Mie nu mi-a fost restricționată explorarea în mod absolut, am fost doar ghidată spre anumite alegeri, cum ar fi: să fac pian timp de aproape un deceniu. Mama mea și-ar fi dorit să facă pian și cumva previzibil pentru o mamă care se sacrifică de dragul copiilor, noi copiii ei trebuia să-i împlinim visele. Mama își trăia visele prin noi. Așa cum uneori lua cina prin noi. Dar asta e subiectul unui alt capitol din aceeași carte despre părinții cu spirit de sacrificiu.
Revenind la explorare. Verișoara mea a făcut câteva luni vioară. Nu i-a plăcut! A frecventat și școala de pictură alte câteva luni și la fel, a abandonat-o! Era exemplul negativ cu care mama încerca să-mi contracareze gândurile de abandon. Orice s-ar fi întâmplat eu nu trebuia să abandonez școala de muzică! Cine renunță? Doar neserioșii! Și eu eram un copil serios, sârguincios, conștiincios, cu un simț exacerbat al răspunderii (și al gravității vieții).
Școala de muzică era pentru mine un mare zbucium sufletesc! Proful de sport îmi spunea adesea: fată zbuciumată! Iar eu o luam ca pe ceva grav și serios. Mă trec uneori fiori gândindu-mă cu câtă inconștiență mă aruncam în vâltoarea vieții - trebuia să ajung de trei ori pe săptămână în centrul raional cu singurul autobus din sat de la vârsta de 8 ani, singură! Autobus care se mai și strica, mai pleca fără mine și eu trebuia cumva să ajung acasă. Singură! Cu mașini de ocazie, pe jos, iarna-vara, pe frig sau întuneric. Țin mințe că îmi era rău de mișcare și trăiam deseori senzația de stomac întors pe dos. Sau de panică când autobusul prea încărcat cu pasageri începea să patineze pe drumuri înfundate, înghețate sau pline de bălți și glod până la genunchi. De oboseala, epuizare sau foame când nu apucam să mănânc ceva la amiază pentru că trebuia să prind autobusul imediat după ore. Și mai țin minte acele examene îngrozitoare. Uitam aproape totul și mă salvau doar mâinile, memoria mecanică! Îmi tremurau genunchii, îmi transpirau palmele, eram terifiată și abia puteam vorbi, îmi simțeam gura încleiată, eram palidă și înfricoșată de faptul că urma să-mi pierd capul. Îmi amintesc acele fețe rigide ale examinatorilor parcă trase într-o țepusă care nu se mișcau, nu schițau niciun zâmbet, nu suflau nicio vorbă. Sau ironiile profesoarei mele de pian care-mi spunea că va fi o mare minune dacă eu voi intra la Ștefan Neaga, colegiul de muzică din Chișinău, acolo unde toată lumea bună aspira să intre. În adâncul sufletului meu știam că nu am nicio iotă de talent, că m-a călcat elefantul pe-o ureche, pentru că în loc de o septimă eu auzeam o secundă, iar asta însemna că n-am pic de auz muzical.
Cu toate acestea, NICIODATĂ nu i-am spus mamei că aș vrea să renunț. Ba chiar îmi amintesc că am refuzat amabilitatea profesorului meu de matematică care s-a oferit să mă pregătească pentru o facultate de profil, pentru că eram foarte bună la mate, zicându-i că dimpotrivă, muzica este viața mea! A se înțelege - viața mea zbuciumată! Deși nu credeam nici eu însămi în ceea ce fac, nu voiam (sau nu aveam voie?) să renunț! Pentru că în lumea mea mică și rurală renunțările erau rușinoase! Iar eșecurile - dezastruoase. Catastrofale!
Abia după 30 de ani s-a întâmplat dezghețul meu psihologic din acea paralizie de care se pare că mă contaminasem în fața acelor uși imense și grele de sală de concert așteptând să-mi vină rândul la anihilare în acel spațiu gol ca un abis în fața acelor trei examinatori cu fețe inumane.
Asta după ce am constatat că îmi era greu să renunț la orice, relații toxice, pantofi care mă strâng, haine prea largi sau prea uzate, spații mici și neîncălzite iarna, într-un cuvânt, nu aveam exericițiul explorării Luam de bun: primul lucru la îndemâină! Prima carte luată de pe raft. Prima sugestie care mi-a venit în minte. Prima impresie. Primul impuls. Prima concluzie. Prima intenție. Primul job. Planul originar de la care nu trebuia să mă abat. Orbește. Asta înseamnă inflexibilitate.
Acum mi se pare absurd să faci asta! Și cu toate acestea, oamenii fac asta! Mult prea des de fapt. Se mulțumesc cu primele impresii, cu primele alegeri, trag niște prime concluzii, se încred în primul impuls, spun lucruri care le-a venit prima dată pe limbă. Fără să retușeze nimic, scriindu-și propria viață într-o primă ciornă și nedorind să schimbe nimic semnificativ la ea sau la ei.
Ca să revin la carte. Îndemnul dlui psihoterapeut este să îngăduim copiilor îndrăzneala de a explora, să-i încurajăm să probeze diverse roluri, identități, atitudini, pasiuni, înclinații. Să-i privim cu siguranță la despărțire și să-i întâmpinăm cu dor la revenire. Și să-i asigurăm de faptul că oricând se pot răzgândi. Oricând pot alege orice altceva. Fără să le impunem reguli prea multe sau prea stricte.
Personal cred ca ne păstrăm această nevoie și la maturitate și nu e o nevoie exclusivă a bărbaților. Femeile au nevoie de aceeași libertate de explorare, deși rolurile pe care le îndeplinesc sunt mai rigide și presupun o înlănțuire, o așezare, o stabilitate, ceea nu înseamnă că explorarea pentru ele a luat sfârșit în fața altarului sau odată cu nașterea primulului copil. Poți oricând să-ți descoperi pasiuni noi, oameni noi, o facultate nouă, un domeniu nou, un curs de hobby nou, să abandonezi vechile hobby-uri, să-ți arunci la gunoi vechea garderobă, să-ți dorești să-ți schimbi locuința, orașul, țara, să-ți cultivi talentele, să urmezi o nouă cale la 30 de ani, la 40, la 50, la 60, la 80. Niciodată nu e prea târziu. De fapt. Întreaga viața este despre căutare, explorare, decoperire și puterea de a o lua din nou și din nou de la capăt.
Aș vrea să fac un curs de desen, unul de pian și altul de design interior. Și aș mai vrea să merg la un curs de teatru, poate încă unul de engleză, o școală de șoferi și alta de bucătari semi-profesioniști. Mi-ar plăcea să fac și un curs de public speaking. Și să nu uităm și de școala de yoga din India... Ar trebui să mă grăbesc cumva, viața este prea scurtă pentru a merge cu pași siguri pe un drum dinainte trasat și bine bătătorit. Viața este despre explorare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu