Deasupra timpului (scenă de dragoste)

Rebekka* se simțea de câteva luni bune slăbită și amețită. Își pierduse strălucirea din ochi, i se accentuaseră cearcănele și devenise apatică și irascibilă. Mai mult de atât, își pierduse jumătate din puterile de intuiție și clarviziune. Se simțea pierdută, plângea din te miri ce și întrista oamenii din jurul ei. I se făcuse DOR. Își spunea că o regăsire în Casa din Munți o va face să revină la viață. Știa că nu e momentul, stabiliseră că se vor regăsi în 50 de ani de la ultima strigare, dar avea nevoie de EL acum. 

În ultima perioadă, îl simțea în preajmă tot timpul, inima începea să-i bată nebunește atunci când se apropia periculos de mult la mai puțin de zece metri. Uneori îi simțea doar prezența, alteori îi vedea și manifestările fizice. Acum simțea nevoia să-i vorbească. Să-l atingă. Avea nevoie de îmbrățișările și de energia lui care o făcea să se simtă atât de plină și întreagă.

Îi era tot timpul frică de defazări, desincronizări și reîncarnări sterile. Și-a petrecut ultima viață căutându-l doar. Ceva se întâmplase din moment ce nu-l mai întâlnise. Îi era frică de cel mai îngrozitor lucru care li se putea întâmpla. Moarte prin opțiune. Îl rănise foarte tare înainte de despărțire. Îi ceruse s-o elibereze de toate jurămintele făcute. Își ceruse libertatea. Voia să se simtă întreagă și plină fără el, voia să se descurce de una singură sau cel puțin să încerce să trăiască fără el. Știindu-l totuși pe undeva prin preajmă. Mai apoi, negăsindu-l nicăieri a ales să-și scurteze ciclul steril și să-l caute din nou într-o altă viață. 

Acum totul părea să fie diferit. Îi simțea prezența peste tot, îi auzea vocea guturală și respirația sacadată în vântul aspru de toamnă, îi vedea zâmbetul pe chipuri însorite. Îi simțea atingerea cu fiecare strop de ploaie. Era cel care îi aducea ploile pline de furie, tunete și fulgere. 

Pentru regăsirea din Casa din Munți, pregătise cu minuțiozitate ritualul de trei zile. Îl invocase în toate visele ei. Îi lăsase peste tot mesaje. Îi trimise semne și ofrande. Îl strigase cu glasul inimii, din toată ființa ei, în toate cele patru zări ale vântului. 

- Ellijah*! Cel iubit și predestinat mie până la sfârșitul veacurilor, cel dăruit mie de cel Înalt, te chem ACUM oriunde te-ai afla. 

S-au strâns nori grei de ploaie. Cerul s-a întunecat în mijlocul zilei. A început să plouă cu picuri mari și grei, apoi în șiroaie. Rebekka a aprins focul în șemineu cu lemne de brad. A acoperit toate oglinzile cu cearșafuri de satin și a aprins lumânările. S-a îmbăiat și și-a pus pe ea rochia roșie. S-a întins pe pat și s-a scunfundat în așteptare. A închis ochii. 

- Te-ai lăsat așteptat! Exclamă ea când îl văzu în pragul ușii, adus de vânturi și ploi.

- Am venit cât de repede am putut. Știi, în timp, nu mai suntem la fel de rapizi. 

Îi arată locul de lângă ea. El își scoase pelerina de ploaie și se descălță în drum spre patul ei, aruncându-și alandala încălțările. Într-o altă viață i-ar fi spus să le lase la ușă. Acum i-a zâmbit doar larg. 

O luă în brațe. O sărută pe buze. Își acuplaseră palmele. O mică scânteie de lumină încolțise din degetul lui mic, apoi se extinse pe toată palma și îi cuprinse și mâina ei. Încercase să facă acest lucru de una singură de o mie de ori și nu s-a ales decât cu arsuri pe tot corpul. El era maestrul focului. Și al ploilor în același timp. Căldură lui îi inundă ființa.
- Cât timp avem?

- N-am nici cea mai vagă idee. Stau atât cât mă suporți în preajmă. Mi-am plătit toate datoriile către terți. Tu cum stai cu ale tale?

- Mai am câteva datorii minore. Aș putea să le amân. 

- Știi că nu te pot ajuta în această privința. E singurul lucru pe care nu-l pot face. 

Mai vruse să spună ceva despre datorii, dar n-ar fi vrut să-l piardă pentru alte .. șapte vieți. Trebuie să găsească o modalitate de a-l păstra alături indiferent de orice. Trebuie. 

- Mai vrei să fii liberă?

- Da, întotdeauna mi-am dorit să fiu liberă. 

- Ce mă fac eu cu tine?

- Ar trebui să mă înveți să fac acel lucru. 

- Care?

- Să aprind flacăra în mijlocului unei furtuni cu ploaie. Și să luminez totul în jurul meu, fără ca acea lumină să cuprindă în flăcări lumea. 

- Știi că acest lucru este posibil doar atunci când vom fi devenit Un întreg fiecare în parte. Iar acest lucru este posibil doar după ce îți plătești toate datoriile și nu faci altele între timp.

- Cu siguranță există și o altă cale! Trebuie să existe!

- Nu există scurtături.

- Ba da! Se încăpățână ea. Există și o vom afla. Totul e să stăm suficient de mult timp unul în preajuma celuilalt. Eu sunt dezlegarea ta și tu ești a mea. Tu ești sursa puterilor mele și eu sunt sursa puterilor tale. Ar trebui să există un rost în acestă condiționare. 

Se îmbrățișară în tăcere. Nu mai aveau nevoie de cuvinte. Acestea deveniseră prea mici pentru ceea ce ar fi vrut să exprime. Își abandonaseră trupurile și zburară spre defileu. Acolo intenționau să-și petreacă eternitatea după ce vor fi învățat să se bucure de clipa efemeră. Se împletiră unul în altul și rămaseră suspendați în aer deasupra timpului. Își recăpătaseră voiciunea, surâsul, pacea și liniștea. Savurau fericirea.


Rebekka = splendoare

Ellijah= cel care aduce ploaie plină de furie