Roxanne III

continuare din partea a doua

Mă trezesc cu revelaţia matinală că sunt un dobitoc. Îmi spun că o fi de la visul urât pe care l-am avut azi noapte. Am visat-o pe Roxana. Se făcea că maniacul-depresivul din mine o picta în culori sumbre şi reci şi îi brăzda trupul cu răni sângerânde.  Am capul greu ca un buştean. Şi o pregnantă senzaţie că n-am dormit deloc. Verific totuşi livingul. Nicio desfăşurare de forţe sau ostilităţi. În concluzie, n-a fost decât un vis. Sau, cel mai plauzibil,  a fost Bob. 

Rememorez visul. Îl scriu în jurnal. Lucrez cu precizie şi în detaliu. Îi văd faţa speriată a Roxanei, în lumina roşiatică a veiozei din living. Îi văd sânii goi pentru că i-am cerut să se dezbrace, precizie şi detaliu, sfârcuri proeminente, cupa... ăăă. Iau o foaie velină A4 şi desenez din memorie în creion. Rămân şocat de uşurinţa cu care îmi amintesc fiecare detaliu, aluniţe, asimetrii, semne distincte. Pare că am memorie fotografică dar numai pentru acest chip, aceşti sâni. Nu-mi amintesc senzaţii tactile, deci nu i-am atins. E cel mai straniu vis pe care l-am avut vreodată. Şi dacă totuşi nu a fost un VIS?! Drogat n-am fost. Somnambul, după ştiinţa mea, nu sunt. Prin urmare, a fost un vis. Ce fel de vis este visul în care nu ai deloc senzaţia că visezi?

Trebuie să merg la birou. Am de transmis nişte depoziţii într-un dosar.

O ultimă chestiune organizatorică. Sun la birou. Îmi răspunde Adele. Este ostentativ protocolară, mă scoate din sărite de la prima frază, pe care o încheie cu „domnule avocat Stancu”. Limita mea de suportabilitate a  vocii ei tocmai s-a redus drastic la un minut. O bruschez cu o apelativă directă: dragă Adele şi continui pe acelaşi ton: ajung la birou într-o oră, te rog pregăteşte acel dosar.

Revăd desenul. Admit că m-am întrecut pe mine însumi. Sânii sunt ai lui Adele. Vamă, vara anului 2010. Momentul în care ea avea capul dat pe spate, râdea cu gura până la urechi şi-mi spunea că sunt cel mai amuzant tip pe care l-a cunoscut vreodată. 

Sfârşitul capitolului I.