Bărbatul lângă care poți fi tu însăți

Te-ai gândit vreodată cum arată pentru tine bărbatul perfect? Blond, înalt, cu ochii albaștri? 

Să zicem că această imagine ne ajută ca fantezia să prindă contur, în realitate însă cât de important este ca el să fie blond sau la ce îl ajută ochii albstratri ca cerul vara? Cu ce este diferit de un bărbat cu ochii negri în care să te pierzi ca-n bezna nopții? 

Hai să gândim dincolo de … aparențe. 

Ce nevoi psihologice ai în momentul de față? Care au fost nevoile psihologice pe care nu ți le-au satisfăcut părinții în copilărie? 

• Ai fi vrut să primești mai des aprecieri pentru micile tale eforturi? 
• Ai fi vrut să fii văzută mai des? 
• Ți-ar placea să ai mai multă disicplină sau ritualuri care să te ajute să te organizezi mai bine? 

Poate urai momentele în care ți se citea pomelnicul cu "nazdravaniile" pe care le-ai mai facut sau  momentele în care erai trimisă în camera ta. 

Cât despre mine, ai mei nu prea aveau treabă cu mine, iar discuțiile în familie nu erau punctul nostru forte. Eram copilul ignorat, sau mai rău, uitat. Odată m-am ascuns într-o grămadă de haine adunate  de pe sârmă și am adormit acolo. Au început să mă caute cam pe la miezul nopții, când mama dădea stingerea. Mama avea foarte multă treabă în gospodărie. Când am crescut mai mare, mama pur și simplu nu mai știa cum să se apropie de mine, nu știu cât de inabordabilă eram cu adevărat, cert este că nici nu făcea eforturi in acest sens. Nu se întâmpla și cu asta basta. 

Acest "bagaj emoțional" îl voi căra cu mine în toate relațiile mele. Bagajul emoțional de copil uitat, ignorat, cu care te împrietenești greu, comunici greu, care te ține la distanță, sau mai rău, vrea să rupă orice legătură la prima gafă relațională minoră. 

Și acum întrebare, cu ce m-ar putea ajuta bărbatul blond cu ochi albaștri în viață, decât strict la conturarea unei fantezii, care ar putea la fel de bine să rămână o simplă fantezie. În realitate, nici măcar nu ai nevoie să ții ochii deschiși. Înțelegi ce vreau să spun. 

Prin urmare, bărbatul perfect va fi … acel bărbat lângă care poți fi tu, cu întregul tău bagaj emoțional, calități și defecte deopotrivă. 

Bărbatul în prezența căruia poți fi orice vrei tu să fii. Care te preferă pe tine și nu blondele sau brunetele si ca dintr-o fericită întâmplare să fii exact tiparul lui. Dimpotriva, pentru că te place pe tine, să-i placă culoarea părului tău, în schimbare și mereu surprinzătoare - când ciufulită, când coafată, când răvășită în modul ăla adorabil matinal ... 

Bărbatul acela care îți poate oferi și un alt tip de atenție, în afară de cea sexuala, să-ți ofere acele atingeri care hrănesc spiritul și psihicul. Psihologii ne spun ca aceste atingeri hrănesc, cresc, vindecă, ne întregesc ființa. 

Bărbatul acela lângă care poți fi tu, foarte încrezătoare, și cu câteva kilograme în plus, și cu sânii lăsați, și cu celulită, neepilată, nepensată… lângă care te simți acceptată în totalitate. 

Evident te aranjezi până la ultimul fir de păr din cap și de pe restul corpului, dar nu o faci cu presiunea sau teamă că s-ar putea uita la alte femei (proaspăt scoase din cutie), în timp ce tu ești nedormită și epuizată după o altă noapte creață cu cel mic care a făcut febră și ai trebăluit toată ziua prin casă, bucătărie, și ai terminat și câteva proiectele mici pentru jobul tău part-time. Tabloul complet fiind: acră, fără chef de vorbă și cu rezerva de iubire goală. Nu mai ai nimic de dat. 

În acele momente care sunt nevoile tale psihologice? Să fii luată în brațe, să ți se spună că ești adorabilă chiar și când ai cearcăne, să-ti fie luate poverile de pe umeri ca să te poți odihni câteva ore, și de băutura ta preferată. Iar el să știe cum s-o pregătească cu toată implicarea. 

Astea sunt gândurile mele de astăzi, dă-mi un semn dacă ești în asentiment cu mine, lasă un comentariu sau povestește-mi mai multe despre bărbatul tău perfect. 

Îți mulțumesc! 

Ah, bărbații! (comentat)

Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă întâlnesc cu acest ... bărbat (am fost tentată să zic moș, dar moșulică nu mă ajută să subliniez ideea, v-ați prins că acolo era o idee, nu?) simpatic la vreo 90 și ceva de ani (habar n-am câți ani are, dar presupun că 90 și ceva e o vârstă destul de înaintată) care insistă de fiecare dată să-mi zâmbească de parcă ar fi un june prim (chiar m-a dat pe spate, de regulă persoanele în vârstă sunt ușor boșorogite, ursuze, doar în cazuri fericite minți lucide, închid repede paranteză că au început să mă sperie propriile mele gânduri despre bătrânețe) și să-mi țină ușa, deși e ramolit rău (acum încerc să-mi amintesc dacă se sprijinea în baston, nu știu să zic exact). În mod normal eu ar fi trebuit să-l ajut, dar îl las pe el să mă ajute. Îi face plăcere! Astăzi a fost fericit să-mi dea cheia lui cu care să deschid ușa de la intrarea în bloc, să nu aștept o veșnicie până îmi deschide fiică-mea. Apoi mi-a ținut galant ușa ca să pot intra cu căruciorul pentru cumpărături. (Încă o dată, impresionată! Și sigur nu urmărea nimic. Vorba aia, la vârsta lui... Există bărbați care oferă flori pe stradă unor femei necunoscute, doar pentru a le face să zâmbească. Știu pentru că am fost măritată cu un astfel de bărbat!)

La fel de simpatic în stângăcia lui a fost un coleg de școală generală (de câteva zile încerc să-mi amintesc cum naiba îl chema?! Nume de familie, poreclă, croială și culoare costum purtat în mod frecvent, freză, toate mi le amintesc, mai puțin prenumele lui, am vreo 3 posibile variante!). După ce plecasem de la școala din oraș,  m-a sunat să-mi spună că este îndrăgostit de mine (să fi fost eu prima căreia îi spunea că o iubește? cu siguranță el a fost primul pentru mine). După care a închis brusc. Nici n-am apucat să procesez informația sau să-i dau vreo replică! (Da? Și ce replică mai exact i-aș fi dat?! Mă aflu și acum în aceeași dificultate.) Vroia să-și continue studiile la un liceu militar în România. (Deși făcusem împreună școala de arte... poate nu a îmbrățișat milităria până la urmă.) Astăzi probabil nici nu l-aș mai recunoaște. (Sau l-aș recunoaște, n-au trecut decât ... 20 de ani de atunci). Sigur e un bărbat în toată firea care a învățat între timp să spună acele două cuvinte, uitându-se drept în ochii femeii iubite. (Și de ce mi-am amintit de el?! Cred că știu, dar nu vreau să zic. Azi am aflat că amintirile nu au nimic de-a face cu oamenii, locurile sau situațiile! Ele sunt oportunități pentru a te elibera. (?!))

Alte stângăcii adorabile... nu se cade să vorbesc despre ele. Nici măcar să arăt că le-am observat sau, mai grav, că le-am reținut! Nici să mă amuz de băiețeii din ditamai bărbații cu gestica lor interesantă de ușoară intimidare, bâlbâială și ... emoție! (dar preferata mea e ridicatul unui umăr și învârtitul mâinii din încheietură!) Le zâmbești doar larg încurajator și te bucuri în sinea ta că ești femeie! (Mare realizare!!! aici ironică.)

Thanks God I' m a woman! Și că atunci când sunt zăpăcită și amețită rău de un bărbat nici măcar nu trebuie să ascund asta. (Sau poate ar trebui?!)