Să fii bun nu înseamnă să fii neaparat generos și să faci acte benevole de donație. Înseamnă să ai o atitudine blândă și înțelegătoare față de semeni. Să dăruiești din energia și timpul tău, bunurile tale spirituale, să ajuți când ți se cere ajutorul, să oferi prezența, atunci când ți se cere prezență. Adică actul de donație benevolă este benefic doar atunci când acesta este cerut, explicit sau implicit. Să fie primit! Pentru bunătate ai nevoie de doi.
Dacă ar fi să rezum
momentele în care nu am fost bună cu ceilalți, s-a întâmplat din câteva motive. Probabil și ceilalți nu au fost cu mine din aceleași motive. M-am gândit care ar putea fi:
Nerăbdare - trăim în secolul vitezei. Totul trebuie să se întâmple pe repede înainte. Am inventat de câteva milenii o tehnologie cognitivă uimitoare - timpul, măsurarea timpului, împărțirea timpului în secvențe perceptibile și măsurabile, dar pe care nu o stăpânim în favoarea noastră. Trăim tot timpul senzația că pierdem timpul, că ar trebui să facem altceva cu timpul nostru. Ceva grandios, măreț, memorabil sau măcar durabil. Și ne luptăm cu această efemeritate a vaselor care trebuie spălate din nou și din nou cu prețul unui timp tot mai valoros. Pentru că nu-i așa, cu cât înaintăm în vârstă timpul devine cea mai importantă resursă de care dispunem. Pentru că nu mai avem toată viața înainte, o avem în urmă. Și uităm să fim buni. Pentru că trebuie să fim în schimb rapizi.
Ar trebui să avem un reminder la fiecare 24 de ore - ”fii bun astăzi”, ”fă un gest de bunătate pe zi”, ”fii bun cu tine sau începe cu tine”. Fii amabil, chiar și atunci când te grăbești. Acea amabilitate costă 3-5 secunde în plus. Bunătatea nu înseamnă prostie și nici să te lași călcat în picioare. Nu înseamnă nici să faci lucruri în locul altora, să termini ce alții trebuiau să facă, nu înseamnă să-i salvezi, dându-le să copieze la teste, de exemplu. Pentru mine bunătatea înseamnă să faci pe cineva amărat să zâmbească, să-i schimbi starea din disperare în speranță și optimism, să-i arăți partea plină a paharului (nu neapărat să-i umpli paharul) spunându-i: uite ceva frumos acolo! Uite ceva frumos chiar aici pe chipul tău! Uite ceva interesant chiar în fața ta! Lucrurile sunt uimitoare atunci când noi le facem să fie uimitoare.
Neatenție - ești ca într-o bulă acaparatoare a propriilor gânduri sumbre pline de îngrijorări, absorbit de sine, captiv în universul tău interior. În bula ta care nici măcar protectoare nu e, închis ermetic pentru ceilalți, pasiv, observator tăcut și neimplicat, absent. În același timp, suntem bombardați zilnic cu mesaje de tip atenție pe care am învățat să le ignorăm. Femeile vor atenție, copiii vor atenție, politicienii și vedetele vor atenție, traficul are nevoie de toată atenția, șeful vrea atenție. Să fii tot impul atent e obositor. E o stare de alertă, agitație interioară, scanezi mediul din jurul tău și aștepți să-ți pice de undeva de sus o găleată cu probleme în cap. Ești defensiv și expeditiv. Opui rezistență întrebându-te: de ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu altfel? Nu sunt de acord! Și dacă nu mai sunt atent, mi se vor întâmpla toate acele probleme? Sau dacă le voi minimiza sau le voi pasa sau le voi lăsa să se rezolve singure? Ca atunci când te trezeai dimineața și găseai casa curată și totul pus la locul său ca prin magie. Zâna lucra noaptea, în timp ce tu dormeai. Acum că ești mare știi că lucrurile nu se rezolvă prin magie. Orice lucru asupra căruia ne îndreptăm atenția devine mai bun, crește, se dezvoltă, înflorește, prosperă. Și cel/cea care crește și înflorește poate fi: afacerea, femeia, copilul, bărbatul, casa, comunitatea - dacă le oferi acea atenție. Nu te poți aștepta ca un lucru să crească și să înflorească în lipsa ta, nu te poți aștepta ca acasă să fie totul minunat de cum intri pe ușă, dacă nu ai intrat cu o oră mai devreme și să pui totul la locul său ca zâna cu magia, astfel ca atunci când intri în casă să ai sentimentul eliberator: sunt acasă, totul e bine!
Lipsa de empatie - e o chestiune ce ține de educație. Începe din fragedă copilărie cu întrebări de genul: cum crezi că s-a simțit X, tu cum te-ai simți în locul lui, tu ce ai face în locul lui, pune-te în papucii lui! Empatizăm când ne gândim la ceilalți ca și cum am fi noi în locul lor. Gândim în mod obișnuit despre ceilalți în termeni de adversitate - el, ea, ei, tu ai făcut și ai dres! Gândim despre ceilalți empatic în termeni de asumare, compasiune și înțelegere - eu în locul tău, noi, draga de ea, sărăcuțul, sau admirativ și apreciativ sau bucurându-te pentru altcineva - mă bucur, apreciez, sunt mândru de tine, sunt mândră de noi. Le știm pe de rost, dar nu le avem ca exercițiu mental zilnic. Avem nevoie de un îndemn sau de un reminder care să ne ajute să empatizăm cu ceilalți: ”pune-te în locul altuia!”. Uneori e suficient să pui o simplă întrebare: ești bine? Cum te simți? Și... Cum a fost? Te înțeleg, nu e ușor ce faci tu. Întrebarea și acel timp de ascultare activă de câteva minute. Avem nevoie să fim ascultați, măcar ascultați dacă nu înțeleși. Oferă o îmbrățișare la final. Produci în celălalt schimbarea chimică de care are nevoie pentru a-și rezolva singur problema: să-și schimbe perspectiva, să încerce din nou sau să se împace cu un eșec.
Rănile emoționale - purtăm fiecare câte o cruce, o rană emoțonală impregnată adânc, care devine aproape identitară. Ne-am simțit cândva trădați sau neiubiți necondiționat sau respinși. Ne purtăm urât într-o relație în așteptarea ca celălalt să fie bun cu noi, vrem să fim îmbrățișați și iubiți și așa înțelegem să căutăm acea iubire necondiționată, fiind răi, impingând limitele, acuzând, criticând și izolându-ne. E foarte greu să iubești pe cineva care te rănește, nu-i așa? Și când toată lumea este agresivă și neiertătoare, alegi să fii la fel sau alegi să fii tu primul care îi tratează pe ceilalți cu blândețe și bunătate? Luăm această inițiativă îndrăzneață de a fi bun, nimeni nu observă din motivele menționate mai sus și te dezumfli, în concluzie nimeni nu are nevoie de bunătatea mea? Nimeni nu și-a dat seama de schimbarea din mine și continuă să mă perceapa la fel, ca atunci când eram reactiv și neatent și neempatic și obosit și grăbit. Da, uneori faptele bune rămăn neobservate. Nu se bucură de aceeași popularitate ca faptele rele. Nu există recompensă imediată pe măsura faptei. Trebuie să te mulțumești cu propria ta satisfacție de a fi făcut un bine pentru ceilalți, și asta să fie motivația ta pentru următoarea faptă bună.
Indiferent de scuzele pe care le găsești, indiferent dacă ziua ta a fost una bună sau rea, dacă ceilalți au fost buni sau răi cu tine - crează în jurul tău bula ta de bunătate. Nu vei salva lumea, nu vei schimba lumea, nu vei schimba oamenii din jurul tău. Dar te vei simți tu mai bine, reacțiile oamenilor din jurul tău vor fi în acord cu acțiunile tale, lumea ta personală și Universul tău interior va fi mai bun. Până la urmă, e lumea în care trăiești tu, o lume asupra căreia doar tu deții controlul.
Nerăbdare - trăim în secolul vitezei. Totul trebuie să se întâmple pe repede înainte. Am inventat de câteva milenii o tehnologie cognitivă uimitoare - timpul, măsurarea timpului, împărțirea timpului în secvențe perceptibile și măsurabile, dar pe care nu o stăpânim în favoarea noastră. Trăim tot timpul senzația că pierdem timpul, că ar trebui să facem altceva cu timpul nostru. Ceva grandios, măreț, memorabil sau măcar durabil. Și ne luptăm cu această efemeritate a vaselor care trebuie spălate din nou și din nou cu prețul unui timp tot mai valoros. Pentru că nu-i așa, cu cât înaintăm în vârstă timpul devine cea mai importantă resursă de care dispunem. Pentru că nu mai avem toată viața înainte, o avem în urmă. Și uităm să fim buni. Pentru că trebuie să fim în schimb rapizi.
Ar trebui să avem un reminder la fiecare 24 de ore - ”fii bun astăzi”, ”fă un gest de bunătate pe zi”, ”fii bun cu tine sau începe cu tine”. Fii amabil, chiar și atunci când te grăbești. Acea amabilitate costă 3-5 secunde în plus. Bunătatea nu înseamnă prostie și nici să te lași călcat în picioare. Nu înseamnă nici să faci lucruri în locul altora, să termini ce alții trebuiau să facă, nu înseamnă să-i salvezi, dându-le să copieze la teste, de exemplu. Pentru mine bunătatea înseamnă să faci pe cineva amărat să zâmbească, să-i schimbi starea din disperare în speranță și optimism, să-i arăți partea plină a paharului (nu neapărat să-i umpli paharul) spunându-i: uite ceva frumos acolo! Uite ceva frumos chiar aici pe chipul tău! Uite ceva interesant chiar în fața ta! Lucrurile sunt uimitoare atunci când noi le facem să fie uimitoare.
Neatenție - ești ca într-o bulă acaparatoare a propriilor gânduri sumbre pline de îngrijorări, absorbit de sine, captiv în universul tău interior. În bula ta care nici măcar protectoare nu e, închis ermetic pentru ceilalți, pasiv, observator tăcut și neimplicat, absent. În același timp, suntem bombardați zilnic cu mesaje de tip atenție pe care am învățat să le ignorăm. Femeile vor atenție, copiii vor atenție, politicienii și vedetele vor atenție, traficul are nevoie de toată atenția, șeful vrea atenție. Să fii tot impul atent e obositor. E o stare de alertă, agitație interioară, scanezi mediul din jurul tău și aștepți să-ți pice de undeva de sus o găleată cu probleme în cap. Ești defensiv și expeditiv. Opui rezistență întrebându-te: de ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu altfel? Nu sunt de acord! Și dacă nu mai sunt atent, mi se vor întâmpla toate acele probleme? Sau dacă le voi minimiza sau le voi pasa sau le voi lăsa să se rezolve singure? Ca atunci când te trezeai dimineața și găseai casa curată și totul pus la locul său ca prin magie. Zâna lucra noaptea, în timp ce tu dormeai. Acum că ești mare știi că lucrurile nu se rezolvă prin magie. Orice lucru asupra căruia ne îndreptăm atenția devine mai bun, crește, se dezvoltă, înflorește, prosperă. Și cel/cea care crește și înflorește poate fi: afacerea, femeia, copilul, bărbatul, casa, comunitatea - dacă le oferi acea atenție. Nu te poți aștepta ca un lucru să crească și să înflorească în lipsa ta, nu te poți aștepta ca acasă să fie totul minunat de cum intri pe ușă, dacă nu ai intrat cu o oră mai devreme și să pui totul la locul său ca zâna cu magia, astfel ca atunci când intri în casă să ai sentimentul eliberator: sunt acasă, totul e bine!
Lipsa de empatie - e o chestiune ce ține de educație. Începe din fragedă copilărie cu întrebări de genul: cum crezi că s-a simțit X, tu cum te-ai simți în locul lui, tu ce ai face în locul lui, pune-te în papucii lui! Empatizăm când ne gândim la ceilalți ca și cum am fi noi în locul lor. Gândim în mod obișnuit despre ceilalți în termeni de adversitate - el, ea, ei, tu ai făcut și ai dres! Gândim despre ceilalți empatic în termeni de asumare, compasiune și înțelegere - eu în locul tău, noi, draga de ea, sărăcuțul, sau admirativ și apreciativ sau bucurându-te pentru altcineva - mă bucur, apreciez, sunt mândru de tine, sunt mândră de noi. Le știm pe de rost, dar nu le avem ca exercițiu mental zilnic. Avem nevoie de un îndemn sau de un reminder care să ne ajute să empatizăm cu ceilalți: ”pune-te în locul altuia!”. Uneori e suficient să pui o simplă întrebare: ești bine? Cum te simți? Și... Cum a fost? Te înțeleg, nu e ușor ce faci tu. Întrebarea și acel timp de ascultare activă de câteva minute. Avem nevoie să fim ascultați, măcar ascultați dacă nu înțeleși. Oferă o îmbrățișare la final. Produci în celălalt schimbarea chimică de care are nevoie pentru a-și rezolva singur problema: să-și schimbe perspectiva, să încerce din nou sau să se împace cu un eșec.
Rănile emoționale - purtăm fiecare câte o cruce, o rană emoțonală impregnată adânc, care devine aproape identitară. Ne-am simțit cândva trădați sau neiubiți necondiționat sau respinși. Ne purtăm urât într-o relație în așteptarea ca celălalt să fie bun cu noi, vrem să fim îmbrățișați și iubiți și așa înțelegem să căutăm acea iubire necondiționată, fiind răi, impingând limitele, acuzând, criticând și izolându-ne. E foarte greu să iubești pe cineva care te rănește, nu-i așa? Și când toată lumea este agresivă și neiertătoare, alegi să fii la fel sau alegi să fii tu primul care îi tratează pe ceilalți cu blândețe și bunătate? Luăm această inițiativă îndrăzneață de a fi bun, nimeni nu observă din motivele menționate mai sus și te dezumfli, în concluzie nimeni nu are nevoie de bunătatea mea? Nimeni nu și-a dat seama de schimbarea din mine și continuă să mă perceapa la fel, ca atunci când eram reactiv și neatent și neempatic și obosit și grăbit. Da, uneori faptele bune rămăn neobservate. Nu se bucură de aceeași popularitate ca faptele rele. Nu există recompensă imediată pe măsura faptei. Trebuie să te mulțumești cu propria ta satisfacție de a fi făcut un bine pentru ceilalți, și asta să fie motivația ta pentru următoarea faptă bună.
Indiferent de scuzele pe care le găsești, indiferent dacă ziua ta a fost una bună sau rea, dacă ceilalți au fost buni sau răi cu tine - crează în jurul tău bula ta de bunătate. Nu vei salva lumea, nu vei schimba lumea, nu vei schimba oamenii din jurul tău. Dar te vei simți tu mai bine, reacțiile oamenilor din jurul tău vor fi în acord cu acțiunile tale, lumea ta personală și Universul tău interior va fi mai bun. Până la urmă, e lumea în care trăiești tu, o lume asupra căreia doar tu deții controlul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu