Câteva lucruri noi despre mine.

În aceeaşi notă amuzantă şi prea puţin serioasă. Nu cred că încă pot spune lucruri serioase despre mine (serioase şi grave).

Apropo despre autor ca dumnezeu al personajelor sale.

Mă voi autocita, am scris nişte chestii în grupul meu de scriitori şi am rămas cu impresia că cel puţin în ceea ce mă priveşte lucrurile stau cam aşa:

"Eu cred că sunt dumnezeul experiențelor dureroase transformaționale și-mi ”omor” personajele cu duhul blândeții (metoda preferată).

Şi da, ne place să fim justițiari, nu-i așa? care ar mai fi farmecul?

Luăm oameni din viața reală care nu ne plac (sau ne plac), le atribuim tot felul de lucruri (imaginare), le punem tot felul de replici stupide în gură și ne răzbunăm pe ei, punându-i să facă tot felul de chestii penibile.

(...)Nu aş omorî pe nimeni, moartea mi se pare prea facilă, nu, îi organizez iadul pe pământ!

(...) Îi pun să se îndrăgostească de cele mai nepotrivite persoane... et voila, Iadul.

Dacă ar fi să revin asupra acestor concepte, să mi le asum în parte sau să le rectific, aş adăuga că-mi iubesc  personajele, oferindu-le calea, şansa şi viaţa şi le cer în schimb moralitate şi verticalitate. 

Unele texte se scriu aproape singure, nu e totul cu premeditare. Unele îmi plac, altele mai puţin, dar mi le asum, în momentul în care dau publish. Nu mai sunt perfecţionistă, rescriu mai puţin, gândesc mai mult (mă gândesc la un dialog două-trei zile, îl interiorizez, apoi îl scriu). Nu întotdeauna pot justifica gândurile personajelor, se exprimă uneori cumva prin mine, trecând de toate filtrele mele critice şi raţionale. Şi atunci le las să respire liber şi amplu, neasistate. Îmi place la nebunie acel moment în care personajul meu respiră şi vorbeşte fără mine, trăieşte şi e în viaţă! Îşi cere drepturile sale, îmi cere mai multă atenţie şi mai multă implicare afectivă, mai multă materie cenuşie, mai multă emoţie sau mai mult dramatism. Dar mai mult decât orice, îmi cere timpul meu, pe care îl ofer printre picături, de cele mai multe ori după miezul nopţii.

Aşadar, vă urez lectură plăcută. 

Amazoana Stepelor

Roxanne III

continuare din partea a doua

Mă trezesc cu revelaţia matinală că sunt un dobitoc. Îmi spun că o fi de la visul urât pe care l-am avut azi noapte. Am visat-o pe Roxana. Se făcea că maniacul-depresivul din mine o picta în culori sumbre şi reci şi îi brăzda trupul cu răni sângerânde.  Am capul greu ca un buştean. Şi o pregnantă senzaţie că n-am dormit deloc. Verific totuşi livingul. Nicio desfăşurare de forţe sau ostilităţi. În concluzie, n-a fost decât un vis. Sau, cel mai plauzibil,  a fost Bob. 

Rememorez visul. Îl scriu în jurnal. Lucrez cu precizie şi în detaliu. Îi văd faţa speriată a Roxanei, în lumina roşiatică a veiozei din living. Îi văd sânii goi pentru că i-am cerut să se dezbrace, precizie şi detaliu, sfârcuri proeminente, cupa... ăăă. Iau o foaie velină A4 şi desenez din memorie în creion. Rămân şocat de uşurinţa cu care îmi amintesc fiecare detaliu, aluniţe, asimetrii, semne distincte. Pare că am memorie fotografică dar numai pentru acest chip, aceşti sâni. Nu-mi amintesc senzaţii tactile, deci nu i-am atins. E cel mai straniu vis pe care l-am avut vreodată. Şi dacă totuşi nu a fost un VIS?! Drogat n-am fost. Somnambul, după ştiinţa mea, nu sunt. Prin urmare, a fost un vis. Ce fel de vis este visul în care nu ai deloc senzaţia că visezi?

Trebuie să merg la birou. Am de transmis nişte depoziţii într-un dosar.

O ultimă chestiune organizatorică. Sun la birou. Îmi răspunde Adele. Este ostentativ protocolară, mă scoate din sărite de la prima frază, pe care o încheie cu „domnule avocat Stancu”. Limita mea de suportabilitate a  vocii ei tocmai s-a redus drastic la un minut. O bruschez cu o apelativă directă: dragă Adele şi continui pe acelaşi ton: ajung la birou într-o oră, te rog pregăteşte acel dosar.

Revăd desenul. Admit că m-am întrecut pe mine însumi. Sânii sunt ai lui Adele. Vamă, vara anului 2010. Momentul în care ea avea capul dat pe spate, râdea cu gura până la urechi şi-mi spunea că sunt cel mai amuzant tip pe care l-a cunoscut vreodată. 

Sfârşitul capitolului I. 

Matilda*

Matilda, ți-ai ratat vocația de damă de companie de lux 

eșuând lamentabil într-o căsnicie anostă cu îndatoriri și obligații conjugale 

Mai sunt și acești copii a căror mamă devotată

ești în cea mai mare parte a timpului

Și zău nu te judec, nu te invinuiesc de nimic,

îți cer doar un dram de atenție atât.

Și apoi, cine sunt eu să judec, nu sunt decât un amărât de viața lui

și doar uneori un bărbat gelos care își poartă coarnele cu demnitate.

Iar balonul acela mare și verde din dormitor, 

cel pe care i l-am luat Clarei când am fost cu ea în Central Park,

nu ai de unde să știi, tu ai plecat și dusă ai fost

Balonul ar trebui să-ți spună asta, 

dacă ai avea ochi pentru el

și nu pentru rimelul și rujul tău împrăștiat pe față, 

Matilda 

Fii calmă, Matilda, cand ești liniștită

toate apele curg fluent în jurul tău fără heirup, 

tragi, rupi, te ascunzi, acum explozie, acum fugi, acum taci, acum suferi, 

acum spui toate acele cuvinte pe care vrei sa le zici, le zici din mitraliera, 

apoi fugi, apoi lovești, apoi rupi tot - un DELIR, de ce faci toate aceste lucruri?

Ești încă cea mai frumoasă femeie pe care o poate vedea orcine într-o viață de om. 

Iar eu sunt nefericit de nefericirea ta 

și uneor mă urăsc pentru asta.

* exercițiu de scris creativ. 

Ca să vezi ce-și doresc femeile

Am nevoie de multă disciplină
pentru că sunt vraiște
am nevoie de armată
acum mi-am dat seama,
fiind o fire razboinica,
am nevoie de un comandant de batalion
care sa-mi spună: acum jos, acum sus
acum culcat, acum fugi, acum stop
acum dă-te peste cap și fii extraordinară!

Și momentul meu preferat

*o glumiță de poezie, la adresa unui prieten care-mi impută lipsa de profunzime. :P

Impuls

Fiecare ne-am modelat dupa impulsurile pe care ni le-a dat viata  sub formă de mângâieri, șuturi, imbrânceli, sau ținut de mâină, ajutat, pupat și drăgălit sau pedepsit și pus la diverse munci. Avem în muschi, inimă și creier memoria tuturor impulsurilor primite și asta e ceea ce dăm mai departe, involuntar și inconștient.

Vei fi reactiv și agresiv pentru ca ăsta e impulsul pe care l-ai primit, ASTA DAI MAI DEPARTE. Și n-ai nicio vina în asta și nici cel care ți l-a dat. El a primit impulsul brutal de la altcineva la rândul său.

Dilemă: ce faci cu un impuls agresiv care crezi că nu-ți servește interesele?

Iartă-l pe cel care ți-a dat impulsul brutal. Sau mulțumește. În acel impuls ai încapsulată energia schimbării, poate energia schimbării de care aveai nevoie. Fii atent la tot ce ți se întâmplă, dacă ești pe deplin conștient vei avea momentul de revelație, acel ”AHA, de asta mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă!”. Am primit acest șut pentru că sunt slab, nepregătit, vulnerabil, neîncrezător, confuz și neajutorat?

Universul este perfect, această lume este perfectă. (Și un secret: Această lume este de-o frumusețe înfricoșătoare!) Totul are un sens, totul este legat de tot. Încearcă să înțelegi conexiunile și întreabă-te ”De ce mi se întâmplă asta? Care este sensul acestei întâmplări? Ține minte: totul ți se dă cu un scop, acela ca tu să înțelegi, să evoluezi, să experimentezi, să-ți găsești răspunsurile la întrebările tale. Absolut totul!

Privește tabloul de ansamblu. Pune pe tapet toate elementele și datele ”problemei”. Trasează linii (conexiuni) între elemente disparate, revarsă o lumină unitară asupra întregului și aplică filtrul ”necesității” asupra întâmplării.

Acest eveniment a fost necesar ca eu să: 1) mă trezesc la realitate, 2)să înțeleg că eu sunt cauza nefericii mele 3)să experimentez gustul bucuriei și să o pot da mai departe, 4)să înțeleg ce nu trebuie să fac în situații similare.

Suntem în esența noastră niște mecanisme defensive pe pilot automat, rareori facem alegeri conștiente și voluntare, suntem un ghem de reflexe condiționate, uneori tot ce facem este să evităm din răsputeri suferința și tot arsenalul ei: singurătate, eșec, durere, rușine, frică. Și nu întotdeauna e o idee bună să fugi de suferință.

Pentru că … suferința este buna! Este cel mai rapid mod de a învăța. Este un mod excelent de a evolua. Nu evita suferința, ci înfrunt-o. Ți se întâmplă cu un scop. Care este acela?

Când știi că ai evoluat? Când ai primit un impuls brutal de răutate pe care l-ai distilat și filtrat și l-ai dat mai departe sub formă de speranță, dragoste, sprijin, ajutor și grijă.

*exercițiu de scris creativ - Imaginează-ți că ai primit o scrisoare de la un înțelept, deschizi plicul care îți este adresat chiar ție și citești scrisoarea. Ce spune aceasta?

Falsificatorul de impresii SRL - Nu vă mai operați pe creier

(...acțiunea se desfăroară undeva în spațiu într-un viitor oarecum previzibil)

Nu vă mai operați pe creier pentru a vă imprima vacanțele pe care nu vi le permiteți. Terra a devenit o destinație exotică, extrem de scumpă și poluată și operațiile pe creier tot mai riscante. Nu se mai fabrică utilaj de precizie. Iar bonusul de frumusețe promis nu constă decât într-o mică incizie în centrul percepției de sine, care vă face doar să credeți că sunteți tineri și frumoși. În realitate rămâneți la fel de urâți, proști și cu banii luați. De unde știu asta? Vărul meu este un faimos neurochirurg plastician. Nu spun mai multe.

Eu vă ofer o soluție la îndemâină și lipsită de riscuri la toate frustrările care vă macină. Vă ofer trecutul dorit și speranța că acesta vă poate schimba viitorul.

Uitați-vă la acest cuplu simpatic care a sfârșit prin a se măcelări cu un cuțit ruginit de bucătărie. Și-au dorit o viață lungă de 200 de ani. Prin urmare, le-am fabricat amintiri care să le dea impresia că au trăit trei vieți fiecare. Pentru început și-au dorit parfumul romantismului începutului de secol XX. Priviți-i cât de drăgăstos își zâmbesc. Ea era în transă, iar el puțin beat. Restul am rezolvat din setări.

 Am înregistrat și dialogul celor doi ca să aibă dovada unei scene cât mai credibile. Convingeți-vă singuri:

- Iubitule, mon amour!

- Da, doamna inimii mele.

- Ah, aș vrea să ne căsătorim cât mai curând.

- Da, iubito, imediat ce începe războiul și plec pe front.

- Te voi aștepta îndurerată cu înfrigurare și-ți voi scrie scrisori lacrimogene în fiecare zi.

- Promiți?

- Iată-le de fapt, le-am și scris deja. Te rog doar să te întorci cu o cicatrice pe șold de la o schijă.

- Da, iubito, mă întorc și fără un picior dacă vrei, ca un adevărat erou.

- Oh, nu, ar fi un sacrificiu prea mare. Doar luxat puțin și ghipsat e suficient.

Păreau că se iubesc atât de mult. Cum vă spuneam, acești amorezi au sfârșit-o rău. Povestea imperiului lor petrolier de milioane pe care am fabricat-o la cerere i-a scos din minți. După ce le-am pus toate probele în față, au început să se certe de la banii pe care nu-i mai aveau, reproșându-și unul altuia că au fost prea cheltuitori în loc să pună banii de-o parte. Atât de credibil li s-a părut totul! Nici n-a fost nevoie să le spun ce-au făcut cu banii. Nimeni nu poate pretinde că știe răspunsul la această întrebare.

Unii oameni îmi cer scenarii diferite ale vieților lor. Își otrăvesc restul zilelor cu întrebarea: ”Ce-ar fi fost dacă?”. Alții de exemplu ar fi vrut să facă alte alegeri în viață, să fi mâncat hrană organică, să nu fi făcut meditații la matematică în liceu sau să-și fi rupt un picior exact în ziua nunții. Am întâlnit cereri dintre cele mai bizare.

Avem simulatoare de întinerire, înfrumusețare, slăbire instantanee și îmbogățire rapidă cu mai multe scenarii unice.

Cum procedăm? Mulțumesc pentru întrebare. Realizăm o anamneză amănunțită computerizată cu scanarea principalelor rețele neuronale ale dorințelor reprimate inclusiv din prima copilărie despre care nu aveți amintiri vizuale foarte clare, după care realizăm o hartă imagistică a tuturor frustrărilor acumulate în ani, apoi vă prezentăm o soluție personalizată la acel delir interior pe care credeți că-l puteți rezolva doar cu o sinucidere curată. Producția de amintiri propriu-zise constă în realizarea de instantanee fotografice sau cinematografice și apoi inducția lor subliminală direct în subconștient. Metodă patentată, omologată și confidențială.

Avem, să știți, rezultate foarte bune. Uneori zâmbete multiple care pot să dureze luni întregi sau la infinit. Mai euforice decât cele provocate de orice drog de sinteză. Oferim garanție 36 de ore. Iată și oferta de preț. Reduceri de 95 la sută pentru cei care se hotărăsc pe loc. Întrebări?

(liniște)





Voluntari?

Roxanne II

...continuare din episodul trecut

Sex cu Roxanne

Mă trezesc în plină noapte. Verific ora, unu și 37 minute. Simt impulsul necesar pentru a mă ridica din pat și a merge în living. Aprind lumina difuză și răstorn cutia cu pensule și vopseluri. Îmi contemplu tablourile din ultima jumătate de an. Shițe, schițe, schițe. Nicio lucrare finalizată.

O sun pe Roxanne. Îmi răspunde prompt, de parcă și-ar petrece tot timpului în așteptarea apelurilor mele, cu telefonul în mâină. Îi spun că trebuie să vină acum și închid. Îmi fac o cafea și fumez trei țigări una după alta. După care respir amplu aerul nopții în balcon. Îmi intind șevaletul și contemplu foaia velină albă. N-am nicio idee în cap, dimpotrivă, mă simt mai vid ca niciodată. 

Apare foarte punctuală ca întotdeauna. Observ puțin rimel pe genele ei perfecte altfel. Am ochiul antrenat pentru a vedea frumusețea pe orice chip uman la orice vârstă. O studiez cu atenție, plimbându-mi ochii pe chipul ei, iar ea mă lasă să fac asta. Îi cer tăcere și execuție. Dă din cap, iar codul spune ”Da, bossu”. 

Îi spun să se dezbrace. Nu comentează, se uită doar nedumerită la mine, cu o doză de neîncredere. Îi aud de la doi metri, în liniștea nopții, cum îi bate inima asurzitor. Mă răzgândesc. Îi zic că poate să-și păstreze fusta pe ea. Mă interesează doar bustul și fața. Îi arăt fotoliul și o îndemn să se așeze comod acolo. Schimbăm rolurile. Îi cer să fie muza mea, iar eu să fiu servitorul ei umil. Îi aduc un ceai cu iasomie. Îi cadrez chipul cu lampa de lângă fotoliu. Îi pun o carte în brațe, o carte de artă contemporană cu multe desene ca să nu se plictisească, și îi cer să se comporte ca și cum n-ar fi deloc dezbrăcată. Naturală și degajată. Îi fac zeci de poze. 

Mă apuc să desenez. Îi privesc corpul subțiratic. 

Îmi place la ea inocența, simplitatea și liniile care curg. Nu are nimic voluptos sau defensiv în ea, este pur și simplu. O iubesc în acele momente fără să-mi doresc să o posed. O aud doar cum respiră. Mă privește din când în când rupându-și ochii din carte. Mă împunge cu privirea. Îi mulțumesc în gândul meu că nu pune întrebări. Nu-i pot citi emoțiile pe fața ei sau nu vreau. O privesc pur și simplu și nu mă interesează viața ei de dincolo de acest chip tânăr și inocent. Nu vreau să știu ce gândește. 

Reușesc să scot mai mult decât o schiță. Ajung la culori, umbre, contraste. Îmi las lucrarea nefinalizată după trei ore de muncă febrilă. Mă declar mulțumit de imperfecțiunile realizate. Îmi înmoi pensulele în apă și îi cer să plece după ce inchide luminile. 

Mă prăbușesc în pat. Simt că mă traversează un curent în tot corpul ca o surescitare intensă. O stare extatică cu tremor, dor, excitație, emoție reprimată, nod în gât, durere sternală, minte încețoșată. Mă ghemuiesc în poziția fătului. 

Mi-e dor de atingeri care să nu implice epiderma. Și în aceste momente o urăsciubesc pe Adele.

continuare aici

Roxanne I

Întâlnirea

O găsesc pe scări, spălând de zor scările blocului. Era într-atât de absorbită de treaba ei cu ștersul și frecatul încât va trebui să o ocolesc dacă nu vreau să îi perturb activitatea. Mă și întrebam cum se face că de două săptămâni miroase atât de bine în scară. Lângă ea era amplasat strategic, la o lungime de braț, un spray de CIF cu levănțică pe care îl tot muta după ea.

Îi zic ”Bună” și exersez cu ea ”salutul înconștient”, ridicatul din sprâncene, după ce o fac atentă la trecerea mea maiestuoasă și tipic masculină. O femeie rămâne o femeie, chiar și atunci când nu e decât o femeie de serviciu. Iar eu nu ratez femeile. Se ferește ea din calea mea, după care își continuă munca. Schițează un ”Bună ziua” tardiv de oportun, lăsându-mă total nesatisfăcut de cantitatea de atenție primită.

O reîntâlnesc a doua și a treia zi. Scenariul se repetă. Schimbat e doar spray-ul. Cel nou împrăștie pe trei etaje instantaneu o aromă de flori de măr. N-am mirosit în viața mea flori de măr, dar îmi spun că acesta trebuie să fie! Examinez mai îndeaproape exemplarul. Tănără, aproape adolescentă cu părul ciufulit, o bluză trasă peste un tricou, toate șifonate atârnând peste niște pantaloni lălâi. Și nelipsiții șlapi de cauciuc. Îmi pierd brusc întreg șarmul din dotare pe care îl exercit 15 ore din 24 cu colegele de la biroul de avocatură, apoi vânzătoare, florărese, farmaciste, polițiste, mămici sau bunicuțe. Pentru mine, femeile nu au vârstă, nu sunt nici frumoase nici urâte, nici inteligente și nici inculte, sunt femei și atât. Femeile sunt o altă rasă umană.

O întreb cum merge treaba. Și cu o secundă mai devreme intenționam chiar să grăbesc pasul. Și următoarea frază pe care o scot din gură mă stupefiază până și pe mine. Pe ea o văd îndreptându-se din spate și uitându-se tâmp la mine ca și cum i-aș fi făcut o propunere indecentă cu finalizare aici și acum pe scară. Totuși dă aprobator din cap. Și-mi zâmbește. Îi spun că stau la apartamentul 25 și că poate să înceapă de astăzi după ora 18.

Mă îndepărtez de ea cu niște întrebări în cap. De ce nu mi-a chestionat identitatea, de ce nu mi-a pus la îndoială onestitatea propunerii, de ce nu i-am trezit suspiciuni, de ce a acceptat cu atâta ușurință? De ce nu au interesat-o detalii? De ce nu m-a întrebat cu cât o plătesc? Cum poți să ai încredere într-un străin? Cum pot să am eu încredere în ea? ”Ce se poate întâmpla rău?”, îmi întreb mintea și mintea îmi dă o listă cu cel puțin zece lucruri cu final trist, deocheat, dramatic, romantic sau penibil. Aleg finalul contractual, ies din bloc și mă îndrept spre parcare. O ultima întrebare. Cum o cheamă?

***

Roxanne și cărțile mele

Se prezintă la ușa mea la 18.01. Pieptănată! Mă amuză coafura ei, cu cel puțin patru-cinci clame de păr pe fiecare parte de cap. Îmbrăcată cu cele mai bune haine ale ei. Miros neutru. Nepensată. Ce chestie. Îi zic că intre.

Îi prezint apartamentul, bucătăria, evit dormitorul, îi arăt în continuare baia și balconul. Delimitez competențele, îi explic sarcinile, îi pun la dispoziție mijloacele. Menționez lucrurile de care nu are voie să se atingă niciodată: biroul meu, patul meu, sertarul cu lenjeria de corp și în perioadele în care pictez - șantierul meu de lucru care se poate întinde pe jumătate din living.

O rog să-mi povestească despre ea. Aud o poveste halucinantă și neconvingătoare despre o fată amărâtă cu niște părinți alcoolici și cu un frate închis pentru trafic de stupefiante. Mai aflu că a picat BACU. Mă frapează în continuare sinceritatea ei. Această ființă pare să fie întruchiparea Naivității.

Îmi spune numele ei, tresar. Uitasem s-o întreb. Roxana. Cu o zi în urmă am mers la cinema la cel mai nou film al lui Valentin Hotea ”Roxanne” și toată ziua am ascultat o melodie care se numește ”Roxanne”.

Radu, doar Radu. Încântat. Și evit să-i dau orice alt detaliu de vârstă, status, profesie sau venituri.

Îi explic cerințele mele specifice. Ținută sobră. Mă asigur că înțelege termenul. Dă din cap. Avem deja un cod al nostru, dat din cap înseamnă ”Da, bossu”.

Menaj ușor, pregătit cină, spălat rufe și așezat în dulap, aerisit camere și altele, va primi instrucțiunile când va fi cazul.

O întreb de așteptările ei în legătură cu salariul. Privește în podea și scoate un sunet pe care nu-l înțeleg. Seamănă cu un mormăit. Nu risc să speculez nicio sumă. Habar n-am care sunt așteptările ei. În cele din urmă, îmi spune să-i dau cât consider de cuviință, singura ei cerere fiind să-i dau banii săptămânal.

Îi spun că poate să înceapă și mă retrag în dormitor unde mă schimb pentru a ieși în oraș. Reapar în 10 minute. Îi las o cheie. Îmi pun pardesiul, mă încalț și dau să ies. Revin în living, o văd cu o carte în mâină. Iritat îi spun s-o pună la loc și ies.

”Ce rău poate să se întâmple?” Îmi condiționez așteptările de dorințe. Vreau să găsesc acasă o prăjitură cu mere și un lapte cald cu scorțișoară și miere. Am rezolvat cu toată nebunia din casă de care nu mai aveam chef. Acum s-o sun pe Aurora. Sau Antonia. Hai că mai vedem.

***

Chestiunea financiară 

Învățăm să coabităm, o evit pe cât pot și asta în propria mea casă. Mama mă tot bate la cap să mă însor și îi explic că însurătoarea e la fel cu a avea o menajeră. Și nepoți? Da, mamă cu toții ne dorim să ne prelungim stirpea de viță mai mult decât nobilă în niște progenituri glorioase, un băiețel și o fetiță, ambii posesori ai unui zâmbet de pus în ramă. Rama să fie din lemn sculptat. Iar copiii să aibă bucle blonde. Și să spună lucruri trăsnite.

Mă încântă faptul că este docilă, invizibilă, liniștită. Mă reconfortează această prezență invizibilă și fără personalitate. I-am afișat programul meu zilnic și i-am cerut să profite de lipsa mea. Am întrebat-o pe mama cât costă un astfel de serviciu și am plusat un zece la sută. Îi las banii pe noptieră. Nu, nu este un obicei. E cel mai potrivit loc cu putință unde ai putea să pui niște bani. De două ori i-am lăsat lângă și o ciocolată. Mi-a mulțumit când ne-a mai întâlnit peste două săptămâni. Obișnuiește să-mi execute ordinele întocmai. Mâncarea este medie spre caldă și bună de mâncat, dar nu sunt deloc mofturos. Mă declar satisfăcut pe deplin. În sfârșit am găsit femeia perfectă.

... continuare aici

Descoperindu-ne pe NOI

O arzătoare dorință îmi este călăuză spre sufletul tău
aud chemarea inimii în ritmuri de tobe gigante
deschid cu ochii minții ușa aceea urmată de un drum șerpuit arid prin deșert
spre o destinație ca o țintă mișcătoare.

nu există o singură cale, toate duc de fapt într-acolo
nu cer o cale ușoară nici una care să-mi fure ochii cu ademenitoare priveliști
aleg drumuri hopuroase cu stâncării abrupte de urcat
și poduri șubrede de traversat peste râuri secate
 altadată zvâcnind de viață într-o curgere agitată
nimic n-aș vrea să mă abată din drumul spre NOI.

găsesc indicațiile pe care mi le-ai lăsat la prima răscruce
”nu ești niciodată singură” și ”roagă-te pentru noi”
știi, am îndoielile mele
sunt cuprinsă de tot soiul de neliniști și spaime
noroc cu inima mea curajoasă pe care încep s-o iubesc și s-o ascult
ea îmi spune să nu-mi fie frică de nimic
și să merg drept fără să privesc vreodată înapoi

întâlnesc oameni minunați fiecare cu un mesaj important de la tine
descopăr râuri, munți, continente și alți demiurgi
fiecare cu o poveste impresionantă de viață
le ascult poveștile și învăț de la fiecare limbajul iubirii
Intru în fiecare biserică care mi se arată în cale
și mă rog la toți sfinții și toți zeii să ne creeze pe NOI.

mă regăsesc pe mine însămi pe acest drum către tine și prind contururi noi,
încep să-mi crească mâinile tale în jurul brațelor mele,
iar îmbrățișările noastre tari nasc săruturi fierbinți,
de picioarele mele se încolăcesc alte două picioare, mă și sperii de cât păr pot să aibă,
după o luptă corp la corp renunț să mă mai împotrivesc metamorfozei,

îți caut ochii și dragostea se naște din această oglindire față în față.

Stare de grație, stare de prostrație

Brusc m-am tâmpit și nu mai pot scrie. Mi se pare că orice aș scrie, ar fi o banalite, un clișeu sau un truism. Să vă zic ce e acela un clișeu. ”Bună, ce faci?”.” Bine, tu?” Se poate mai banal de atât?

”Te iubesc”. ”Eu tot”. Acesta e chiar simpatic. Îndrăgostiții nu au nevoie de cuvinte pompoase, siropoase și kilometrice ca să-și exprime iubirea. Uneori e suficientă o privire. Limbajul îndrăgostiților e plin de feromoni, hormoni, impulsiuni și fantasme. Netraductibile în cuvinte decât foarte puține și acelea banale, ca apa de ploaie. Starea de îndrăgostire e o stare de prostrație și contemplație. E starea aceea lălâie de pe față care îi face pe ceilalți să spună cu compătimire: ”Lasă-o în pace că e îndrăgostită!” Echivalentul redusului mintal, a handicapatului social, a suferindului din dragoste, deși poate dragostea este împărtășită.

Ne uimește fiecare zvâcnire din piept, ne mistuie doruri, ne sperie fiecare gest pe care creierul l-ar putea interpreta ca gest de respingere sau refuz. Suntem obsesivi, derulăm aceeași melodie, același dialog, aceeași secvență. El se apropie, el îmi zâmbește, el își duce mâina la nas (el se scobește în nas). Și spune: ”Hai, să mergem”. Și intonația? Și acel zâmbet? Indescriptibil! Nemaipomenit. Ceva ce n-ai mai văzut în viața ta. Și nici el, să fim serioși. Și nici tu după ce tocmai ai văzut.

Limbajul iubirii este sărac în cuvinte, invers proporțional cu tumultul interior, cu vibrația și emoția pe care o simți în tine și cu care plutești. Direct proporțională cu cantitatea de lumină revărsată pe chipul tău și cea pe care o dărui cu generozitate și fără să ții evidența consumului de energie, ești un fluviu care revarsă iubire peste margini și inundă văi și depresiuni sufletești.

Unde se ducea băiatul într-o dimineață de miercuri pe bicicletă cu o cutie?

Vasilică ar fi plecat cu siguranță în acea dimineață de miercuri la școală dacă taică-său i-ar fi cumpărat papuci și nu și-ar fi luat în schimb trei sticle de vin, deja goale la prima oră a dimineții. Mai avea sandalele, dar cu ele îi era rușine să se ducă la școală, fiind deja noiembrie afară. Găsise la ghena de gunoi niște papuci cu vreo două numere mai mari și găuriți în talpă. Era decis să-i repare cu mărunțișul pe care i l-a dat de ziua lui bunică-sa.

În acea dimineață de miercuri a luat papucii găuriți și i-a pus într-o cutie de carton în care fuseseră o pereche de pantofi nou-nouți din piele. Mirosul cutiei părea să fie mirosul papucilor care mergeau singuri chiar și în niște picioare obosite care nu mai vroiau să meargă. Pe lateralele cutiei se mai putea distinge desenul acelor papuci, cel mai frumos desen cu papuci pe care Vasilică îi văzuse vreodată.

S-a urcat pe bicicletă și a pornit în căutarea cizmăriei. În cele din urmă, după vreo oră de mers pe bicicletă și ghidat de oamenii de pe marginea drumului, a găsit cizmăria cu miros puternic de prenadez și piele și pe nea Gică cu o grămadă de încălțăminte lângă el. Avea multe comenzi în acea perioadă.

Cizmarul s-a uitat la papucii scorojiți ai lui Vasilică cu tristețe. Trebuia schimbată toată talpa dacă vroia să-l țină măcar o iarnă. S-a uitat la copil și s-a amărât și mai tare când i-a văzut ochii, un amestec de tristețe și speranță în așteptarea unui miracol. S-a uitat la sandalele lui, singura lui pereche de încălțări. I-a spus că poate să-i facă rost de niște papuci mai buni. Și dacă vroia, putea să-l învețe să-și repare singur încălțămintea. Are vârsta potrivită, doisprezece ani, oho, flăcău deja!

Pentru început l-a rugat să așeze încălțămintea de pe jos pe rafturi. Nea Gică nu se sinchisea cu ordinea, nu avea niciun caiet în care să-și noteze comenzile și nici nu ținea evidența plăților. De când îi plecase fiul la facultate, micul lui business avuse de suferit. Se cocârjase până și acoperișul gheretei parcă sub povara munților de papuci de reparat.

Vasilică dăduse peste niște pantofi de damă, îi încălțase pe mâini și își imaginase cum pășește pe tocuri tânăra domniță. Șpiț-șpiț-șpiț. Apoi ridică din grămadă niște papuci grei de biker. Le încălecă și pe astea și își imagină cum pășește grav și important domnul plin de atitudine. ”Hei, domnișoară! Vrei să te dai cu motorul?” o  întrebă tipul din papucii de biker pe domnișoara din pantofii cu tocuri. Nea Gică se amuză de ingeniozitatea copilului și-i spuse că damele stau pe raftul de sus, iar domnii pe cel de jos. Domnul din papuci atât apucă să-i spună domnișoarei: ”Cu siguranță ne vom mai întâlni”.

În două ore nea Gică izbuti să lege niște papuci mai de Doamne ajută. Vasilică îi dădu toți banii care îi avea la el, îi mulțumi și-i promisese că după școală va trece pe la el, să-l ajute și să învețe meserie. 

Încet, încet învăță papucărie și începu să repare încălțămintea vecinilor, a vecinilor bunicii, a vecinilor vecinilor și tot așa. Acum știa că niciodată nu va mai rămâne desculț și nici nu va muri de foame. Viitorul îi era asigurat. A urmat școala de arte și meserii, micul atelier, mica fabrică, apoi prima fabrică de încălțăminte din piele ecologică și prima linie de încălțăminte sport pentru copii.

D-l Vasile avea planuri mari în continuare. Visul lui era ca toți copiii să aibă cel puțin o pereche de încălțăminte marca Gi&Co.

Deasupra timpului (scenă de dragoste)

Rebekka* se simțea de câteva luni bune slăbită și amețită. Își pierduse strălucirea din ochi, i se accentuaseră cearcănele și devenise apatică și irascibilă. Mai mult de atât, își pierduse jumătate din puterile de intuiție și clarviziune. Se simțea pierdută, plângea din te miri ce și întrista oamenii din jurul ei. I se făcuse DOR. Își spunea că o regăsire în Casa din Munți o va face să revină la viață. Știa că nu e momentul, stabiliseră că se vor regăsi în 50 de ani de la ultima strigare, dar avea nevoie de EL acum. 

În ultima perioadă, îl simțea în preajmă tot timpul, inima începea să-i bată nebunește atunci când se apropia periculos de mult la mai puțin de zece metri. Uneori îi simțea doar prezența, alteori îi vedea și manifestările fizice. Acum simțea nevoia să-i vorbească. Să-l atingă. Avea nevoie de îmbrățișările și de energia lui care o făcea să se simtă atât de plină și întreagă.

Îi era tot timpul frică de defazări, desincronizări și reîncarnări sterile. Și-a petrecut ultima viață căutându-l doar. Ceva se întâmplase din moment ce nu-l mai întâlnise. Îi era frică de cel mai îngrozitor lucru care li se putea întâmpla. Moarte prin opțiune. Îl rănise foarte tare înainte de despărțire. Îi ceruse s-o elibereze de toate jurămintele făcute. Își ceruse libertatea. Voia să se simtă întreagă și plină fără el, voia să se descurce de una singură sau cel puțin să încerce să trăiască fără el. Știindu-l totuși pe undeva prin preajmă. Mai apoi, negăsindu-l nicăieri a ales să-și scurteze ciclul steril și să-l caute din nou într-o altă viață. 

Acum totul părea să fie diferit. Îi simțea prezența peste tot, îi auzea vocea guturală și respirația sacadată în vântul aspru de toamnă, îi vedea zâmbetul pe chipuri însorite. Îi simțea atingerea cu fiecare strop de ploaie. Era cel care îi aducea ploile pline de furie, tunete și fulgere. 

Pentru regăsirea din Casa din Munți, pregătise cu minuțiozitate ritualul de trei zile. Îl invocase în toate visele ei. Îi lăsase peste tot mesaje. Îi trimise semne și ofrande. Îl strigase cu glasul inimii, din toată ființa ei, în toate cele patru zări ale vântului. 

- Ellijah*! Cel iubit și predestinat mie până la sfârșitul veacurilor, cel dăruit mie de cel Înalt, te chem ACUM oriunde te-ai afla. 

S-au strâns nori grei de ploaie. Cerul s-a întunecat în mijlocul zilei. A început să plouă cu picuri mari și grei, apoi în șiroaie. Rebekka a aprins focul în șemineu cu lemne de brad. A acoperit toate oglinzile cu cearșafuri de satin și a aprins lumânările. S-a îmbăiat și și-a pus pe ea rochia roșie. S-a întins pe pat și s-a scunfundat în așteptare. A închis ochii. 

- Te-ai lăsat așteptat! Exclamă ea când îl văzu în pragul ușii, adus de vânturi și ploi.

- Am venit cât de repede am putut. Știi, în timp, nu mai suntem la fel de rapizi. 

Îi arată locul de lângă ea. El își scoase pelerina de ploaie și se descălță în drum spre patul ei, aruncându-și alandala încălțările. Într-o altă viață i-ar fi spus să le lase la ușă. Acum i-a zâmbit doar larg. 

O luă în brațe. O sărută pe buze. Își acuplaseră palmele. O mică scânteie de lumină încolțise din degetul lui mic, apoi se extinse pe toată palma și îi cuprinse și mâina ei. Încercase să facă acest lucru de una singură de o mie de ori și nu s-a ales decât cu arsuri pe tot corpul. El era maestrul focului. Și al ploilor în același timp. Căldură lui îi inundă ființa.
- Cât timp avem?

- N-am nici cea mai vagă idee. Stau atât cât mă suporți în preajmă. Mi-am plătit toate datoriile către terți. Tu cum stai cu ale tale?

- Mai am câteva datorii minore. Aș putea să le amân. 

- Știi că nu te pot ajuta în această privința. E singurul lucru pe care nu-l pot face. 

Mai vruse să spună ceva despre datorii, dar n-ar fi vrut să-l piardă pentru alte .. șapte vieți. Trebuie să găsească o modalitate de a-l păstra alături indiferent de orice. Trebuie. 

- Mai vrei să fii liberă?

- Da, întotdeauna mi-am dorit să fiu liberă. 

- Ce mă fac eu cu tine?

- Ar trebui să mă înveți să fac acel lucru. 

- Care?

- Să aprind flacăra în mijlocului unei furtuni cu ploaie. Și să luminez totul în jurul meu, fără ca acea lumină să cuprindă în flăcări lumea. 

- Știi că acest lucru este posibil doar atunci când vom fi devenit Un întreg fiecare în parte. Iar acest lucru este posibil doar după ce îți plătești toate datoriile și nu faci altele între timp.

- Cu siguranță există și o altă cale! Trebuie să existe!

- Nu există scurtături.

- Ba da! Se încăpățână ea. Există și o vom afla. Totul e să stăm suficient de mult timp unul în preajuma celuilalt. Eu sunt dezlegarea ta și tu ești a mea. Tu ești sursa puterilor mele și eu sunt sursa puterilor tale. Ar trebui să există un rost în acestă condiționare. 

Se îmbrățișară în tăcere. Nu mai aveau nevoie de cuvinte. Acestea deveniseră prea mici pentru ceea ce ar fi vrut să exprime. Își abandonaseră trupurile și zburară spre defileu. Acolo intenționau să-și petreacă eternitatea după ce vor fi învățat să se bucure de clipa efemeră. Se împletiră unul în altul și rămaseră suspendați în aer deasupra timpului. Își recăpătaseră voiciunea, surâsul, pacea și liniștea. Savurau fericirea.


Rebekka = splendoare

Ellijah= cel care aduce ploaie plină de furie

Trezește-ți simțurile

Mă numesc Alex, am 33 de ani, sunt de profesie programator, pasionat însă de dezvoltare personală și sporturi extreme. Trăiesc cu intensitate doar în zilele de weekend în care mă rup de rutina de la birou și evadez în afara orașului. Nu-mi amintesc să fi iubit în ultimii 10 ani. Iar încercările mele de a-mi găsi jumătatea s-au soldat cu zero barat, altfel spus, cu o mulțime vidă de opțiuni. M-am hotărât destul de greu să stau de vorbă cu un psihoterapeut specializat în disfuncții masculine, după ce am constatat că ultimele mele trei iubite aveau aceeași înălțime, aceeași greutate, aceeași culoare a părului și aceeași obsesie pentru curățenie. Era ca și cum aș fi purtat același tricou din liceu, cu nuanțe de la alb la gri pe măsura trecerii timpului. Sau mi-aș fi cumpărat la promoție trei pulovere în aceleași culori, aceeași mărime și același model. Aceleași discuții, aceleași certuri, același final. Moartea pasiunii.

Din cauza coincidențelor de nume de familie mi-am făcut programare pentru o consultație de aromaterapie. De aici ușoara mea confuzie atunci când am constatat eroarea. Am admis însă că acest lucru ar putea să aibă chiar un scop nebănuit încă și am acceptat să fiu cooperant, mai ales că plătisem deja pentru consultație și mi-ar fi fost cu neputință să recunosc încurcătura. În fine, eram curios. Tocmai îmi zâmbea o ființă radioasă și plină de energie. Iar afișul de pe perete mă îndemna să-mi trezesc simțurile, ceea ce m-a intrigat și mai mult. Hei, vestea bună era că simțurile mi s-au trezit deja pe jumătate. Tocmai îmi intindea mâina o femeie frumoasă și diferită față de cele pe care le-am cunoscut la cercul de meditații. Partea proastă e că trebuia să inventez repede o altă poveste decât cea cu care venisem în cap.

Pentru o fracțiune de secundă surprinsesem în ochii ei o umbră de tristețe deloc disimulată. O țintă facilă. Am scanat-o de sus până jos. Aș putea renunța la masca de bărbat dur care ... ăăă, are o problemă minoră... cu sinusurile și care acceptă bucuros o tratație la pat cu ceai călduț, o baie cu spumă și uleiuri aromate... da, ar putea fi chiar drăguț, cu condiția să nu mă afle careva.

- Bună ziua, Aurora Demian mă numesc. Sunt psihoterapeut cu competențe în aromaterapie, fitoterapie și apiterapie. Luați loc, vă rog. Doriți un ceai sau o cafea?

Cam ofertantă duduia. Bine, o cafea, aș putea să beau a cincea cafea pe ziua de azi, de ce nu?
-Vă mulțumesc. O cafea ar putea fi tentantă.
De ce ar fi tentantă o cafea?
-Povestiți-mi ceva despre dvs.
- Cu ce ar trebui să încep?
- Orice vi se pare relevant sau demn de a fi menționat având în vedere scopul vizitei dvs.
Și scopul vizitei mele ar fi...
- Mă numesc Alex Tima. Și cred că am o problemă. Mi se spune că aș fi nesimțit. Sunt acel măgar care face o porcărie și apoi dispare în ceață.

Domnișoara izbucnește în râs. Îmi place râsul ei. Deloc strident sau isteric. Cum aș putea s-o fac să râdă mai des? Făcându-mă de râs în continuare, presupun. Îmi oferă cafeaua. Observ verigheta de pe inelar. Să continuăm pe același ton glumeț și destins. Mă invită să mă fac confortabil. Mai mult decât eram! Discutăm generalități și banalități timp de 10 minute fără a menționa scopul vizitei. Ezit să-i povestesc despre sinusurile mele cu probleme. Nu că n-ar fi adevărat, ar fi doar deplasat în timp și spațiu. Am avut probleme cu sinusurile în copilărie.

Presupun că mi-a citit deja scopul pe frunte, în limbajul meu nonverbal, în priviri, ochi, miros, noi, bărbații suntem niște simulatori de doi lei. Minciuna miroase de la o poștă.

- Cum vă simțiți în legătură cu problema dvs despre care încă nu vreți să vorbiți? Pe un ton grav și serios. Deci, am început psihanaliza!
- Amorțit și fără chef de viață.
- Descrieți-mi vă rog ce vedeți în această poză.
Îmi arată o poză cu un copil de opt ani care acceptă drapelul în memoria tatălui său împușcat în timpul războiului din Irak. N-am nicio tresărire.
- Un băiat pe punctul de a plânge, îi spun pe un ton meditativ.
- Atât?
-E o fotografie alb-negru probabil pentru a amplifica efectul dramatic.
- Mai era nevoie de un astfel de efect?
- Nu știu, probabil.
- Cu ce vă ocupați?
- Programare.
- Locuiți împreună cu...
-  ...pisica.
- Vă simțiți singur?
- Nu neapărat.
- Aveți o relație?
- Nu pe moment.
- Vise și fantezii? Planuri și țeluri?
- Da.
- Ce v-a determinat să cereți ajutor specializat?
Am nevoie de ajutor specializat? În ce problemă?
- Nu vă găsiți cuvintele pentru a exprima senzații și emoții, confundați suferința psihică cu durerea fizică, păreți un tip lipsit de emoții și emotivitate, aveți un vocabular emoțional limitat. Pun pariu că n-ați plâns niciodată.
- Se pare că știți mai bine decât mine.
Sunt al naibii de defensiv. Aș vrea să mă ridic și să plec. Dar găsesc sub demnitatea mea să las baltă această demonstrație de forță. Aș vrea s-o fac să regrete fiecare cuvânt pe care l-a spus. O las însă să vorbească. Am plătit pentru a mă simți în halul ăsta mizerabil, deci să-mi consum porția de rahat comandată.
- Traumele din copilărie v-au determinat să vă reprimați emoțiile. Ați dezvoltat în timp rezistență față de orice manifestare a emoției. V-ați înăbușit simțurile. Partea proastă e că încercați să fugiți nu doar de emoții negative – furie, mânie, decepție. Sunteți incapabili de a le mai simți și pe cele pozitive, cum ar fi elementara bucurie de a trăi. De ce o faceți? Vă este teamă că veți răni pe cei din jurul vostru cu forța distructivă a emoțiilor dvs. de asta simțiți nevoia de a le reprima adânc. Emoțiile negative au o încărcătură energetică distructivă, reprimându-le provocați o implozie interioară, declanșați o bombă cu efect întârziat, dar în interiorul dvs. Controlați-vă acțiunile, nu și emoțiile.

Îmi spun că totuși îmi este suficient. Nu vreau să fiu taxat în plus pentru zel profesional. De fapt, fac ceea ce știu să fac, îmi reprim în continuare emoțiile, pe care nici nu le întreb de sănătate.

- Care este recomandarea dvs. pentru ”afecțiunea” mea, o întreb totuși, pe picior de plecare.
- Termenul de alexitimie vă spune ceva?
- Îl aud prima dată. Cer detalii, pare un joc de cuvinte legat de numele meu, nu?
- Nu, nu este. Ce vă place să faceți?
- Uneori scriu.
- Ne putem întâlni săptămâna viitoare cu un text scris de dvs. Vă pot ajuta să vă exprimați emoțiile. Ar trebui să aveți încredere. Noi, femeile, am fost născute pentru asta.

Revin la sentimente mai bune. Hei, am obținut o a doua întâlnire! Îi zâmbesc. Și de mi-o fi părând atractivă?! Îmi amintește de mama. Pic.

Noua mea religie

Azi m-am decis să îmbrățișez o nouă religie. Religia MEA. Tocmai aveam nevoie de una. Îmi lipsea aproape cu desăvârșire și balansam între încredere oarbă și necredință. Îmi mai doream pacea minții, beatitudinea sufletului, bucuria inimii și extazul trupului. Echilibrul perfect, invincibilitatea, înțelepciunea tuturor timpurilor și puterea reală. Și o bagheta magică, recunosc.

Cu un an în urmă, am cumpărat de la Real într-o pauză de prânz în grabă mare, ”Cele șapte legi spirituale ale succesului” de Deepak Chopra. Tocmai o recitesc. Fac notițe, scheme, diagrame, tabele. Înțeleg mai mult atunci când descompun fiecare propoziție în unități logice semantice și retrasez conexiunile dintre ele cu săgeți și alte semne de corelare (egal, ceea ce înseamnă că, în concluzie, cele 3 componente sunt, de reținut, ce trebuie să fac zilnic, întrebările pe care trebuie să mi le pun zilnic ș.a.)

Prima lectură a fost fascinantă, de explorare și descoperire. A doua, de recunoaștere și aprofundare a înțelegerii. În cele din urma, mi-am zis, pentru că mă fascinează atât de mult, ce-ar fi să aplic zilnic aceste principii în viața mea? Cum ar arăta viața mea dacă aș lua cele mai bune decizii care să mă facă fericită pe mine și pe cei din jurul meu deopotrivă? Cum ar fi dacă mi-aș asculta inima de fiecare dată? Cum ar fi să mă accept în totalitate? Cum ar fi să realizez totul ușor, fărăr nici un efort deosebit? Cum ar fi să nu mai am nevoie de confirmarea celorlați și să nu-mi mai pierd timpul încercând să conving pe alții de ”dreptatea” mea? Cum ar fi să experimentez viața ca pe o expresie miraculoasă a divinității?

Noua mea religie. Ziua întâi. Primesc cu recunoștință darurile acestei zile, ploaia de afară, noul birou spațios și luminos, gândurile bune de acum 6 ani.

”Nu-mi place cântatul în strună cu aceste convenții puerile și superficiale. Bunele maniere, tendința de a fi pe placul cuiva, dorința de a impresiona prin atitudine, prin gesturi, prin etalarea profunzimii și alte mascarade pseudo-intelectuale... așa că nu mă lua cu protocoale de fin comportament. Priveste dincolo de convenționalitatea asta în care se bălăcește cel atent la imaginea sa si la impresia pe care o lasa celor din jur. Cu prietenie, M.”

My fucking perfect world!

Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume. Vă sună cunoscut? Fundamentele acestei teorii spun că tu ca agent al schimbării poți fi epicentrul unei schimbări în masă. Că tu poți genera prin puterea propriul tău exemplu schimbarea în ceilalți. În concluzie, nu acționa reactiv. Acționează întotdeauna creativ și pro-activ. 

Prin urmare, afirmă-ți propriile idei, ca și cum acestea ar putea schimba lumea. Vorbește sincer și deschis ca și cum toată lumea ar fi sinceră și deschisă. Fii onest cu tine însuți și cu ceilalți. Nu manipula. Și mai ales, nu provoca în ceilalți reacții defensive. (Încă mă întreb cum pot să fac asta.)

În lumea mea perfectă, cea în care vreau să trăiesc și care este rezultatul schimbării, femeile sunt egale bărbaților. Este o lume în care ele își pot exprima cu aceeași dezinvoltură sexualitatea și feminitatea și primesc echivalentul acestora. Nu oferă sex ca monedă de schimb pentru beneficii materiale. Nu recompensează și nu premiază cu o partidă de sex. Nu se răzbună și nu pedepsesc folosindu-se de sex. Nu sunt apreciate exclusiv pentru ceea ce pot oferi în materie de sex. Nu-și folosesc atuurile fizice în schimbul altor avantaje. Nu oferă sex pentru a primi fidelitate, un cămin, o familie, copii. Primesc fidelitate, un cămin, o familie și copii pentru fidelitate, pentru contribuția lor la construirea acelui cămin, pentru energia pe care o investesc în crearea familiei și nu în ultimul rând pentru că împreună cu partenerii lor își doresc acei copii. 

Sexul a devenit o monedă lamentabilă pentru troc. Sentimental. Cumva femeile au devenit conștiente de propria lor putere asupra sexului ”tare”, care poate fi manipulat în felul acesta. Este oare moral să te folosești de slăbiciunile cuiva pentru a obține ceea ce-ți poate oferi la schimb? 

Sexul ar trebui să fie apanajul atracției fizice reciproce and maybe love. În ce am transformat sexul?! Noi femeile? Partea conștientă din ecuație când vine vorba de sex? Ar trebui să ne folosim dreptul de veto, să spunem NU situațiilor absurde și degradante pentru noi ca ființe umane. Să avem mai multă demnitate. Să fim sincere și oneste cu corpul nostru și cu partenerii noștri. 

Să oferim sex doar pentru plăcere fizică. Și psihică. Și să învățăm să oferim și să primim plăcere. Lumea ar arăta cu siguranță altfel, dacă noi am face asta. 

Make love, not war!

Pasiuni stradale

Zilele trecute am văzut un bărbat pe stradă. Câteva precizări. S-a întâmplat cu o lună și ceva în urmă. De regulă văd oameni pe stradă, foarte rar bărbați, înțelegeți ce vreau să spun. Strada se numea Magheru, deci nu era o stradă. 

Nici nu i-am reținut foarte bine chipul, nici măcar nu am văzut prea bine cum arată. În mod sigur nu era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut în viața mea. Și totuși, senzația a fost de ”Tocmai am văzut perfecțiunea!”. Impactul vizual frontal a fost atât de puternic, încât l-am resimțit ca o undă de șoc. M-am oprit, m-am întors și am stat. Preț de câtva minute. L-am privit îndepărtându-se. Cred că era un bărbat de până în 40 de ani. Înalt, suplu. Extrem de elegant, într-un costum de stofă. Nu prea pot reda restul în cuvinte. Au fost doar senzații. Bine, percepții. Prima a fost că tocmai am văzut bărbatul perfect. A doua, că acest bărbat este diferit de toți ceilalți. Și mai am încă vreo zece calificative pe care aș putea să le redau, dar nu aș descrie nici pe-aproape senzația. Subtil, superior, tulburător. Senzual am zis?

Și nu, nu e vorba de vreun parfum. Mai degrabă de postură, ținută, mers. M-a făcut să-mi îndrept spatele înstantaneu. 

A fost imaginea holografică a bărbatului … dorit. Doar că acea imagine avea un element perturbator.
Am realizat acel lucru abia după ce am reconstituit imaginea în capul meu. După gulerul hainei lui mi-am dat seama că mă uitam lung și indecent la un preot catolic.

Poza: Montgomery Clift în filmul ”I Confess” (1953).

Curajul de a fi

Ai nevoie de curaj pentru a fi tu insuți sau pentru a fi diferit sau pentru a fi excepțional sau dimpotrivă ordinar? Da, ai nevoie de curaj pentru a fi, indiferent cine vrei să fii, în acord cu sinele tău interior și nu conform cu rigorile celorlalți sau poate chiar în conflict cu acestea din urmă. 

Jumătate din viață m-am simțit neadecvată, deplasată chiar, neintegrată și chiar un outsider. Resimțeam tot timpul o presiune din partea mediului de a fi altfel decât simțeam eu să fiu. Prin urmare, mi-am dezvoltat diverse mecanisme defensive și O, da, pe alocuri eram privită drept enervantă, arogantă și distantă. Am devenit foarte sensibilă la critică și vulnerabilă la păreri despre mine. După care am dezvoltat alte calități - imunitate, cinism, sarcasm, superioritate și insensibilitate. Tot ce-mi doream însă era Acceptarea și Iubirea. 

Acum sunt conștientă de toate aceste lucruri, le-am realizat evident târziu. Culmea, credeam că mă reprezintă! Că sunt EU. Și nu eram de fapt. 

Încerc de o bună bucată de vreme să mă întorc la inocență. La acel copil prodigios care-și corecta profesorii atunci când aceștia greșeau soluțiile. La copilul care citea nopțile diverse cărți și nu mai găsea subiecte de conversație cu copii de vârsta lui care mergeau cu vaca sau la prășă în schimb. La copilul care făcea 12 km pe jos doar pentru bucuria de a se simți util, în vreun fel. La copilul care plângea cu revistele de istorie în brațe citind despre Marea Unire din 1918. 

Acum că știu toate aceste lucruri, nu mai trebuie să fiu extraordinară! Pot fi doar eu însămi. Nu-mi mai este frică de eșecuri, de respingeri, de calificative proaste sau de tăceri. Nu-mi mai este frică nici măcar că nu-mi voi găsi dragostea vieții mele! Și chiar îmi vine să râd când scriu asta! 

Nu atâta timp cât mă am pe mine.

Manifesto for love

Deja zâmbesc! Efectul iubirii. O frumoasă palpitație în mine, în plexul solar, în minte, ciudat, sunt senină și plutitoare și zâmbitoare!

Și nu prea am cuvinte și ceva mai devreme tocmai am stins un focar de cuvinte care-mi veneau în valuri. Să facem un mic efort de concentrare! Și să-mi iau un ceai, cel mai amar pe care-l găsesc la ceaiuri, care să-mi șteargă zâmbetul ăsta tâmp de pe față, că devin suspectă!

Deci, primul lucru pe care e bine să-l știi despre Iubire - este incompatibilă cu alte preocupări, cu concentrarea, agilitatea minții, vigilența, rațiunea practică și realistă, rațiunea rece și calculată. Atunci când ne îndrăgostim, nu suntem capabili să raționăm așa cum am fost obișnuiți să o facem! Gândim cu inima și alte organe și creierul începe să protesteze, brusc dat la o parte, redus la statutul de observator tăcut.

Parcă am avea creierul spălat. Emoția eclipsează totul. Și cam asta mă enervează cel mai tare atunci când sunt îndrăgostită. Când îmi trece puțin, suficient cât să încep să-mi utilizez creierul, ah, ce regăsire fericire a propriul eu, a propriului ego, OK și egal cu sine însăși. Remarcați setarea! E bine oricum! Îndrăgostită sau NU! Încep brusc să-mi amintesc ce anume vroiam să fac, mă minunez eu însămi de productivitatea muncii mele, de interesul viu pe care îl pot acorda și altor obiecte sau ființe, în afara celui iubit. În perioade din astea îmi plac piesele lui Eminem cu multe înjurături!

Se spune că Dumnezeu judecă sufletele după capacitatea lor de a primi cel mai prețios înger al său, Iubirea! Cum acceptăm Iubirea, cum o îmbrățișăm, cum o trăim, cum o înțelegem? Asta ne definește, nu?

Acceptare totală, îmbrățișare … puternică cu întreagă ființă. Ce variante avem pentru trăire? Iubirea poate îmbrăca multiple forme! 

Am ajuns să înțeleg iubirea ca manifestare față de … orice. Dragostea egotică, dragoste între homesexuali, dragoste față de căței și pisici, dar fără perversiuni sexuale, evident. Straniu. Am început să înțeleg nebunii care cer să se căsătoreasca cu statui, poduri și alte ființe neînsuflețite. Iubirea este admirație și proiectare a sinelui, a energiei sinelui pe ființa iubită. Fără a avea nevoie de feed-back. Fără accept, fără consimțământ, fără solicitare expresă. Da, ușor abuziv. Cu condiția nr. 1, să nu rănești, să nu faci rău, dimpotrivă. Oferi Iubire. Și atât. Actul dăruirii este suficient. Recompensa este acea emoție extatică care te copleșește atunci când te gândești la Cel Iubit. Dacă găsești această emoție mulțumitoare și satisfăcătoare, atunci ai închis Cercul. Îți poți alimenta iubirea prin tine insuți. Obosești la un moment dat? Înseamnă că actul dăruirii nu este complet. Înseamnă că ai mizat pe un răspuns și un schimb reciproc și echivalent. Și mai obosești atunci când uiți să te cuplezi la Sursa Divină și începi să consumi din energia altor oameni.

Iubirea este expresia Umilinței, oare? Ce este umilința atunci? E atunci când nu mai ai mândrie și se pare că ești Nimeni și Nimic. Cum e să fii Nimic? Liber, nu-i așa? Imun la orice, critici, blamări, neglijare și ignorare. Imun până și la propria-ți rațiune. 

Suntem acolo unde ne sunt gândurile. Prezent, trecut sau viitor. Aici sau acolo. Suntem liberi să ne alegem coordonata timp-spațiu care ne convine. Suntem călători liberi ai acestei dimensiuni. Putem fi oriunde și oricând. Putem fi alături de Cel Iubit chiar și atunci când nu este lângă noi? Undeva departe? Da, putem. Distanțele sunt foarte relative, timpul este relativ. Iar întâmplările din lumea imaginată, nemanifestată, lumea gândurilor noastre, ”potențate” de energia emoției, Iubire, pot deveni realitate fizică. Este oare asta o iluzie? Un truc prin care îți poți păcăli creierul ca să perceapă altfel realitatea? Furnizându-i informația de care are el nevoie pentru construirea hologramei? Ar putea fi. Ce e în neregulă cu această iluzie? Nimic. Te ajută doar să te raportezi altfel la realitate, îți dă ”Puterea Pergamentului”! Nu renunțați niciodată la Iluziile și Visele care vă animă, vă dau energie, vă fac să aveți acel zâmbet tâmp pe față. 

Și ziceam ceva de rațiune în preambul. Am făcut pace între timp. Am negociat și am convenit să nu-mi distrugă visele, să nu-mi omoare și să nu-mi otrăvească Iubirea. Și poate la un moment dat, îi voi oferi, dovada palpabilă a realității a ceea ce ea consideră o Evidență de necontestat. Până atunci, să mă lase naibii să visez frumos!

Rezultate studiu ”Cea mai importantă calitate a unui bărbat”

Studiul despre cea mai importanta calitate a unui barbat a fost realizat pe un esantion nereprezentativ de 39 de respondenti in intervalul de timp 18-26 iunie 2013 prin intermediul chestionarii online cu difuzare pe Facebook.

Cele mai multe respondente provin din mediul urban (87%), au studii universitare si postuniversitare (89%) si au venituri medii si peste medie (84%). Prin urmare, se va face o corelare intre aceste date demografice si raspunsurile la chestionar, acesta fiind si publicul tinta al rețelei Facebook.

Concluziile studiului sunt urmatoarele:

Aspectul fizic a contat in proportie de 50% pentru 49% din respondente, 15% fiind de acord cu afirmatia “conteaza atat de multe alte lucruri”, iar pentru 31 la suta fizicul este ”important si nu prea”.

Cu ce pot compensa barbatii neatragatori? Peste 50 la suta dintre respondente au fost de acord cu afirmatia “frumusete interioara”, si doar 26 la suta au indicat drept calitate compensatorie ”inteligenta”. Nicio respondenta nu a ales Fidelitatea! Iar banii pot compensa chiar foarte putin, doar 5% dintre respondente alegand acest  raspuns.

La capitolul “Alte calitati atractive” tabloul se prezinta in felul urmator:

Prin urmare, cele mai atractive calitati desemnate de publicul nostru tinta (femei, majoritatea intre 26 si 34 de ani, cu studii universitare si venituri medii si peste medie) – simtul umorului, inteligenta, siguranta de sine.  La polul opus, calitatile care au intrunit cele mai putine voturi – fidelitatea, puterea fizica, precum si calitatea de “bun la pat” sau de potent financiar (imi poate asigura un trai decent).  Daca cumva ati mizat pe aceste calitati, ne pare rau sa va dezamagim – uneori femeile apreciaza mai degraba un banc bun decat un cocktail scump.

De asemenea, grupul de femei chestionate la intrebarea cum as vrea sa ma simt alaturi de el, 33% - “eu insami”, 26% - “iubita” si 15%  isi doresc un partener care sa le sustina/ajute/incurajeze, iar 13% si-ar dori sa se simta in siguranta.

Pe de alta parte, optiunile care n-au intrunit niciun vot au fost: “sa ma inteleaga” (de unde efortul barbatilor de a intelege femeile absolut inutil), frumoasa si atragatoare (pentru ca-si doresc sa fie ele insele, indiferent de felul in care arată). La fel de nepopulare s-au dovedit a fi optiunile “sa gateasca in locul meu” (femeile adora sa gateasca in locul lor!) si “nu trebuie sa fac eforturi deosebite” (femeile vor sa facă eforturi pentru a cuceri/seduce un bărbat).

Alte aspecte importante clarificate in chestionar au fost: importanța zâmbetului și a mirosului corporal într-o proporție copleșitoare (85% consideră mirosul foarte important).

Pe de alta parte, femeile iși doresc barbați bine proporționați și atletici, doar o femeie din 40 (cu aproximație) iși va dori un Mister Musculo care trage de fiare, iar 6 din 40 îl vor prefera chiar și daca are burtă. Per ansamblu, forta masculină fizică este o calitate bine văzută în ochii femeilor.

In materie de preferinta “cu sau fara par” – raspunsuri dintre cele mai neconcludente, totusi majoritatea vor prefera un barbat “putin neras” (49%) si proaspat ras (44%), mustatile, barbile si ciocurile fiind doar pentru amatoare. Optiunea “imberb” nu a fost votata de nicio respondenta.

Alte preferinte – “Mai inalt decat mine” (74%), forma buzelor medii (72%).

Dantura, surprinzator, pentru ca vine la pachet cu zambetul dupa care femeile sunt topite este si ea importanta. 71 la suta dintre respondente considerand-o de o importanta majora (8-10 pe o scara de la 1 la 10).

Cat priveste marimea, stimati domni, nu am o veste prea buna. Cele mai multe femei (36%) s-au abtinut in a ne comunica preferinta lor, sunt inclinata sa cred ca din respect pentru barbatii frumosi pe interior de langa ele. Acesta e motivul pentru care nu voi face publice celelalte raspunsuri. Stereotipurile sociale spun una, studiile din domeniu - alta, iar percepția asupra realitații este una pur subiectivă și individuală.

Cam atat despre cea mai importanta calitate a barbatului dezirabil. Fiti unul din ei incepand prin a fi amuzanti, sufletisti si inteligenti. Toate bune si frumoase. 

Alegi o iubire reală sau una imaginară?

În fiecare zi plasez strategic cât o carte în geantă, poate apuc să citesc din ea, poate nu. Și oricum e o carte pe care am mai citit-o de vreo 3 sau 4 ori, recitesc pasaje pentru plăcerea lecturii și a reflecției. Astăzi am deschis cartea la pasajul următor:

Sistemul nervos al omului nu poate face diferența dintre o experiență reală și una imaginară, dar intensă.

Și mi-a fost suficient pentru următoarele 3 stații. E felul meu de a-mi ține mintea ocupată.

Continuarea acelei fraze sunt reverberațiile din capul meu. Ce-am înțeles și cum se aplică în cazul meu.

Se întâmplă să avem emoții intense față de cineva, doar pentru că în capul nostru avem o relație, dar numai în capul nostru, cu acea persoană, ”amintiri” prefabricate, un întreg discurs interior, dialoguri vii și intense imaginate în continuarea celor reale, mult prea sărace pentru a-ți oferi aceeași intensitate a emoției.

Pe de altă parte, cealaltă persoană nu are control asupra minții tale, nu știe ce faci tu cu imaginea ei, nu cunoaște detalii despre ”relația voastră”. Iată de ce unii oameni pot fi suspecți atunci când îți zâmbesc larg, aparent fără motiv! Nu știi dacă în acel moment mai ai haine pe tine!

De la sine, nimic nu dureaza! Noi suntem cei care fac lucrurile să dureze. Prin puterea minții, prin motivație, determinare, ambiție și curaj. Prin prezența spiritului. La nivel fizic, se întâmplă o realitate anodină fără semnificații, fără magie, fără energia necesară schimbării sau perpetuării. Iar realitatea fizică este manifestatul lumii noastre imaginare. Este normal ca realitatea să derive din aceasta din urmă și nu invers! Atunci cui dăm credit? La ce ne raportăm?

Conștientul înseamnă cam 5% din mentalul nostru, restul e abisul subconștient la care nu avem acces direct. Acolo se întâmplă povestea, fabulația, extazul! Sau marile deziluzii! Avem puterea de a alege ce vrem să trăim?

Dependența de Iubire se tratează! Acum poți și tu!

Voi încerca ceva diferit. Voi scrie ”chestii” personale. Cum, n-am făcut-o deja? Nu, n-am făcut-o! Sau n-am făcut-o așa cum aș fi vrut s-o fac. Ar putea să-mi iasă ceva ce eu numesc ”a-ți întoarce sufletul pe dos”, ceva ce am evitat să fac sau dacă am făcut-o, a fost o experiență pe care n-aș fi vrut să o repet prea curând, sau mai degrabă, niciodată. Promit să scot la iveală doar lucruri drăguțe! Sau cel puțin asta îmi este intenția. Motivația, poate, o voi dezvălui pe parcurs. Am zis ”poate”. În principal, pentru că vreau să ajut. Într-o manieră ceva mai stilizată (a se citi îngrijită) decât o fac în mod curent în grupurile de socializare. De data asta, pe blog. 

Cum să depășim (mai ale noi, femeile, avem această problemă) dependența emoțională? 

I-am zis odată, am simțit nevoia, se juca un pic prea periculos cu sentimentele mele:

- Și chestia aia pe care o ții în mâină... este inima mea! Fii atent cu ea!

OK și acum răspunsul lui care... nuuuu m-a rănit (!), de fapt a fost declick-ul spre o înțelegere superioară, spre înțelegerea Legii Detașării!

- Măi, Oana, nu-ți lăsa inima pe mâina cui nu trebuie. Ai grijă singură de inima ta!

Ce am înțeles eu? Că sunt responsabilă pentru ce simt și cum mă simt. Mai mult chiar, sunt responsabilă pentru ce pot simți ceilalți. Eu sunt subiectul acțiunilor mele! Într-atât de responsabilă încât uneori îmi vine să le cer iertare oamenilor pentru sentimentele mele, nu aș vrea să-i împovărez cu ele sau să-i fac să se simtă ”legați” sau ”obligați” să se comporte în vreun fel sau altul. Și singura opțiune ar fi ca ei înșiși să-și dorească ce-mi doresc și eu!

Ești dependentă de EL atunci când aștepți aprobarea și confirmarea lui. Și mai ales părerea lui despre orice. Îmi stă bine oare părul, dar rochia? Oare sunt prea plinuță? Oare mai sunt frumoasă? Oare sunt deșteaptă punându-mi toate aceste întrebări stupide? Și aștepți! Și el nu zice nimic sau nu observă sau dacă observă nu va ști să-ți spună exact ce ai vrea tu să auzi sau dacă îți va spune exact ce vrei tu să auzi, îți va spune mult prea rar și tu ai nevoie de aceste confirmări zilnic! Și uite așa te transformi, fără să conștientizezi măcar, într-o ființă obositoare! Soluția e simplă și la îndemâina ta! Te postezi în fața oglinzii și te privești! Și imaginează-ți că te privești prin ochii unei ființe care te iubește! Zâmbește larg și trage concluzii de UNA SINGURĂ!

Ești dependentă de EL atunci când nu oferi. Atunci când aștepți ca el să ofere. Sau dacă oferi, aștepți să primești la schimb contravaloarea prestației tale în cuantum echivalent. E o înțelegere greșită a zicelei ”dacă dai, primești”. Și s-ar putea ca ceea ce tu oferi - inima ta pe tavă - să nu fie exact lucrul de care are el nevoie. Bine, tu oferi în funcție de nevoile tale, în speranța că vei primi aceleași lucruri pe care le oferi la rândul tău. Greșit e însă să aștepți să primești același lucru de la persoana în cauză! Da, asta înseamnă, în extenso și prin absurd să nu te deranjeze chiar delooooc infidelitatea lui. Și tot prin absurd să te bucuri pentru experiențele lui posibil fantastice cu terțe persoane. Dacă poți să faci asta, îți promit că niciodată nu vei mai suferi din dragoste! Apropo, regula aceasta ți se aplică și ție. Ești o ființă la fel de liberă ca și el. Și atunci de ce mai sunteți împreună? Pentru că vă doriți asta.

O relație în doi presupune o doză zdravănă de MAGIE. Este forța atracției, conexiunea profundă a spiritelor, vibrațiile care pulsează la fel, inimile care se dăruiesc, fără a se pierde și mințile care comunică, fără să se rătăcească. Nu poți forța, manipula sau grăbi asta! Ea ți se oferă pur și simplu pentru că ești deschis acestei posibilități!

Uneori în accesele de furie și din neputința de a o exprima verbal, copilul meu mă lovește. Îi iau pumnișorul în mâină și îl sărut. Reacția lui este deseori surprinzătoare. Mă strânge tare de gât (mă îmbrățișează) și începe să plângă. Îi pare rău că m-a lovit! Poți face asta cu iubitul tău atunci când te rănește (nu și când te agresează fizic sau verbal)?! Aceasta este forța Iubirii. Dacă poți face asta, cu siguranță, niciodată nu vei suferi din cauza tăcerii, cuvintelor sau faptelor lui de care probabil nu este foarte mândru.

Mai e uneori sentimentul de Iubire care te copleșește și cu care nu crezi că te descurci prea bine. Nu te împotrivi. Nu mai lupta împotriva acestui sentiment. Stai dreaptă ca în mijlocul unei furtuni și inspiră-l adânc în piept. Lasă-l să te inunde. Și lasă lacrimile să curgă. Fac bine. Purifică. Te ajută să devii o ființă mai frumoasă. Și apropo, bărbații care nu te ucid, te fac mai puternică! (un citat care nu-mi aparține).

Draga de mine

E o perioadă din zi, repet din zi, nu din săptămână sau lună sau viață, în care ar trebui să-ți acorzi câteva minute libere și o atenție exclusivă. Fie că ai adormit copilul, ai condus musafirii la ușă, ai închis TV-ul sau ai terminat de făcut ceea ce făceai, depui armele, te iei în brațe și începi să te iubești! Nu cu mâinile ci cu mintea. Ar fi bine să existe niște reguli pe care să le respect, nu? Pentru o destindere completă și reversibilă. Dacă ar fi să fac eu aceste reguli, acestea ar suna cam așa:

În acest moment, nu există alte priorități în afară de mine. Eu sunt prioritatea mea numărul 1. Să fim înțeleși. În acest moment cercetătorii pot face senzaționala descoperire că există o varietate de forme de viață în Univers și că se nasc și mor alți și alți Sori. Se declanșeză un nou conflict fierbinte pe Terra, să sperăm că nu un al treilea război mondial. Și iubitul tău (poate) sărută o altă femeie. Nimic nu te poate tulbura. Ești Zen!

Nu există niciun ”mai trebuie să fac cutare și cutare lucru” și nici ”mai am datorii restante la întreținere, curent, telefon și chirie”. Nu ai nicio restanță, nicio datorie, nicio obligație, nici măcar morală, nicio presiune, nicio grabă, niciun task, niciun obiectiv, niciun deadline. Nu mai ai nimic. Te ai în grijă doar pe tine.

Și dacă nu trebuie să faci ceva anume, fă exact ce ai chef să faci. Vreo plăcere vinovată? În afara prăjiturilor cu nucă? Tot de ce ai nevoie e puțină liniște, confort (poate un pled și niște plușați în picioare) și ceva care să-ți provoace un zâmbet instant pe buze (amintirea celei mai nebunești aventuri). Poți citi uitată de lume și de timp și de Dumnezeu. Îți poți face ritualul de frumusețe. Poți chiar tricota! E bună orice activitate care-ți face plăcere și nu interferează cu propriile-ți gânduri. Sau poți scrie. Cu condiția ca scrisul să fie eliberator și să te încarce pozitiv cu emoție și energie.

Mic ghid pentru visarea cu ochii deschiși (sau închiși după caz). Derulează mici scenarii de film în cap cu imagini luminoase, colorate cu tine în rol principal. Atribuie-ți toate calitățile pe care vrei să le ai. Imaginează-ți că faci lucrurile pe care vrei să le faci, că ești acolo unde vrei să ajungi și că ești alături de cine vrei să fii. Filmulețul are ca scop exercițiul liber al exprimării Sinelui. Este și pentru a te binedispune. Visele sunt vise, realitatea însă este realitate. În general, e bine să nu le confundăm. Uneori visele devin realitate, alteori visele rămân doar vise. Iar alteori, realitatea ne depășește imaginația și așteptările. Visarea nu este o pierdere de timp. Cum spuneam, este un exercițiu. Este un mod de a comunica cu subconștientul tău care astfel îți poate oferi informații prețioase despre darurile pe care consideri că le meriți din partea Universului. Îndrăznește să visezi frumos!

Dacă-ți răsare din senin vreun gând negativ, nu te panica, termină-l, du-l până la capăt, însă nu-l dezvolta, promite-ți că te vei ocupa de el după ce termini ședința de ego-tantrism.

La finalul ședinței cu tine, ar ”trebui” să te simți revigorată și încărcată cu energie. Promite-ți o altă întâlnire cu tine cât de curând și repornește mișcarea de rotație a Pâmântului și cea de curgere a Timpului.

Aleg să fiu Iubire

Astăzi am hotărât să mă iert pentru iubirile mele neîmplinite și să merg mai departe! Să mă iert pentru eșecurile care poate m-au obligat la un anumit comportament din cauza promisiunilor făcute. Mă eliberez de aceste false promisiuni și îmi permit să îmi reiau zborul. Mă eliberez de promisiunea de a suferi din cauza despărițirilor, de gîndurile mele obsesive și de tot ce ar putea sa mă țina în loc.

Mă eliberez de dorinta de a ma revanșa. Mi-ar lua prea mult să mă revansez și nu mi-ar aduce în plus nicio satisfacție. Reparațiile pe care le-aș obține nu m-ar ajuta sa avansez, dimpotrivă.

Mă eliberez de dorințe, fixații, obsesii, pasiuni. Aleg să fiu Vulturul și nu Șarpele.

Aleg în schimb sa văd Iubire peste tot. În orice manifestare a cuvântului, chiar și nerostit. În orice manifestare a tăcerii. În orice zâmbet. Aleg  sa văd toată agitația din jurul meu cu încetinitorul și totul având ca scop împlinirea marilor vise și speranțe. 

Graba spre undeva - graba de a ajunge în niște brațe deschise pentru o imbrațișare, o lacrimă pe un obraz - purificarea sufletului pentru zâmbetul care urmeaza răsărind în colțul sufletului și inundând întreaga ființa.

Aleg sa fiu Iubire, fără să mă mai ratacesc în căutarea ei!

P.S. Nu-mi vine să cred ce platitudini pot să scriu! Și să le mai și public! Cuvinte care mă fac să zâmbesc. De neprețuit!
Ex. Șarpe vs Vultur -  impulsul vital grosier, instinctual, distructiv vs Natura regenerativă, profund spiritualizată, a ființei care a transcens toate limitările Iluziei cosmice (WTF?) - sursă Astrologie. 
Incantație ”Mă iert pentru... Aleg Iubirea în schimb” de studiat substratul religios și mai ales Sursa. 
Ultima parte de citit pe un fundal muzical romantic! :P