Cu Degetul pe Rană: Mai Avem Nevoie de feminism?

Mai multe voci, masculine în principal dar și un întreg cor vocal feminin, susțin că nu mai avem nevoie de feminism, că și-a făcut treaba istorică, bine mersi, doar că să mai insiști pe emanciparea femeii este nociv, agresiv și face mai mult rău decât bine cursului firesc normal al lucrurilor. Femeile sunt DEJA libere, au drepturi egale cu bărbații și uite numai ce fac cu puterea lor în politică - ”ravagii!

Eu cred că NOI CU TOȚII, femei și bărbați deopotrivă, avem nevoie în continuare nevoie de feminism. Iar generația actuală de feministe ar trebui să le transmită tinerei generații de femei valorile feministe, tocmai ca femeile să fie libere și în viitor. Pentru că libertatea femeii nu este o victorie definitivă. Nu până când nu va fi ultima femeie liberă. 

Am conștientizat de curând că nu problemele de fond sunt problema noastra cea mai mare, ci vocabularul, termenii folosiți și experiența personală a fiecăruia în raport cu un termen sau altul.

Deci să pornim de la termeni. Unii se uită la feminism (cu scârbă) și văd niște femei masculinizate, agresive, isterice și furioase. Nu cunosc nimic din platforma ”politică” a feminismului, dar constată cu tristețe că lucrurile au degenerat înfiorător băgând în aceeași oală - puțină frivolitate sexuală, agresivitatea feminină la pachet, toate momentele din copilărie de isterie și furie ale mamelor lor, plus primele dezamăgiri din dragoste, amestecate bine cu toată homofobia lor împotriva minorităților sexuale, dar și rasiale prin asociere, căci sunt la îndemână, și toate aberațiile și experimentele din artă sau haute couture și să nu uităm de vocea critică interioară care ar infiera o întreaga lume vie și poftim vei avea cocktailul otrăvitor pre numele lui mic - ”feminismul prost înțeles”.

Pentru că multe din aceste manifestări nu sunt feminism. Ce NU este feminism mai exact?

- Ura împotriva bărbaților.

- Masculinizarea femeii.

Mi-e mai facil să explic prima dată masculinizarea femeii. Feministele nu vor să înlocuiască bărbații și nu copiază bărbații și nu vor să facă ceva ca barbații. Ele vor să-și exprime propria lor esență, feminitatea. Să se exprime pe ele însele. Feministele în artă au creat o artă feminină, având în centrul artei lor simbolurile și valorile feminine. Folosindu-se de fobiile și angoasele femeilor și miturile și tabuurile legate de femei. O feministă vrea să se exprime pe sine, vrea să fie liberă în această expresie și lupta ei nu este îndreptată împotriva bărbatului ci împotriva tuturor stereoptipurilor legate de femeie care încorsetează femeia și nu-i permit să respire în voie, ci o țin în niște chingi strânse - o paletă largă de emoții - de la vinovăție, pudoare, rușine, stigmatizare, reguli, critici. Feminismul înseamnă lupta împotriva opresiunii de orice fel. Feministele au fost și militante active împotriva războiului și și-au asumat întotdeauna rolul de pacificatoare în lume. Dacă simți că ceva te ține în loc de la exprimarea sănătoasă a eului, feminismul te îndeamnă să te eliberezi de acel ceva, oricineva sau orice ar fi acela. Uneori acel cineva poate fi un bărbat abuziv. Și DA, atunci și DOAR în acest context feminismul te va încuraja să te eliberezi de bărbatul tău. NU altfel.

LIBERTATEA este o valoare centrală a feminismul. Și este îmbrățișat pe larg de spiritele creatoare, de la scriitoare, regizoare, dansatoare, actrițe, pictorițe, femei care crează în principal pentru că feminismul le oferă suportul necesar creației - libertatea de expresie.

Feminismul mai este valoros dintr-un alt aspect - cel al VALORIZĂRII femeii. Mi-a fost dat să aud de prea multe ori ca să cred că erau strict păreri personale, un discurs devalorizant al femeilor anti-feministe. Un discurs care are principalul mottou- ”bărbatul este soare și nimic nu se compară cu el”, bine, comparând femeile cu acest soare, evident femeile pălesc. În raport cu bărbații care sunt ”mai curați”, femeile sunt mai puțin ... curate. Bărbații sunt capul evident, asta se știe pentru că ei gândesc ”mai logic”. Bărbații sunt păstrătorii valorilor, femeile sunt mai .. lipsite de valori. Femeile se știe sunt și mai ușuratice decât bărbații, prin urmare bărbații sunt mai morali. Femeile mint mai des. Bărbații sunt mai corecți. Femeile sunt mai parșive și mai meschine. Femeile sunt mai slabe, iar slăbiciunea lor este axiomatică, extinsă nu doar la fizicul lor ci și la mintea, psihicul, capacitatea lor de rezistență sau de transformare, pentru că ... femeile NU au voință! Femeile nu au disciplină. Și multe altele. TOT ce ți-ai spus oribil despre tine ca femeie, pornește de la aceasta atitudine devalorizantă a femeii cu care femeile sunt obișnuite de la vârste fragede. Această mentalitate reducționistă a femeii subzistă cu toate declarațiile de independență a femeii! Femeile sunt MAI PUȚIN în raport cu bărbații. Femeile sunt pline de defecte. Bărbații sunt plini de calități. Și asta nu vi se pare o EXAGERARE?!

Femeile se complac în acest ”mai puțin”, și nu îndrăznesc să fie mai mult. E ca și cum s-ar limita pe sine. Își asumă rolul de sprijin al bărbatului ca și cum doar lui îi este permis să gândească, să aibă idei, să povestească lucruri interesante sau să întrețină atmosfera. Își cultivă o atitudine tăcută, și sunt convinse că virtutea cea mai mare a lor este să învețe să tacă. NU să învețe să se exprime elocvent și să transmită idei într-un mod convingător. NU, ele vor să învețe să tacă.

NOI, femeile, sistematic ne devalorizăm și ne facem mici și preamărim bărbații. Bine, îi vrem puternici și inteligenți și protectori și iubitori, dar de ce o facem cu prețul devalorizării noastre?! Nu putem să ne valorizăm în egală măsură? Nu putem spune - bărbații sunt puternici! Și noi femeile suntem DE ASEMENEA puternice, pentru că... Știm să facem atât de multe lucruri. E ca și cum dacă i-ai pus lui o etichetă valorizantă, această etichetă nu mai este valabilă și pentru tine. Parcă n-ar încăpea doi frumoși puternici morali și drepți într-o casă, unul din cei doi trebuie să fie mai mult și altul mai puțin. Parcă un dialog nu este susținut de doi oameni inteligenți care pot avea discuții de la egal la egal, unul din ei trebuie să fie logic iar celălalt ilogic. Feminismul te îndeamnă la valorizare. Și sunt absolut convinsă că o feministă își va dori lângă ea un bărbat asemeni ei, nicidecum mai prejos, nicidecum mai puțin decât ea, prin urmare îl va valoriza în egală măsură. Dar nu cu prețul propriei sale devalorizări. Aceasta este cea mai importantă lecție pe care mie mi-a dat-o feminismul.

Un alt aspect important pe care îl promovează feminismul este ACȚIUNEA. Femeile acceptă cu ușurință că cel care decide, cel care acționează este bărbatul evident. Iarăși vorbim despre devalorizare. Și femeile acționează, dar ele nu își încadrează munca lor la acțiune. Ele afirmă despre ele - noi femeiele nu suntem făcute pentru acțiune. Bărbații sunt cei care trebuie să acționeze. Internalizeaza un rol pasiv care doar acceptă sau recepționează sau sprijină elementul activ bărbatul. De parcă două forțe care acționează nu pot conlucra împreună, nu pot colabora, nu pot veni amândoi în egală măsură cu idei creative. Din propria mea experiență știu că un bărbat și o femeie pot construi împreună mobilierul casei lor, și pot îmbina perfect idei creative, dacă permit un schimb benefic și o influiențare reciprocă, lipsită de orgolii.

Femeile își pot activa în ele energia solară a acțiunii și pot fi foarte eficiente în ceea ce fac. Dar în loc să se axeze pe dezvoltare de abilități și învățare, ele spun  - munca mă stresează, femeile nu sunt făcute pentru așa ceva! Eu vreau ceva mai mic și mai liniștit, ceva care să nu implice atât de multe responsabilități și un stres atât de mare. Cauzele pot fi multiple, sau că într-adevăr femeia este într-un job care nu-i place și nimeni nu poate să performeze într-un astfel de job, fie abilitățile, skillurile pe care le posedă pe moment necesită dezvoltare. Dacă nu te descurci cu prezentările, nu spui - este prea stresant, nu fac față, ci HAI să vedem ce pot îmbunătăți, merg la un curs, repet mai mult, pregătesc flash-carduri, memorez, improvizez, mă relaxez. Nu ajung la concluzia rapidă - FEMEILE nu sunt făcute pentru așa ceva! Asta e treaba de bărbați. Ei fac față stresului, femeile nu. Iarăși este o distorsiune de gândire, iar noi femeile avem de demontat multe astfel de distorsiuni pentru că nu ne-am permis prea mult să ne jucăm cu instrumentul minții și să înțelegem toate capcanele ei. Feminismul are ca valoare centrală EDUCAȚIA femeii. 

Poate cel mai valoros aspect câștigat de feministe este CONTROLUL asupra corpului. Biserica ne spune să ne dăruim trupul bărbatului. Feminismul ne învață să ni-l recuperăm înapoi. Feminismul învață femeile să nu se rușineze de corpul lor, de fluidele lor menstruale sau de orice alt fel. Bărbații își iubesc penisul. Femeile nu prea își iubesc vaginul. De fapt cele mai multe dintre femei au oroare de părțile lor intime. Este o parte rușinoasă (și dureroasă). Feminismul te învață să te eliberezi de această rușine și să-ți onorezi corpul, în special zonele intime. E un întreg proces evolutiv.

”Orgasmul rămâne ceva ce femeile trebuie să cucerească cu adevărat. ... femeile încă se află la jumătatea călătoriei evoluționare către controlul deplin asupra orgasmului, care este acum privilegiul bărbaților”.

Feminismul te învață să-ți apreciezi corpul și să fii stăpâna deplină a corpului tău. Să iei tu însăți toate decizile legate de corpul tău - sex, protecție, concepție, sarcină, naștere. Un pas important în obținerea acestui control este să înveți să spui NU și să-ți stabilești propriile limite în ceea ce privește experimentarea sexualității. Te mai încurajează să experimentezi, să testezi și să cauți plăcerea. Evident nu putem vorbi de fericire sau plăcere atunci când nu poți dispune de corpul tău sau ești forțată să satisfaci plăcerea altcuiva.

Urăsc feministele bărbații? Nici pomeneală de ură. Este o tentativă a femeilor de a restructura inclusiv relația cu bărbatul, pe baze sănătoase și corecte pentru ambii parteneri. Este despre evoluția celor doi împreună. Femeile anti-feministe sunt cvasi-unanim de părerea că unui bărbat trebuie să-i oferi ILUZIA controlului, și să-l dirijezi manipulativ și tăcut spre lucrurile care te interesează pe tine, să-i prezinți ideile tale ca și cum ar fi ale lui. Mai cred că bărbații pot fi ușor manipulați prin prezență suavă feminină, farmece, ton blând, sex de ce nu, pentru că e atât de facil, de aceea pun un accent atât de mare pe înfățișare fizică. Bărbații sunt receptivi la felul în care o femeie arată, prin urmare ai mai mult succes cu cât arăți ma bine. Bărbații îți împlinesc dorințe numai verbalizează-le! Sexul e ca o bagheta magică de care femeile fac uz. Dragi bărbați vă place să fiți manipulați în felul acesta?!

Aștept cu interes comentariile voastre. Ce vă place și ce nu vă place din ceea ce înseamnă feminism? Cu ce sunteți de acord și cu ce NU? De ce vi se pare că feminismul ar fi o amenințare pentru bărbați sau pentru relații? Se mai poate simți atras sexual un bărbat de o femeie despre care știe că nu o poate controla?

Masculin vs Feminin în Alb și Negru, dar și Gri.

Există mai multe modele relaționale decât cele clasice: bărbatul dominant și femeia submisivă. Acesta este desigur modelul relațional mainstream cultivat prin toate canalele media. Însă e doar un model. Realitatea e ceva mai nuanțată. Pentru că nu-i așa, modelele noastre din copilărie nu au fost tocmai cele mainstream. Există o varietate largă de modele relaționale, toate având ca punct comun complementaritatea spre care tindem cu toții.

Să analizăm îndeaproape bărbatul dominant. Este modelul cel mai dezirabil. Un bărbat cu multe atuuri: puternic, protector, plin de resurse, de încredere. Acesta este modelul pozitiv. După cum știm însă, puterea corupe. Bărbații sunt cei mai tentați să abuzeze de poziția lor de putere. Ei trebuie să învețe la pachet cu poziția lor dominantă și integritatea. Or această valoare lipsește multor bărbați. Mulți dintre ei își însușesc doar aparențele, lipsindu-le calitățile, partea luminoasă a puterii: corectitudinea, altruismul, onestitatea, autenticitatea.

Să luăm un alt model relațional: femeia alpha. Femeia dominantă cu calități de lider. Care impresionează prin putere, energie și magnetism. Dar din nou, la un pas distanță avem umbra ei. O femeie puternică poate umili cu ușurință un bărbat și poate abuza de sensibilitatea lui. Ea se va fi atrasă de bărbați sensibili, blânzi și calzi, purtători ai unor valori feminine în esență, calități pe care bărbații le țin ascunse din cauza determinismului social. 

Ea va căuta o energie complementară ei cu care să nu intre în conflict. Bărbatul flexibil capabil să lupte fără orgolii pentru un obiectiv comun. Și care nu se simte intimidat de forța ei ... Ci chiar se simte de-a dreptul atras, pentru că în prezența ei poate să fie sensibil și vulnerabil. Cum spuneam purtăm cu toții măști. Abia în relațiile de iubire ajungem să dăm jos acele măști și să ne cunoaștem cu adevărat, dincolo de rolul social jucat. Și nu, nu va fi atras de bărbatul sclav. Fără personalitate sau fără voință. Sau arzând de dorința de a-i face tot timpul ei pe plac.  Își va dori un bărbat receptiv la energia ei intensă de care nu se simte intimidat sau speriat.

Pune un bărbat dominant și o femeie alpha într-o combinație conjugală și vei avea rețeta dezastrului. Vor scoate la suprafața laturile lor întunecate. Se pot simți atrași unul de celălalt ca potențial energetic al relației, pot fi chiar foarte compatibili sexuali, dar pe termen lung se vor canibaliza. El va testa tot timpul teritoriul pentru a demonstra că el deține puterea, iar pe ea o vor plictisi și scârbi demonstrațiile lui gratuite de putere. Și va încerca să-i demonstreze că nu depinde de el în niciun fel, nici emoțional, nici financiar, nici sexual. Orice urmă de iubire dispare în prezența demonstrațiilor de putere.

Pune-i într-o relație pe opușii lor - femeia submisivă și bărbatul sensibil. Ea îl va disprețui pentru lipsa lui de viziune, nesiguranța lui sau pasivitate. Îi va reproșa adesea că e  o ”cârpă de șters pe jos” pentru că în adâncul ei își dorește un bărbat tare care știe cum să conducă. 

Mi-aș îndrepta atenția în mod special în direcția bărbatului care se consideră un ratat pentru că nu poate demonstra bărbația socială, potența financiară și care sfârșește prin a fi părăsit de femeie pentru că nu ar fi suficient de bărbat.  Așa zisul mascul Beta. Elementul lui complementar este femeia puternică, care îi poate cultiva cu puterea hotărării ei sentimentul demnității personale, îl poate ghida blând spre activități care îl împlinesc pe el cu adevărat fie că vorbim despre gătit sau domenii creative. Domenii în care el își poate exprima plenar energia blândă creatoare fără a simți presiunea domeniilor competitive dure. Vor fi bărbații în profesii liberale, creative fără aspirații de a deține sau de a poseda mașina cea mai tare sau poziția cea mai centrală. Vor fi buni coechiperi și vor ști să-ți înfrumusețeze chipul cu cel mai frumos zâmbet sau cel mai tare orgasm. Pentru că știu că lucrurile frumoase se mai și construiesc, nu doar se cuceresc.

Cât despre femeia submisivă, cu o energie fină și blândă, purtătoarea unei energii vindecătoare și cuprinzătoare... Ele pot ajunge cel mai ușor în capcana bărbaților dominanți agresivi prădători sexuali. E bine să învețe să-și apere singure granițele personale și să se deschidă doar în fața bărbaților merituoși care îi vor aprecia darurile și nu le vor lua de-a gata ca pe ceva lipsit de importanță sau ceva ce li se cuvine și nu vor abuza de finețea și blândețea lor. Și încă ceva ... Să nu se sacrifice, să-și asculte vocea interioară și să-i exprime partenerului ei mai des dorințele și nevoile.

Fiecare model relațional vine cu părțile sale de lumină și umbră. Fiecare are câte ceva de învățat din ce are de dăruit mai de preț într-o relație celălalt. Și fiecare din noi avem multe de aflat despre noi înșine, e de săpat mult și adânc până ajungi la esențe. Spor la explorat.

Am uitat să fim femei sau doar am evoluat?

Ni se spune des ca am uitat sa fim femei. De fapt, suntem public rușinate exact din acest motiv. Dar ce vrea să însemne mai exact? Și când mai exact am stiut sa fim femei? In ce perioada istorica? Când a fost acel moment de glorie în istorie când femeile au știut să fie femei?

In antichitate cand rolul femeilor era doar de a naste mosternitori legimiti si erau sechestrate in casele lor? Sau in evul mediu cand femeia trebuia sa se conformeze unui cod vestimentar riguros, să asculte de bărbat și să zâmbească suav și mut și la fel să toarnă 10-15 copii? Sau în perioada primului război mondial? Când și-au suflecat mânecile, și-a tuns părul și au îmbrăcat pentru prima dată pantalonii și s-au apucat de treaba rămasă de izbeliște după ce toți bărbații au plecat în răzbboi? Sau când s-au deschis marile fabrici și au început să muncească zi lumină ca textiliste sau filatoare sau croitorese?

Femeile sunt feminine atunci când sunt îmbrăcate cu rochii și cu fuste? Sau pot fi feminine și cu o pereche de pantaloni cu o croială feminină dintr-o stofă moale și curgătoare? O femeie este feminină doar atunci când poartă accesorii sau poate fi la fel de feminină și fără pic de machiaj? Ce este feminin la o femeie? Atitudinea, părul, trăsăturile feței sau pantofii cu toc? Ce este aparență și ce este esență, care e acel etern feminin pe care îl poți regăsi în orice femeie indiferent de haina pe care o poartă?

Femeile s-au emancipat -  dovadă de inteligență, adaptare la mediu și strategie de supraviețuire. Și-au cerut drepturile și au devenit interesate de educație. Au căpătat un sentiment al demnității personale. Au învățat să se protejeze și au început să se pună în valoare. Au învățat să facă bani și să facă alegeri pe cont propriu. Au început să se exprime mai mult pe sine și să se conformeze mai puțin așteptărilor societății despre cum ar trebui să fie sau să nu fie.

Probabil veți fi de acord cu mine că conceptul de feminitate este un mit postmodern al societății noastre post-industriale. Este un stereotip și o fantezie colectivă departe de realitate. Pentru că femeile sunt de fapt ființe complexe și unice. Câte femei, atâtea adevăruri despre feminitate. Fiecare femeie este un Univers întreg și o expresie vie a feminității în milioane de forme. Nu le poți reduce la un număr de atribute dezirabile. 

O femeie va fi romantică, altă femeie va fi fragilă și visătoarea, o a treia femeie va fi grațioasă și sprintenă, a patra va avea o constituție masculină nu pentru că a uitat cum să fie feminină ci pentru că aceasta este constituția cu care ea s-a născut. Ei bine, stereotipul social va combina toate trăsăturile superbe la o mie de femei și va recrea un portret robot al unei femei perfecte. Iar aceste trăsături în mod normal nu vor fi de găsit decât într-o foarte mică măsură la o femeie reală.

De ce sunt toxice aceste stereotipuri? Pentru că anulează unicitatea fiecărei femei, oricare ar fi aceasta și o forțează să se conformeze unui tipar în care ea nu se poate regăsi. Este toxic pentru că stereotipul crează o așteptare nerealistă și mai ales produce judecăți de valoare - nu ești o femeie adevărată, nu ești conform modelului meu fantezist, ai uitat cum să fii femeie!

Problema sunt toate acele invalidări și respingeri ale unor ființe reale care sunt suma experiențelor lor de viață, a aspirațiilor și viselor lor personale, a traiectoriei lor de viață care au produs în final această personalitate, acest caracter, acest tip de sensibilitate sau tipar de inteligență emoțională, această vulnerabilitate, aceste temeri sau puncte nevralgice. Stereotipurile anulează oameni reali, îi diminuează, îi reduc la o sumă de comportamente dezirabile și îi depreciază. Un astfel de stereotip te poate forța să te simți neadecvată, neavenită, nedorită, și rușinată pentru ceea ce ești așa cum ești.

Și nu în ultimul rând stereotipurile legate de femeie au multiple efecte nocive asupra sănătății femeii - de la dietele periculoase de slăbit, la multitudinea de substanțe chimice cu efect posibil cancerigen din produsele cosmetice sau vopselurile pentru păr cu amoniac. Sau toate acele efecte nocive aupra mediului pe care le produce industria fast fashion - milioane de containere sunt arse și aruncate pe câmpuri zilnic. Sunt consecința disperării femeii presate de stereotipurile sociale de a arăta cât mai prezentabil și mai atractiv.

Cum ar fi să ne onorăm pentru ceea ce suntem și ceea ce am devenit. Cum ar fi să împărtășim această diversitate și să fim confortabili cu alegerile personale ale fiecărei femei. Și să o privești în ansamblu ei, holistic. Pentru că orice aspect din ființa ei are o poveste în spate. Orice element definitoriu al ținutei ei are o rațiune de a fi. 

Cum ai putea privi în schimb o femeie care a ”uitat să fie femeie”:  

Poartă pantaloni, deci e o fire practică, nu are manichiura făcută deci nu pune preț pe aparențe, le are în schimb tăiate scurt, deci ține la igiena corporală, dar nu și la artificii, poartă pantaloni casual deci e mai mereu în mișcare, o pereche de pantofi sport cu talpă ortopedică, deci este o fană a plimbărilor lungi, nu poartă farduri, s-ar putea să nu aibă timp prea mult pentru astfel de îmfrumusețări sau să nu știe cum să le aplice, sau să fie adepta unei ținute modeste pentru că modestia este cea care o caracterizează cel mai mult. 

Să vedem OMUL înaintea tiparului. Orice trăsătură a personalității ei dacă vom fi suficient de curioși să o descoperim ne va spune lucruri și întâmplări despre ființa din fața noastră. Și nu doar că a petrecut o oră la machiaj și altă oră la coafor. Ci mult mai multe lucruri valoroase despre ea ca persoană reală.

Cam atât am vrut să spun astăzi. Nu este exact manifestul pe care mi-ar fi plăcut să-l scriu. Dar să fiu fidelă principiilor mele. Să mă onorez pentru ceea ce sunt și ceea ce am devenit pănâ acum.

Bărbatul lângă care poți fi tu însăți

Te-ai gândit vreodată cum arată pentru tine bărbatul perfect? Blond, înalt, cu ochii albaștri? 

Să zicem că această imagine ne ajută ca fantezia să prindă contur, în realitate însă cât de important este ca el să fie blond sau la ce îl ajută ochii albstratri ca cerul vara? Cu ce este diferit de un bărbat cu ochii negri în care să te pierzi ca-n bezna nopții? 

Hai să gândim dincolo de … aparențe. 

Ce nevoi psihologice ai în momentul de față? Care au fost nevoile psihologice pe care nu ți le-au satisfăcut părinții în copilărie? 

• Ai fi vrut să primești mai des aprecieri pentru micile tale eforturi? 
• Ai fi vrut să fii văzută mai des? 
• Ți-ar placea să ai mai multă disicplină sau ritualuri care să te ajute să te organizezi mai bine? 

Poate urai momentele în care ți se citea pomelnicul cu "nazdravaniile" pe care le-ai mai facut sau  momentele în care erai trimisă în camera ta. 

Cât despre mine, ai mei nu prea aveau treabă cu mine, iar discuțiile în familie nu erau punctul nostru forte. Eram copilul ignorat, sau mai rău, uitat. Odată m-am ascuns într-o grămadă de haine adunate  de pe sârmă și am adormit acolo. Au început să mă caute cam pe la miezul nopții, când mama dădea stingerea. Mama avea foarte multă treabă în gospodărie. Când am crescut mai mare, mama pur și simplu nu mai știa cum să se apropie de mine, nu știu cât de inabordabilă eram cu adevărat, cert este că nici nu făcea eforturi in acest sens. Nu se întâmpla și cu asta basta. 

Acest "bagaj emoțional" îl voi căra cu mine în toate relațiile mele. Bagajul emoțional de copil uitat, ignorat, cu care te împrietenești greu, comunici greu, care te ține la distanță, sau mai rău, vrea să rupă orice legătură la prima gafă relațională minoră. 

Și acum întrebare, cu ce m-ar putea ajuta bărbatul blond cu ochi albaștri în viață, decât strict la conturarea unei fantezii, care ar putea la fel de bine să rămână o simplă fantezie. În realitate, nici măcar nu ai nevoie să ții ochii deschiși. Înțelegi ce vreau să spun. 

Prin urmare, bărbatul perfect va fi … acel bărbat lângă care poți fi tu, cu întregul tău bagaj emoțional, calități și defecte deopotrivă. 

Bărbatul în prezența căruia poți fi orice vrei tu să fii. Care te preferă pe tine și nu blondele sau brunetele si ca dintr-o fericită întâmplare să fii exact tiparul lui. Dimpotriva, pentru că te place pe tine, să-i placă culoarea părului tău, în schimbare și mereu surprinzătoare - când ciufulită, când coafată, când răvășită în modul ăla adorabil matinal ... 

Bărbatul acela care îți poate oferi și un alt tip de atenție, în afară de cea sexuala, să-ți ofere acele atingeri care hrănesc spiritul și psihicul. Psihologii ne spun ca aceste atingeri hrănesc, cresc, vindecă, ne întregesc ființa. 

Bărbatul acela lângă care poți fi tu, foarte încrezătoare, și cu câteva kilograme în plus, și cu sânii lăsați, și cu celulită, neepilată, nepensată… lângă care te simți acceptată în totalitate. 

Evident te aranjezi până la ultimul fir de păr din cap și de pe restul corpului, dar nu o faci cu presiunea sau teamă că s-ar putea uita la alte femei (proaspăt scoase din cutie), în timp ce tu ești nedormită și epuizată după o altă noapte creață cu cel mic care a făcut febră și ai trebăluit toată ziua prin casă, bucătărie, și ai terminat și câteva proiectele mici pentru jobul tău part-time. Tabloul complet fiind: acră, fără chef de vorbă și cu rezerva de iubire goală. Nu mai ai nimic de dat. 

În acele momente care sunt nevoile tale psihologice? Să fii luată în brațe, să ți se spună că ești adorabilă chiar și când ai cearcăne, să-ti fie luate poverile de pe umeri ca să te poți odihni câteva ore, și de băutura ta preferată. Iar el să știe cum s-o pregătească cu toată implicarea. 

Astea sunt gândurile mele de astăzi, dă-mi un semn dacă ești în asentiment cu mine, lasă un comentariu sau povestește-mi mai multe despre bărbatul tău perfect. 

Îți mulțumesc! 

Îți trebuie ani ca să crești stima de sine a unui copil, dar uite cum o poți distruge în mai puțin de 5 minute!

Să ne imaginăm un scenariu ipotetic. Te apuci să faci teme cu copilul cam pe la final de an și constați cu stupoare că al tău copil habar nu are de anumite chestii pe care ar fi trebuit să le știe ca pe popa tuns! Sau cel puțin acesta a fost parcursul tău școlar, unul de excepție, coroniță, premii, olimpiade, chestii. I-ai explicat de cinci ori aceleași lucru și luminița cunoașterii nu s-a aprins în capul lui. Persită făcând aceeși greșeală, iar tu tragi o singură concluzie: copilul acesta este praf, are mari lacune în bagajul lui academic. Și îți scapă o remarcă involuntară chiar de față cu copilul. Pentur că nu-i așa? Viitorul lui de corporatist este în pericol! Va avea noroc dacă va prinde vreun loc la spații verzi. Este inadmisibil să confunde litere între ele sau cifre sau să greșească un rezultat încă din clasa pregătitoare!

Hai să derulăm puțin înapoi filmul educațional al vieții tale. Erai pedepsit pentru orice greșeală, nu-i așa? Sau ți se cerea să scrii de o sută de ori aceeași frază până o scriai perfect? Sau erai certat pentru o notă mai mică de 8? Sau ți se creiona un viitor sumbru ca gunoier, cârnățăreasă, vânzătoare la Starbucks :) sau ca hamal împingător? 

Cei mai aspri critici ai tăi au fost părinții tăi, cei care ar fi trebuit să te încurajeze cu blândețe și răbdare. Dintr-un motiv foarte real - la fel au fost educați și ei la rândul lor, ei nu au știut ce să facă diferit. S-au considerat responsabili pentru tine, rezultatul muncii lor și te-au tratat ca pe o eroare pe care trebuiau să o corecteze. La fiecare pas. Studiile despre stima de sine erau încă incipiente și oricum nu de oameni cu stimă de sine ridicată avea nevoie societatea în acel moment. În oricare alt moment din istoria omenirii, mai exact. Se spune că țara te vrea prost. Ei, bine, e valabil și în cazul stimei de sine. Oamenii cu stimă de sine scăzută sunt obedienți. Iar obediența sau cumințenia a fost și mai este încă cea mai apreciată calitate la copii, dintotdeauna. 

Să admitem că îți dorești un alt parcurs pentru copilul tău și nu știi ce ar trebui să faci diferit. Păi, o primă sugestie, începe prin a-ți antrena mușchiul răbdării. Asta presupune să răspunzi la aceleași întrebări de zeci de ori fără să te frustrezi că ai mai zis-o odată. Asta înseamnă să vezi la copilul tău întotdeauna ce a făcut bine. 

Dintr-un text de 10 cuvinte, nu a greșit un cuvânt, ci a citit bine nouă cuvinte! 

Repetiția e mama automatismelor. Asigură-te că ai repetat de suficient de multe ori înainte ca un obicei pe care vrei să-l cultivi copilului tău a devenit automatism. Asta înseamnă să nu te frustrezi că i-ai spus de atâtea ori să se spele pe mâni după ce intră în casă și încă nu o face. De suficient de multe ori! De ori de câte ori este nevoie! De 3 sau 10 sau 100 de ori! Nu contează numărul de repetiții ci rezultatul, un obicei sănătos cultivat pe viață! 

Arată-i cum să fie tolerant față de propriile lui greșeli. Ajută-l să-și repare singur propiile greșeli. Cu duhul blândeții. Lasă-i lui libertatea de a-și dori sau nu să repare o greșeală. Poate o greșeală care te poate deranja pe tine nu este atât de deranjantă pentru el. Adică, ajută-l să învețe să trăiască cu propriile imperfecțiuni. Va avea nevoie de aceasta perspectivă la maturitate. 

Adolescenții sunt cei mai afectați de lipsa stimei de sine. Spre exemplu, 6 din 10 fete evită să facă diverse activități care le-ar face plăcere, cum ar fi să se alăture unui grup, să iasă în oraș sau să danseze pe motiv că nu le place felul în care arată. Tot mai frecvent întâlnești copii de 4-6-8 ani cu început de burtică. Acești copii cu tendințe supraponderale vor avea o nevoie mare de acceptare a felului în care arată așa cum sunt peste puțin timp. Acești copii vor avea nevoie de toată încrederea pe care știi să le-o cultivi încă de la vârste fragede. 

Copilul câștigă încredere de sine atunci când este acceptat cu toate imperfecțiunile lui. Nu va fi o problemă să le conștientizeze și să facă ceva în privința lor. Va fi o problemă dacă se va biciui psihologic pentru asta. 

Mai presus de orice, tratează fiecare greșeală ca pe o oportunitate de învățare. Greșelile scurtează procesul învățarii. Dar nu de maniera clasică, ai greșit, ești un prost, nota doi, stai jos. Copilul confundă literele între ele. Cum îl pot ajuta să le învețe mai ușor? Ar putea ajuta un suport grafic, vizual? Un joculeț? O poezioară amuzantă? Sau să desenăm litera buclucașă cu niște bețe în parc sau în nisip pe plajă? 

Ajută foarte mult să conștientizezi fără resentiment: da, copilul meu este așa cum este! Un copil extraordinar cu calități și potențial și defecte. Ca și tine de altfel. Cum îl pot ajuta să învețe mai repede și cu mai puțin efort? Simplu! Fără presiune pe rezultat, fără comparații, cu cerințe ajustate nivelului lui (puțin peste posibilitățile lui de moment). Și încurajări pas cu pas cu menționarea progreselor, a reușitelor, a realizărilor sau doar a efortului, atunci când rezultatele întârzie să apară. 

Și nu în ultimul rând, să conștientizezi, că ceilați, adică restul oamenilor vor avea grijă să-i menționeze fiecare greșeală cât de mică pe care o va face. Suntem o societate intolerantă față de greșelile învățăceilor! Taxăm tot! Iar criteriile pentru acceptare sunt atât de înalte, încât singura ta șansă ca să fii cineva este să fii neapărat un performer sau un artist talentat sau cineva cu funcție înaltă de preferat. Nu poți fi cineva făcând doar ce-ți place. Și dacă toți ceilalți vor fi nemiloși cu copilul tău, asta va conta/o să doară mai puțin, dacă părinții lui, familia lui îl va accepta fix așa cum e. Vor conta întotdeauna ai lui, nucleul lui dur. Restul să zică ce are de zis. Niciodată nu vei avea/nu va avea control asupra acestui aspect. 

Hei, ajută-ți copilul să devină nu cineva, ci el însuși.

Puterea explorării

În cartea sa Copilul Invizibil Gáspár György vorbeste despre stadiile de dezvoltare ale copilului in devenirea sa ca adult și dedică un capitol întreg nevoii de explorare și ce se întâmplă cu copiii cărora le este restricționată explorarea: devin niște adulți distanți relațional, absenți din viața familiei lor sau niște părinți de tip elicopter care își vor urmări îndeaproape copilul pentru a le ghida fiecare pas. Lecturarea acestei cărți mi-a deschis mult orizonturile de cunoaștere și înțelegere și m-a făcut să-mi redefinesc relația mea cu explorarea.

Mie nu mi-a fost restricționată explorarea în mod absolut, am fost doar ghidată spre anumite alegeri, cum ar fi: să fac pian timp de aproape un deceniu. Mama mea și-ar fi dorit să facă pian și cumva previzibil pentru o mamă care se sacrifică de dragul copiilor, noi copiii ei trebuia să-i împlinim visele. Mama își trăia visele prin noi. Așa cum uneori lua cina prin noi. Dar asta e subiectul unui alt capitol din aceeași carte despre părinții cu spirit de sacrificiu.

Revenind la explorare. Verișoara mea a făcut câteva luni vioară. Nu i-a plăcut! A frecventat și școala de pictură alte câteva luni și la fel, a abandonat-o! Era exemplul negativ cu care mama încerca să-mi contracareze gândurile de abandon. Orice s-ar fi întâmplat eu nu trebuia să abandonez școala de muzică! Cine renunță? Doar neserioșii! Și eu eram un copil serios, sârguincios, conștiincios, cu un simț exacerbat al răspunderii (și al gravității vieții).

Școala de muzică era pentru mine un mare zbucium sufletesc! Proful de sport îmi spunea adesea: fată zbuciumată! Iar eu o luam ca pe ceva grav și serios. Mă trec uneori fiori gândindu-mă cu câtă inconștiență mă aruncam în vâltoarea vieții - trebuia să ajung de trei ori pe săptămână în centrul raional cu singurul autobus din sat de la vârsta de 8 ani, singură! Autobus care se mai și strica, mai pleca fără mine și eu trebuia cumva să ajung acasă. Singură! Cu mașini de ocazie, pe jos, iarna-vara, pe frig sau întuneric. Țin mințe că îmi era rău de mișcare și trăiam deseori senzația de stomac întors pe dos. Sau de panică când autobusul prea încărcat cu pasageri începea să patineze pe drumuri înfundate, înghețate sau pline de bălți și glod până la genunchi. De oboseala, epuizare sau foame când nu apucam să mănânc ceva la amiază pentru că trebuia să prind autobusul imediat după ore. Și mai țin minte acele examene îngrozitoare. Uitam aproape totul și mă salvau doar mâinile, memoria mecanică! Îmi tremurau genunchii, îmi transpirau palmele, eram terifiată și abia puteam vorbi, îmi simțeam gura încleiată, eram palidă și înfricoșată de faptul că urma să-mi pierd capul. Îmi amintesc acele fețe rigide ale examinatorilor parcă trase într-o țepusă care nu se mișcau, nu schițau niciun zâmbet, nu suflau nicio vorbă. Sau ironiile profesoarei mele de pian care-mi spunea că va fi o mare minune dacă eu voi intra la Ștefan Neaga, colegiul de muzică din Chișinău, acolo unde toată lumea bună aspira să intre. În adâncul sufletului meu știam că nu am nicio iotă de talent, că m-a călcat elefantul pe-o ureche, pentru că în loc de o septimă eu auzeam o secundă, iar asta însemna că n-am pic de auz muzical.

Cu toate acestea, NICIODATĂ nu i-am spus mamei că aș vrea să renunț. Ba chiar îmi amintesc că am refuzat amabilitatea profesorului meu de matematică care s-a oferit să mă pregătească pentru o facultate de profil, pentru că eram foarte bună la mate, zicându-i că dimpotrivă, muzica este viața mea! A se înțelege - viața mea zbuciumată! Deși nu credeam nici eu însămi în ceea ce fac, nu voiam (sau nu aveam voie?) să renunț! Pentru că în lumea mea mică și rurală renunțările erau rușinoase! Iar eșecurile - dezastruoase. Catastrofale!

Abia după 30 de ani s-a întâmplat dezghețul meu psihologic din acea paralizie de care se pare că mă contaminasem în fața acelor uși imense și grele de sală de concert așteptând să-mi vină rândul la anihilare în acel spațiu gol ca un abis în fața acelor trei examinatori cu fețe inumane.

Asta după ce am constatat că îmi era greu să renunț la orice, relații toxice, pantofi care mă strâng, haine prea largi sau prea uzate, spații mici și neîncălzite iarna, într-un cuvânt, nu aveam exericițiul explorării Luam de bun: primul lucru la îndemâină! Prima carte luată de pe raft. Prima sugestie care mi-a venit în minte. Prima impresie. Primul impuls. Prima concluzie. Prima intenție. Primul job. Planul originar de la care nu trebuia să mă abat. Orbește. Asta înseamnă inflexibilitate.

Acum mi se pare absurd să faci asta! Și cu toate acestea, oamenii fac asta! Mult prea des de fapt. Se mulțumesc cu primele impresii, cu primele alegeri, trag niște prime concluzii, se încred în primul impuls, spun lucruri care le-a venit prima dată pe limbă. Fără să retușeze nimic, scriindu-și propria viață într-o primă ciornă și nedorind să schimbe nimic semnificativ la ea sau la ei.

Ca să revin la carte. Îndemnul dlui psihoterapeut este să îngăduim copiilor îndrăzneala de a explora, să-i încurajăm să probeze diverse roluri, identități, atitudini, pasiuni, înclinații. Să-i privim cu siguranță la despărțire și să-i întâmpinăm cu dor la revenire. Și să-i asigurăm de faptul că oricând se pot răzgândi. Oricând pot alege orice altceva. Fără să le impunem reguli prea multe sau prea stricte.

Personal cred ca ne păstrăm această nevoie și la maturitate și nu e o nevoie exclusivă a bărbaților. Femeile au nevoie de aceeași libertate de explorare, deși rolurile pe care le îndeplinesc sunt mai rigide și presupun o înlănțuire, o așezare, o stabilitate, ceea nu înseamnă că explorarea pentru ele a luat sfârșit în fața altarului sau odată cu nașterea primulului copil. Poți oricând să-ți descoperi pasiuni noi, oameni noi, o facultate nouă, un domeniu nou, un curs de hobby nou, să abandonezi vechile hobby-uri, să-ți arunci la gunoi vechea garderobă, să-ți dorești să-ți schimbi locuința, orașul, țara, să-ți cultivi talentele, să urmezi o nouă cale la 30 de ani, la 40, la 50, la 60, la 80. Niciodată nu e prea târziu. De fapt. Întreaga viața este despre căutare, explorare, decoperire și puterea de a o lua din nou și din nou de la capăt.

Aș vrea să fac un curs de desen, unul de pian și altul de design interior. Și aș mai vrea să merg la un curs de teatru, poate încă unul de engleză, o școală de șoferi și alta de bucătari semi-profesioniști. Mi-ar plăcea să fac și un curs de public speaking. Și să nu uităm și de școala de yoga din India... Ar trebui să mă grăbesc cumva, viața este prea scurtă pentru a merge cu pași siguri pe un drum dinainte trasat și bine bătătorit. Viața este despre explorare.

Arta vorbirii la femei - curajul!

In cartea sa Darurile Imperfecțiunii, Brene Brown menționează că ”gândurile rostite deschis resprezintă unul din principalii factori care declanșează rușinea la femei”. Altfel spus, femeilor le este rușine să spună pe față ce gândesc!

Iată îngrijorările lor:

• Să fiu onestă, DAR fără a-i face pe ceilalți să se simtă prost 
• Să spun ce am de spus, DAR să nu supăr pe nimeni 
• Să par informată și educată, DAR să nu pară că le știu pe toate 
• Să am curajul de a-mi exprima dezacordul, DAR fără a spune ceva neplăcut sau care să stârnească controverse. 

De unde rezultă că femeile ar trebui să fie inițiate în arta vorbitului cu buzele pline de miere. Și cum foarte puține femei se pricep de fapt la așa ceva, cea mai apreciată calitate ar fi abilitatea ei de a tăcea. Să tacă și să facă un efort permanent de a fi cât mai atrăgătoare. Tăcută și atrăgătoare. Și zâmbitoare! Vă dați seama ce dezastru ar fi dacă ar fi doar tăcută sau doar atrăgătoare?

Eu personal am dat-o în bară de fiecare dată când am încercat să-mi expun gândurile onest, crezând că ceea ce pot spune cu intenția de a face bine va fi perceput ca atare - ca intenție de a face bine.

Tocmai de aceea, mi-am asumat că uneori:

• voi spune lucruri inconfortabile pentru ceilalți, dar că voi învăța să fiu și diplomată în același timp, 
• voi avea curajul să-mi exprim dezacordul, dar fără să insist că am și dreptate, 
• voi aduce date și informații într-o discuție și voi face ușoară abstracție de reticența sau chiar iritarea interlocutorilor mei atunci când le pomenesc de studii și cercetări în domeniu. 

Oricât de relevantă ar fi pentru ei experiența personală, este lecția lor de viață, adevărul lor personal, nu și al meu. Eventual ar avea vreo relevanță într-un studiu de minim alte o mie de experiențe similare care să fie supuse unei grile de analiză și evaluare.

Poți comunica like a lady cu zâmbetul pe față? Da, când scoți chestii documentate și argumente pe gură și ai curajul să rostești deschis ceea ce gândești.

Până la urmă, e doar o convenție socială perpetuată de-a lungul timpurilor. Putem să recodificăm cutuma oricând, în orice etapă istorică învățând să ne rostim deschis adevărurile în care credem.

Fără teama sau jena sau grija că cineva ar putea gândi ceva neplăcut despre noi!

Dacă nu o vom face deloc, cum putem schimba aceasta paradigmă, cum putem obține respectul celorlalți pentru faptul că gândim?

Obișnuindu-i, învățându-i cu grijă și răbdare să asculte o femeie care are un punct valid de vedere!

După 9 luni de parenting

O experiență de învățare presupune câteva etape. Pornești de la o experiență personală. În ciuda recomandărilor de a nu o analiza prea mult, o analizezi bine și pe toate părțile, cu ajutorul întrebărilor de clarificare. Apoi îți însușești o tehnică nouă înțelegând explicația rațională din spatele ei și o aplici în practică. Compari rezultatele. Observi dacă există o diferență notabilă, un progres sau o ameliorare. Apoi o aplici din nou la o situație similară. De data asta rafinezi metoda, aprofundezi experiența și îți înveți lecția. Aceasta este spirala învățarii care nu se termină niciodată. O astfel de experiență de învățare a fost pentru mine programul cu o durată de 9 luni (!) All about Parenting al Uraniei Cremene, expert în metodologia Parent s Toolshop. E importantă menționarea metodologiei! Astăzi varitatea de parenting și antiparenting este năucitor de bulversantă. 

Nu-mi propun să-i fac reclamă și nici să-i popularizez știința pe gratis. Aș fi și un prost releu de transmie și nu informațiile primează. Este plin Internetul de informații. Mai valoroasă în acest demers a fost experiența de transformare a propriilor convingeri și atitudini. 

Ce e extraordinar la o astfel de experiență? 

Teoriile vechi plasează individul în rol de recipient pasiv de informații în care torni cunoștințe cu pâlnia. Un motiv pentru care cititul pasiv nu ajută la evoluția personală. Sau un alt motiv pentru care oameni relativi culți sunt înfiorător de inadaptați în relații sau în viață. Demonstrația cea mai elocventă a acestei abordări este zicala: teoria ca teoria, practica însă ne omoară. Adică teoretic transmitem valori și modele moderne și cele mai recente descoperiri și minuni ale științei și tehnicii, în practică perpetuăm însă tipare, convingeri și moduri de a gândi ancestrale, de la străbunii preistorici lăsate. Tot ce înseamnă strat profund al conștiinței rămâne neschimbat, neperturbat de valurile cunoașterii, care tinde să fie perisabilă, neadecvată și greu de pus în practică. Ori argumentul zdrobitor - toate aceste teorii interesante sunt străine de realitățile și mentalitatea noastră românească cotidiană. Pe scurt, traduceți toată acea abureală occidentală în termenii și condițiile noastre consacrate bazate pe valorile noastre tradiționale (care o fi acelea?), și hai să lăsăm prostiile de-o parte. 

Toată lumea vine cu o părere și toți blamează în stânga și în dreapta aceste metode moderne, fără să se facă vreo referire concretă la vreo tehnică sau convingere, presupus dăunătoare educației unor copii sănătoși din punct de vedere psihic în primul rând. 

Parentingul este în primul rând despre a te crește și educa pe tine însuți. Asta presupune să-ți vindeci copilul interior de toate acele tipare și convingeri cu care ți-a fost hrănită mintea în copilărie. De către părinții tăi responsabili care atât au știut la acel moment cu cunoștințele și posibilitățile lor. Care habar nu aveau că atunci când îți induceau sentimente de vinovăție sau rușine îți distrugeau stima de sine și încrederea în forțele proprii. Atâta timp cât tu însuți nu te vei schimba (vindeca) în bine, cu toate acele cunoștințe și tehnici însușite îți va fi dacă nu greu, chiar imposibil să faci vreo diferență în educația copilului tău. 

Educația copilului trebuie să fie de tip Coaching de Dezvoltare (Developmental Coaching) asupra ta, a partenerului de educație și a copilului/copiilor nu în ultimul rând. Și asta înainte de corecție, disciplină, rezolvare de probleme sau crize. Nu lipsa întunericului ne face mai puternici, ci strălucirea luminii din interior. Cel puțin asta am învățat eu să fac: nu să aplic soluții și tehnici la diverse situații, ci să schimb abordări, să ofer alternative sănătoase și să gândesc pe termen lung. Și să nu uit în fiecare zi să plantez o sămânță. Dacă în relația de cuplu reminderul este să pui în fiecare zi un lemn pe foc, în parenting reminderul ar fi să plantezi în fiecare zi o sămânță. 

Pentru că nu-i așa, contează ce vrei să obții pe termen scurt, încetarea unui comportament negativ acum, altfel spus îți dorești o metodă care să funcționeze pe moment, nu conteaza cu ce costuri morale psihologice? Sau vrei să obții un comportament pozitiv liber ales de către copil pe baza propriilor convingeri și motivații, în lipsa unei recompense sau a unei pedepse sau amenințări în viitor. Altfel spus, alegi să mănânci o prăjitură acum sau ești dispus să investești într-o patiserie cu o capacitate de 100 de prăjituri pe zi în viitor? Nu poți mânca atâtea prăjituri într-o singură zi? De acord, dar creezi locuri de muncă pentru câțiva muncitori, bunăstare pentru familiile lor, bunuri de calitate pentru consumatori de prăjituri și multe serbări și petreceri de copii reușite. Multiplicându-ți astfel efortul, contribuția, valoarea, resursa pe care o investești în copilul tău. Atât de valoroasă este educația copilului tău și acestea sunt beneficiile ei - bunăstarea lui și a tuturor celor apropiați lui în viitor. 

Miza este uriașă. Ce fel de adulți ne dorim să avem mâine? Ce fel de valori transmitem? Cu ce metode? Vrem adulți disciplinați, ordonați, cu simțul responsabilității? Cum o facem? Cu pedeapsă și recompensă ori plantând sâmburele responsabilității cu duhul blândeții, a empatiei și a exemplului personal? Explicația nu funcționează de fiecare dată? De acord! Plusăm cu motivarea copilului și obținerea cooperării prin metode echilibrate? Adică fără să ridicăm tonul?

Impunem reguli și pedepsim pentru încălcarea lor sau învățăm copilul nu să urmeze reguli arbitrare, ci să gândească cu propria lui minte tot mai aptă de actul gândirii beneficiul respectării unor reguli ori necesitatea încălcării lor atunci când o valoare superioară o impune. 

Cum evităm capcanele tehnologiei de astăzi, cu ce înlocuim televizorul și tableta, cum ne petrecem timpul împreună, cum ne jucăm împreună astfel încât jocul să fie terapeutic, cum să rezolvăm împreună sau separat probleme, salvăm sau nu salvăm copilul, îl ducem la șah sau la fotbal, îi dăm sau nu bani de buzunar, ce învață din fiecare experiență, îl responsabilizăm sau nu prin muncă în folosul familiei și a comunității? Sunt atât de multe situații pe care ar trebui să le gestionăm, și toate cu bătaie lungă în viitor încât e bine măcar să reflectezi asupra lor. Cum spuneam, miza este uriașă. 

Unele voci afirmă că nu e nevoie să înveți cum să fii părinte. Că undeva în codul nostru ADN este stocată toată informația despre cum să ne creștem copiii fără manuale și alte ghiduri la modă astăzi. Așa cum i-am și făcut de altfel, cu multă dragoste, așa îi vom și crește. Din păcate nu vom face decât să perpetuăm propriile tipare cu care am fost crescuți, unele fericite și reușite, altele mai puțin, fără să putem garanta succesul nici într-un caz, nici în altul. Dar nu sistemul va eșua, nu metoda, ci noi ca părinți - astăzi și copiii ca adulți într-o lume greu de prezis în viitor - mâine. Ați putea lăsa tot acest proces complicat și foarte dificil de gestionat pe seama buneivoințe? Bunăvoința și dragostea și efortul de zi cu zi combinate cu cunoașterea și o metodologie de bun simț pot spori acele șanse? Daca da, eu sunt pentru o școală a părinților. Una pe care să o alegem cu foarte mare grijă.

Scurt manifest de femeie integrată

De ce ne simțim bine în energia masculină?

Nu e despre competiție. Nu e despre egalitate. Nici măcar despre echitate.

E mai simplu de atât. Te simți bine când ești în controlul vieții tale. Când ești sursa acțiunilor tale. Când poți lua decizii pe cont propriu. Când poți face alegeri. Când poți spune NU. Când nu e nevoie să te subordonezi unei alte persoane discreționare sau abuzive sau egoiste.

Da, mă simt bine în pantaloni. Sunt comozi, practici, lejeri. Permit o varietate largă de mișcări. Te pun în viteză. Cu o pereche de pantofi comozi ești de neoprit!

Mă simt bine fără manichiură. Mă simt mai dextră, mai abilă, pot apuca, trage, întinde, desface, fără să-mi fac griji că mi se rupe manichiura sau că-mi sare oja. Pot mai mult și nu mă mai simt atât de neajutorată!

Mă simt bine fără machiaj! Îmi pot atinge fața, pot zâmbi larg! Nu trebuie să fiu în centrul atenției și oh! Ce eliberare! Astea înseamnă că nu stau cu toți acei ochi ațintiți spre mine. Nu trebuie să impresionez, nu trebuie să plac, pot fi tot ce vreau să fiu și tot ce cred că pot să fiu. În sfârșit liberă! De prejudecăți, de constanta nevoie de validare din partea celorlalți, de presiunea de a fi în rând cu lumea, de presiunea de a corespunde unei imagini consacrate a unei femei perfecte care numai prin puterea zâmbetului ei topește inimi și cucerește culmi. Culmi ale ambiției masculine.

Pot respira în voie și plin din tot abdomenul, neîncorsetată, fără să mă preocupe silueta sau talia subțire.

Am păr facial și asta nu e o problemă pentru mine. Nu simt nevoia să-l smulg și nici să-l maschez. Urăsc măștile, aparențele, zâmbetul fals, cochetăria ieftină, parfumurile tari, dresul subțire la care firele se duc cu viteza fulgerului de sus până jos într-o clipită, rochia care se șifonează imediat ce te așezi, mai bine stai în picioare, bluzele sintetice în care nu ai voie să transpiri, mai bine nu alergi, rujul care rămăne pe pahar, mai bine te abții de la acel suc, fondul de ten care nu te lasă să respiri, la propriu și acea cremă care promite fals și mincinos și mai costă și scump că face minuni cu tenul tău obosit.

Sunt o femeie liberă!

Nu sunt tăcută, am opinii, am gândire critică, pot gândi cu capul meu propriu. Pot crea! Am o sumedenie de idei și îmi merge mintea la diverse. Pot fi o femeie antreprenoare, îmi pot urma visele și pasiunile. Și toate astea fără să fiu în permanență cu gândul la un bărbat! Fără să oftez de doruri neîmplinite și fără să-mi dau ochii peste cap de pasiune furibundă. Sunt pe deplin în controlul emoțiilor mele!

Mă simt puternică având toate aceste opțiuni! Și deloc singură!

O femeie puternică nu echivalează cu o femeie: rea, îngâmfată, arogantă cu atitudine de șefă sau lipsită de maniere.

Nu înseamnă să vrei să arăți ce poți, nu înseamnă că vrei să demonstrezi cât de inteligentă ești sau cât de dotată financiar. Toate aceste atribute ale imaginii reflectate în exterior nu fac din mine o femeie puternică, ci o femeie narcisistă. Și nu despre asta e puterea interioară! Și nu asta a fost miza femeilor care au luptat pentru drepturile femeilor.

Sunt o femeie de acțiune. Mi-ar fi plăcut să șofez. Asta mi-ar fi dat libertate de mișcare. Mi-ar fi plăcut să pot călători în lumea largă. Mi-ar fi plăcut să am mai mult curaj și să-mi pun ideile în practică. Toate aceste lucruri pot să le fac atunci când sunt o femeie masculină, atunci când acționez din energia femeii masculine. Nu înseamnă că am uitat cum e să fiu o femeie feminină! Ci că îmbrățișez energia masculină, o energie solară, energia acțiunii care urmărește un scop și mobilizează resurse.

Pot relaționa din energie feminină, cu calm, blândețe, afecțiune, toleranță, îngăduire. Pot oferi suport, pot fi empatică. Toate aceste lucruri nu au nicio legătură cu aparența de femeie de acțiune, de femeie masculină. Suntem duali, suntem maleabili, suntem flexibili! Femeile sunt mai flexibile decât bărbații. Întrăm în rol de mamă, iubită, femeie de carieră. Cu lejeritatea cu care bărbații își lasă fix la intrare ciorapii!

Avem nevoie de această energie masculină. E superbă! Ne ajută să fim ființe complexe cu ambele energii, feminină și masculină prezente în noi active!

Tot ce îmi doresc este să nu mai fim etichetate după aparențe. Să fim lăsate să fim exact ce vrem să fim în armonie cu aspirațiile noastre interioare și confortul nostru interior și în armonie cu noi înșine și cu cei dragi nouă. 

De ce nu suntem buni unii cu alții?

Să fii bun nu înseamnă să fii neaparat generos și să faci acte benevole de donație. Înseamnă să ai o atitudine blândă și înțelegătoare față de semeni. Să dăruiești din energia și timpul tău, bunurile tale spirituale, să ajuți când ți se cere ajutorul, să oferi prezența, atunci când ți se cere prezență. Adică actul de donație benevolă este benefic doar atunci când acesta este cerut, explicit sau implicit. Să fie primit! Pentru bunătate ai nevoie de doi.

Dacă ar fi să rezum momentele în care nu am fost bună cu ceilalți, s-a întâmplat din câteva motive. Probabil și ceilalți nu au fost cu mine din aceleași motive. M-am gândit care ar putea fi:

Nerăbdare - trăim în secolul vitezei. Totul trebuie să se întâmple pe repede înainte. Am inventat de câteva milenii o tehnologie cognitivă uimitoare - timpul, măsurarea timpului, împărțirea timpului în secvențe perceptibile și măsurabile, dar pe care nu o stăpânim în favoarea noastră. Trăim tot timpul senzația că pierdem timpul, că ar trebui să facem altceva cu timpul nostru. Ceva grandios, măreț, memorabil sau măcar durabil. Și ne luptăm cu această efemeritate a vaselor care trebuie spălate din nou și din nou cu prețul unui timp tot mai valoros. Pentru că nu-i așa, cu cât înaintăm în vârstă timpul devine cea mai importantă resursă de care dispunem. Pentru că nu mai avem toată viața înainte, o avem în urmă. Și uităm să fim buni. Pentru că trebuie să fim în schimb rapizi.

Ar trebui să avem un reminder la fiecare 24 de ore - ”fii bun astăzi”, ”fă un gest de bunătate pe zi”, ”fii bun cu tine sau începe cu tine”. Fii amabil, chiar și atunci când te grăbești. Acea amabilitate costă 3-5 secunde în plus. Bunătatea nu înseamnă prostie și nici să te lași călcat în picioare. Nu înseamnă nici să faci lucruri în locul altora, să termini ce alții trebuiau să facă, nu înseamnă să-i salvezi, dându-le să copieze la teste, de exemplu. Pentru mine bunătatea înseamnă să faci pe cineva amărat să zâmbească, să-i schimbi starea din disperare în speranță și optimism, să-i arăți partea plină a paharului (nu neapărat să-i umpli paharul) spunându-i: uite ceva frumos acolo! Uite ceva frumos chiar aici pe chipul tău! Uite ceva interesant chiar în fața ta! Lucrurile sunt uimitoare atunci când noi le facem să fie uimitoare.

Neatenție - ești ca într-o bulă acaparatoare a propriilor gânduri sumbre pline de îngrijorări, absorbit de sine, captiv în universul tău interior. În bula ta care nici măcar protectoare nu e, închis ermetic pentru ceilalți, pasiv, observator tăcut și neimplicat, absent. În același timp, suntem bombardați zilnic cu mesaje de tip atenție pe care am învățat să le ignorăm. Femeile vor atenție, copiii vor atenție, politicienii și vedetele vor atenție, traficul are nevoie de toată atenția, șeful vrea atenție. Să fii tot impul atent e obositor. E o stare de alertă, agitație interioară, scanezi mediul din jurul tău și aștepți să-ți pice de undeva de sus o găleată cu probleme în cap. Ești defensiv și expeditiv. Opui rezistență întrebându-te: de ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu altfel? Nu sunt de acord! Și dacă nu mai sunt atent, mi se vor întâmpla toate acele probleme? Sau dacă le voi minimiza sau le voi pasa sau le voi lăsa să se rezolve singure? Ca atunci când te trezeai dimineața și găseai casa curată și totul pus la locul său ca prin magie. Zâna lucra noaptea, în timp ce tu dormeai. Acum că ești mare știi că lucrurile nu se rezolvă prin magie. Orice lucru asupra căruia ne îndreptăm atenția devine mai bun, crește, se dezvoltă, înflorește, prosperă. Și cel/cea care crește și înflorește poate fi: afacerea, femeia, copilul, bărbatul, casa, comunitatea - dacă le oferi acea atenție. Nu te poți aștepta ca un lucru să crească și să înflorească în lipsa ta, nu te poți aștepta ca acasă să fie totul minunat de cum intri pe ușă, dacă nu ai intrat cu o oră mai devreme și să pui totul la locul său ca zâna cu magia, astfel ca atunci când intri în casă să ai sentimentul eliberator: sunt acasă, totul e bine!

Lipsa de empatie - e o chestiune ce ține de educație. Începe din fragedă copilărie cu întrebări de genul: cum crezi că s-a simțit X, tu cum te-ai simți în locul lui, tu ce ai face în locul lui, pune-te în papucii lui! Empatizăm când ne gândim la ceilalți ca și cum am fi noi în locul lor. Gândim în mod obișnuit despre ceilalți în termeni de adversitate - el, ea, ei, tu ai făcut și ai dres! Gândim despre ceilalți empatic în termeni de asumare, compasiune și înțelegere - eu în locul tău, noi, draga de ea, sărăcuțul, sau admirativ și apreciativ sau bucurându-te pentru altcineva - mă bucur, apreciez, sunt mândru de tine, sunt mândră de noi. Le știm pe de rost, dar nu le avem ca exercițiu mental zilnic. Avem nevoie de un îndemn sau de un reminder care să ne ajute să empatizăm cu ceilalți: ”pune-te în locul altuia!”. Uneori e suficient să pui o simplă întrebare: ești bine? Cum te simți? Și... Cum a fost? Te înțeleg, nu e ușor ce faci tu. Întrebarea și acel timp de ascultare activă de câteva minute. Avem nevoie să fim ascultați, măcar ascultați dacă nu înțeleși. Oferă o îmbrățișare la final. Produci în celălalt schimbarea chimică de care are nevoie pentru a-și rezolva singur problema: să-și schimbe perspectiva, să încerce din nou sau să se împace cu un eșec.

Rănile emoționale - purtăm fiecare câte o cruce, o rană emoțonală impregnată adânc, care devine aproape identitară. Ne-am simțit cândva trădați sau neiubiți necondiționat sau respinși. Ne purtăm urât într-o relație în așteptarea ca celălalt să fie bun cu noi, vrem să fim îmbrățișați și iubiți și așa înțelegem să căutăm acea iubire necondiționată, fiind răi, impingând limitele, acuzând, criticând și izolându-ne. E foarte greu să iubești pe cineva care te rănește, nu-i așa? Și când toată lumea este agresivă și neiertătoare, alegi să fii la fel sau alegi să fii tu primul care îi tratează pe ceilalți cu blândețe și bunătate? Luăm această inițiativă îndrăzneață de a fi bun, nimeni nu observă din motivele menționate mai sus și te dezumfli, în concluzie nimeni nu are nevoie de bunătatea mea? Nimeni nu și-a dat seama de schimbarea din mine și continuă să mă perceapa la fel, ca atunci când eram reactiv și neatent și neempatic și obosit și grăbit. Da, uneori faptele bune rămăn neobservate. Nu se bucură de aceeași popularitate ca faptele rele. Nu există recompensă imediată pe măsura faptei. Trebuie să te mulțumești cu propria ta satisfacție de a fi făcut un bine pentru ceilalți, și asta să fie motivația ta pentru următoarea faptă bună.

Indiferent de scuzele pe care le găsești, indiferent dacă ziua ta a fost una bună sau rea, dacă ceilalți au fost buni sau răi cu tine - crează în jurul tău bula ta de bunătate. Nu vei salva lumea, nu vei schimba lumea, nu vei schimba oamenii din jurul tău. Dar te vei simți tu mai bine, reacțiile oamenilor din jurul tău vor fi în acord cu acțiunile tale, lumea ta personală și Universul tău interior va fi mai bun. Până la urmă, e lumea în care trăiești tu, o lume asupra căreia doar tu deții controlul.

Regulile datingului

Datingul e o treabă complicată și traumatizantă. Totul se învârte în jurul unei nebuloase, mă place, nu mă place? Dar oare care sunt intențiile lui? Cât de răpitoare și decentă ar trebui să fiu la prima întâlnire? Dar la a doua? Și dacă dispare după a treia, oare ce naiba tocmai s-a întâmplat?

 Am urmărit o emisiune pe canalul TLC Too Ugly For Love. Și iată ce am reflectat pe marginea propriilor mele întâlniri (nu foarte multe). Specific ca emisiunea Too Ugly For Love este un reality show, regizat sau nu, despre bărbați și femei cu condiții medicale speciale (femei cu alopecie sau cu vitiligo sau bărbați cu piele în exces după ce au slăbit drastic) care își dau întâlniri în speranța de a-și găsi dragostea. Onestitatea îi ajută foarte mult în acest sens!

Cu toții ne-am dat întâlniri mai reușite sau mai puțin reușite. Și poate ne-am imaginat că o întâlnire duce undeva.

Nu ar fi grozav dacă ai ști cu o oarecare certitudine unde poate să ducă acea întâlnire? Nu ar trebui să ne cunoaștem mai întâi suficient de bine înainte să ne precipităm către o finalitate? Și mai ales nu ar trebui să ne asigurăm că partenerul își dorește exact același lucru ca și noi?

Cum ar fi să existe niște reguli ale datingului?

Spre exemplu o regulă ar putea fi să îți declari scopul în termeni cât mai preciși cum ar fi: îmi doresc o relație serioasă sau dimpotrivă caut un partener în compania căruia să mă simt bine. Niciunul dintre aceste două scopuri nu sună rău sau bine. Sunt scopurile tale. Conflictul apare numai dacă partenerul crede altceva și se implică cu bunăcredință atunci când mai bine ar fi dat dovadă de vigilență.

De ce e bine să știi nivelul de așteptări ale celuialt? Eviți pierderea de timp și energie pe termen lung. Arăți respect celuilalt care are de luat o decizie în ceea ce te privește. Iar decizia ar putea suna cam așa: deși ne simțim bine împreuna și între noi există chimie, e un tip de gașcă interesant și finuț, nu ne dorim aceleași lucruri, nu avem aceleași valori și traversăm momente diferite în viață, el e ocupat cu cariera lui, iar eu îmi doresc o familie. Prin urmare, voi alege să nu ne mai vedem, îi voi comunica franc aceasta decizie a mea. Cu siguranță îmi va aprecia onestitatea.

Sună bine, nu-i așa? Eviți astfel o dezamăgire cruntă de genul - uite cât am investit eu, uite ce am făcut eu pentru aceasta relație, și uite de fapt ce și-a dorit el: asta și nimic mai mult!

În situația în care fiecare declară ce-și dorește nimeni nu este inșelat. Fiecare se simte valorizat. Femeile înțeleg că nu orice relație duce la altar, iar bărbații își doresc și relații de viitor. Totul e să ne întâlnim noi, ăștia cu scopuri oneste.

O alta regulă a datingului care ar risipi norii îndoielii ar fi să fim onești în privința atractivității. Și să nu luăm prea personal un refuz de a merge mai departe. Cum ar fi să fii foarte onest/ă cu sentimentele tale și cu ale partenerului și să îi comunici: ești un tip grozav/ o tipă grozavă, dar nu am simțit atracție, nu am simțit chimie? De regulă atracția este reciprocă, nu trebuie să minți prea mult în privința ei, doar că atunci când nu există ești tentat să te păcălești de unul singur că poate va apărea în viitor. Sau că nici măcar nu e atât de importantă. Atractivitatea în cuplu este importantă! Pe ea se clădește o relație romantică.

Și nu în ultimul rând, o ultimă regulă a datingului să prioritizezi cunoașterea celuilalt, a intereselor și a valorilor comune și asta pe durata primelor două-trei întâlniri.

Vă puteți da întâlniri oriunde, nu neapărat într-o cafenea. Orice implică o activitate comună cu posibilitatea de a purta lejer o conversație este un loc bun pentru o întâlnire: joc de societate, bowling, parc, patinoar, serată cu poezie, carting. Toate astea îl pot ajuta pe celălalt să te cunoască mai bine, să vă cunoașteți prin joc și interacțiune. Vă puteți face o imagine mai bună despre cum este celălalt cunoscându-l direct în acțiune, făcând față unei mici frustrări sau unei mici pierderi sau unui mic efort sau unei mici demontrații de inteligență. Sinceră să fiu mi-aș fi dorit să-mi fi cunoscut partenerul la o probă de sărit cu sacul pe o distanță de 200 de metri garduri sau măcar la o minicursă de ciclism la deal. Cu siguranță aș fi aflat mai multe despre el decât am aflat chiar din gura lui la primele noastre întâlniri.

Tot de pe la întâlnirea a doua să avem curajul de a comunica partenerului condiții medicale mai speciale, situații familiale mai complexe cum ar fi existența unui divorț,  a unor copii din relații anterioare sau orice alt angajament sau situație care ar impacta relația: deplasări, șomaj, depresie, planuri de viitor în afara localității.

Orice relație presupune un risc și o angajare emoțională.

Faptul că nu te-a mai invitat la o a doua sau la o a treia întâlnire nu e un dezastru. Dimpotrivă, e un semn bun că s-ar putea să fii mai aproape de ceea ce-ți dorești cu adevărat data viitoare. Evident cu altcineva.

Nu e cazul să rănim sentimentele nimănui. Nu e ușor să digeri emoțional o respingere. E chiar cumplit. Am experimentat-o și nu o singură dată. Ajută să știi de ce ai fost respins, iar invocarea unuia din cele trei motive ar putea să facă lumină.

Nu trebuie să te placă toată lumea. Succesul nu e obligatoriu de fiecare dată! Doar cu persoanele cele mai potrivite. Cu cât cauți mai mult, cu atât îți sporești șansele de reușită, de a găsi exact persoana de care ai nevoie. Să-ți dai întâlnire cu cineva nu presupune nimic în plus față de atât: socializezi, pui întrebări, povestești despre tine, dai dovadă de deschidere și prezență, mulțumești celuilalt pentru timpul acordat și deschiderea de care a dat dovadă, achiți nota, te ridici și pleci. Vă puteți îmbrățișa eventual! Să mergi la o întâlnire nu înseamnă să îl impresionezi cu un look trăsnet și nu presupune să-ți etalezi toată inteligența, toate funcțiile importante pe care le ocupi, toate faptele de vitejie pe care le-ai făcut în trecut. Doar cine ești și ce dorești de la celălalt, în prezent și în viitor.

Cu cât întâlnești mai mulți posibili parteneri fără să intrați în raporturi de cunoaștere intimă, cu atât te protejezi de eventualele deziluzii. Sexul de la întâlnirea a doua sau a treia sau a zecea este fix treaba fiecăruia, nu ar trebui să judecăm pe nimeni. Unii se deschid mai repede, alții mai greu. Unii dintre noi avem probleme de acceptare, de intimitate, de self-esteem. E bine să ne respectăm sensibilitățile și preferințele.

O femeie matură care știe ce-și dorește are curajul să spună care sunt așteptările ei într-o relație, fără teama de a fi judecată greșit. Dacă este judecată greșit, cu siguranță nu se află într-o relație potrivită pentru ea și atunci îi va fi simplu să-i pună punct respectuos și elegant.

Nu sunt necesare suferința, confuzia, iluziile și deziluziile, amăgirile și dezamăgirile. Totul e să joci fairplay, fără tertipuri, trucuri, ași ascunși în mânecă, manipulări sau jucat pe degete.

Dacă îți asumi un astfel de cod al întâlnirilor oneste îți vei da seama dacă și celălalt are același cod de reguli ca și tine și s-ar putea să avansați împreună spre exact ce vă doriți fiecare mult mai repede, tocmai pentru că aveți o bază de încredere solidă. Iar îndrăgostirea nu va fi oarbă, va fi frumoasă și în deplină siguranță! 

Scrisoare din viitor

Mi-am scris această scrisoare la 34 de ani, după cum rezultă din text :) Şi iată trei ani mai târziu, o descopăr.

"Dragă mea, ai acum 34 de ani. Apreciază-ți vârstă și bucură-te de tinerețe. Dar te rog nu mai pierde timpul. Fă ceva cu viață ta. Caută-l și găsește-l. El este mai aproape decât ți-ai imaginat. Deschide-ți mintea și inimă pentru o perioadă fericită din viață ta, plină de romantism și experiențe deosebite senzuale.  

Aprofundează-ți maturitatea emoțională, te va ajută să devii  o forță. Acordă o mai mare atenție sănătății, încearcă să mănânci cât mai sănătos și fă te rog mișcare. Cât mai multă. Descoperă frumusețea de a te simți bine în propriul tău corp și de a fi mulțumită de tine și de a avea mai multă încredere în tine.  

Învață să te angajezi în luptele care merită. Investește emoții în oamenii care merită. Și nu te lasă furată de vise. Construiește vise, nu trăi în vis. 

Păstrează ceea ce ai descoperit, Iubirea, vizualizeaz-o zilnic, ea face parte din tine și îți va face viață fabuloasă.  

Renunță la căpoşenie, nu te ajută cu nimic, așa vei reuși doar să respingi oamenii din jurul tău, știu că te ajută să nu fii rănită, că e scutul tău protector, dar folosește-l doar când este cazul.  

Ești o ființă nobilă și frumoasă, încearcă să vezi de fiecare dată tabloul mare, cheamă-mă de fiecare data când ai nevoie de ajutor, nu te pierde în detalii, în sentimente mărunte de supărare și ranchiună (nu le acordă acestor emoții negative mai mult de 5 minute, dar eliberează-te de ele, nu le refula!). 

NU fi posesivă cu oamenii. Nu le îngrădi libertatea. Dăruiește. Iubește. Vei avea ceea ce dăruiești. Din toată inima! "

Nu ştiu în ce măsură mi-am urmat sfaturile. Recunosc că mă depăşeşte maturitatea acestei femei care are atâtea sfaturi de viaţă, chiar şi pentru ea însăşi, pentru versiunea ei mai tânără. :)) Când ajung acolo, o să-i trimit un SMS. 

Învăţare accelerată I - propriile greşeli

Avem tendinţa naturală de a ne conforma "aprecierilor" date de părinţi, profesori, prieteni, respectiv de a ne întreţine o imagine de sine consonantă cu toate acele validări, confirmându-ne de fiecare dată: "Da, aşa e, sunt deştept, aşa cum mi-a zis mama", sau "Da, sunt un măgar, aşa cum mi-a reproşat fosta iubită". Deviaţiile de la acest "standard comportamental" vor fi calificate ca greşeli. Altfel spus, un tip căruia i s-a repetat de nenumărate ori că e deştept se va simţi disproporţionat de prost atunci când va comite, din varii motive, cea mai insignifiantă greşeală. Eu de exemplu m-am simţit prost când am încercat să pornesc maşina de spălat din buton fără să mă asigur că e conectată la curent. Iar remarca care se dorea amuzantă: "Am auzit că o maşină de spălat funcţionează mai bine dacă o bagi în priză" m-a dezarmat. Prin urmare, mintea a început să rumineze: reacţii tip "sunt o ratată" - "hm, numai o blondă proastă care se blochează pe o bandă rulantă ar comite o astfel de greşeală"! Sau reacţia tip justificare: "Nu am avut de unde să ştiu că maşina era scoasă din priză, automatismul meu de punere în funcţiune a maşinii de spălat conform scenariului prestabilit miza pe faptul că aceasta e cuplată tot timpul la curent". Sau reacţia-reproş plină de ofuscare: "Da bine că eşti tu deştept!"

Reacţiile spontane atunci când greşim:

• Negăm totul
• Încercăm să ascundem greşeala
• Ne justificăm
• Dăm vina pe circumstanţe
• Ne supărăm pe noi înşine
• Devenim anxioşi
• Ne tratam greşelile ca pe nişte eşecuri
• Renunţăm şi abandonăm activitatea

Despre ce vorbesc toate aceste reacţii? Despre faptul că avem un EU fragil, care tocmai a eşuat în a se amuza de propria stângăcie. Despre un deficit al capacităţii de asumare a unei greşeli. Dar şi despre rolul validărilor exterioare, care ne condiţionează la propriu de a ne conforma acelui "standard comportamental" impus prin laude sau critici. 

Iată de ce este important să ne revizuim atitudinea faţă de greşeală. 

Henry Ford spunea: "Greşelile sunt o bună ocazie de a deveni deştepţi". Şi putem face asta în primul rând asumându-ne greşeala. Şi aici mă gândesc la două aspecte pozitive.

Unu, a învăţa din propriile greşeli este cel mai rapid mod de a evolua. Procesul de învăţare empirică accelerată se declanşează la sesizarea unei greşeli. Internalizarea greşelii ne forţează să reevaluăm experienţa şi să ne perfecţionăm capacitatea de a trata problema cu mai multă dexteritate, având mai multe informaţii, fiind mai bine pregătiţi în viitor, luând în calcul câteva detalii în plus, cum ar fi să verificăm traseul, să confirmăm informaţia din două surse credibile, să dăm un telefon în prealabil pentru rezervare, să luăm în calcul mai multe oferte, să invităm mai mulţi petrecăreţi şi să ne asigurăm ca măcar jumatate din ei vor veni sigur, doar câteva exemple. Suntem într-un proces continuu de învăţare. Zi de zi. Poate că nu suntem conştienţi întotdeauna de acest proces, dar acesta se desfăşoară pe fundal, însoţindu-ne pe parcursul întregii vieţi. Trebuie doar să fim deschişi, să permitem desfăşurarea procesului, să nu-l inhibăm servindu-ne scuze, justificări, emoţii negative pe care să le asociem experienţei, sau dând vina pe circumstanţe exterioare. 

Şi doi, perfecţionismul este un mare consumator de energie interioară. Să ai tot timpul garda sus pentru a nu greşi este obositor şi contraproductiv. Nu ai cum să fii infailibil! Uneori pot să-ţi scape detalii minore. Alteori poţi fi mai puţin concentrat sau distrat sau absent cu gândurile în altă parte. Sau pur şi simplu uneori nu cunoşti toate informaţiile care să-ţi permită să iei cele mai bune decizii. Sau te poţi pripi să tragi concluzii. Ideea este următoarea: Nu ai cum să fii infaibili, "We are only humans!". Canalul de procesare al informaţiilor - memoria operaţională - este relativ îngustă. Mintea nu poate procesa mai mult de 5-7 itemi informaţionali în paralel. Or, realitatea poate fi mai complexă de atât. Inevitabil ne pot scăpa detalii. Importante. 

Bine, ceilalţi poate vor fi mai puţin indulgenţi faţă de greşelile noastre. Vor fi nemiloşi, cum să rateze această minunată ocazie pe care tocmai le-am oferit-o pe tavă de a ne face să ne simţim prost? Sau de a ne pune la respect? Sau de a ne penaliza pentru micile gafe? Îşi vor însuşi rapid rolul suprem de acuzatori pentru a ne forţa să ne învăţăm lecţia, a umilinţei poate şi asta în primul rând. Îi putem dezarma recunoscând greşeala, simplu, direct, franc. Ne putem exprima părerea de rău, dacă greşind am rănit pe cineva. Putem arăta disponibilitatea de a repara răul făcut. Pe loc. Putem demonta atmosfera tensionată cu o glumiţă, dacă împrejurările o permit. Totul e să dedramatizăm locul sensibil. Şi să ne înseninăm la loc, ridicându-ne moralul. Învăţarea are loc doar în condiţii favorabile, adică doar atunci când suntem pozitivi şi deschişi. Când suntem încrâncenaţi, tensionaţi şi anxioşi suntem opaci la idei noi, mai puţin creativi în găsirea de noi soluţii şi ne este diminuată mult capacitatea de rezolvare a problemelor, deoarece nu suntem capabili să vedem clar problema şi cauzele ei. 

Prin urmare, care sunt cele mai bune strategii de abordare a greşelilor? E simpu. Să facem invers de cum procedăm în mod spontan - să ne asumăm greşeala, recunoscând că am greşit, să nu încercăm să ne justificăm, ci să încercăm să înţelegem exact care a fost contribuţia noastră, să nu dăm vina pe circumstanţe. Nu integral. Să nu ne supărăm pe noi înşine, nu avem motive reale. Greşelile grave şi ireparabile sunt rare. Ne vom ocupa de conştiinţele încărcate de vinovăţie într-un articol viitor. Şi să nu abandonăm cauza! Avem posibilitatea de a ne valida şi testa noile cunoştine,  o etapă importantă în procesul de învăţare continuându-ne activitatea cu lecţia învăţată. 

Şi nu în ultimul rând, să ne tratăm greşelile ca pe nişte oportunităţi de învăţare. Totul e despre învăţare şi despre a fi mai buni decât ieri. 

Cât despre imaginea afectată, v-aţi prins probabil că era doar o imagine falsă, întipărită prin multiplele repetiţii din copilărie sau adolescenţă şi că cel care sunteţi e mult mai complex, dinamic şi fluid? Suntem suma experienţelor noastre, a gândurilor noastre, a convingerilor pe care le afirmăm, a lecţiilor pe care ni le însuşim. Iar această sumă e tot mai mare cu fiecare achiziţie pe care o facem în contul cunoaşterii prin deschidere şi învăţare zi de zi.