Câteva lucruri noi despre mine.

În aceeaşi notă amuzantă şi prea puţin serioasă. Nu cred că încă pot spune lucruri serioase despre mine (serioase şi grave).

Apropo despre autor ca dumnezeu al personajelor sale.

Mă voi autocita, am scris nişte chestii în grupul meu de scriitori şi am rămas cu impresia că cel puţin în ceea ce mă priveşte lucrurile stau cam aşa:

"Eu cred că sunt dumnezeul experiențelor dureroase transformaționale și-mi ”omor” personajele cu duhul blândeții (metoda preferată).

Şi da, ne place să fim justițiari, nu-i așa? care ar mai fi farmecul?

Luăm oameni din viața reală care nu ne plac (sau ne plac), le atribuim tot felul de lucruri (imaginare), le punem tot felul de replici stupide în gură și ne răzbunăm pe ei, punându-i să facă tot felul de chestii penibile.

(...)Nu aş omorî pe nimeni, moartea mi se pare prea facilă, nu, îi organizez iadul pe pământ!

(...) Îi pun să se îndrăgostească de cele mai nepotrivite persoane... et voila, Iadul.

Dacă ar fi să revin asupra acestor concepte, să mi le asum în parte sau să le rectific, aş adăuga că-mi iubesc  personajele, oferindu-le calea, şansa şi viaţa şi le cer în schimb moralitate şi verticalitate. 

Unele texte se scriu aproape singure, nu e totul cu premeditare. Unele îmi plac, altele mai puţin, dar mi le asum, în momentul în care dau publish. Nu mai sunt perfecţionistă, rescriu mai puţin, gândesc mai mult (mă gândesc la un dialog două-trei zile, îl interiorizez, apoi îl scriu). Nu întotdeauna pot justifica gândurile personajelor, se exprimă uneori cumva prin mine, trecând de toate filtrele mele critice şi raţionale. Şi atunci le las să respire liber şi amplu, neasistate. Îmi place la nebunie acel moment în care personajul meu respiră şi vorbeşte fără mine, trăieşte şi e în viaţă! Îşi cere drepturile sale, îmi cere mai multă atenţie şi mai multă implicare afectivă, mai multă materie cenuşie, mai multă emoţie sau mai mult dramatism. Dar mai mult decât orice, îmi cere timpul meu, pe care îl ofer printre picături, de cele mai multe ori după miezul nopţii.

Aşadar, vă urez lectură plăcută. 

Amazoana Stepelor

Roxanne III

continuare din partea a doua

Mă trezesc cu revelaţia matinală că sunt un dobitoc. Îmi spun că o fi de la visul urât pe care l-am avut azi noapte. Am visat-o pe Roxana. Se făcea că maniacul-depresivul din mine o picta în culori sumbre şi reci şi îi brăzda trupul cu răni sângerânde.  Am capul greu ca un buştean. Şi o pregnantă senzaţie că n-am dormit deloc. Verific totuşi livingul. Nicio desfăşurare de forţe sau ostilităţi. În concluzie, n-a fost decât un vis. Sau, cel mai plauzibil,  a fost Bob. 

Rememorez visul. Îl scriu în jurnal. Lucrez cu precizie şi în detaliu. Îi văd faţa speriată a Roxanei, în lumina roşiatică a veiozei din living. Îi văd sânii goi pentru că i-am cerut să se dezbrace, precizie şi detaliu, sfârcuri proeminente, cupa... ăăă. Iau o foaie velină A4 şi desenez din memorie în creion. Rămân şocat de uşurinţa cu care îmi amintesc fiecare detaliu, aluniţe, asimetrii, semne distincte. Pare că am memorie fotografică dar numai pentru acest chip, aceşti sâni. Nu-mi amintesc senzaţii tactile, deci nu i-am atins. E cel mai straniu vis pe care l-am avut vreodată. Şi dacă totuşi nu a fost un VIS?! Drogat n-am fost. Somnambul, după ştiinţa mea, nu sunt. Prin urmare, a fost un vis. Ce fel de vis este visul în care nu ai deloc senzaţia că visezi?

Trebuie să merg la birou. Am de transmis nişte depoziţii într-un dosar.

O ultimă chestiune organizatorică. Sun la birou. Îmi răspunde Adele. Este ostentativ protocolară, mă scoate din sărite de la prima frază, pe care o încheie cu „domnule avocat Stancu”. Limita mea de suportabilitate a  vocii ei tocmai s-a redus drastic la un minut. O bruschez cu o apelativă directă: dragă Adele şi continui pe acelaşi ton: ajung la birou într-o oră, te rog pregăteşte acel dosar.

Revăd desenul. Admit că m-am întrecut pe mine însumi. Sânii sunt ai lui Adele. Vamă, vara anului 2010. Momentul în care ea avea capul dat pe spate, râdea cu gura până la urechi şi-mi spunea că sunt cel mai amuzant tip pe care l-a cunoscut vreodată. 

Sfârşitul capitolului I. 

Matilda*

Matilda, ți-ai ratat vocația de damă de companie de lux 

eșuând lamentabil într-o căsnicie anostă cu îndatoriri și obligații conjugale 

Mai sunt și acești copii a căror mamă devotată

ești în cea mai mare parte a timpului

Și zău nu te judec, nu te invinuiesc de nimic,

îți cer doar un dram de atenție atât.

Și apoi, cine sunt eu să judec, nu sunt decât un amărât de viața lui

și doar uneori un bărbat gelos care își poartă coarnele cu demnitate.

Iar balonul acela mare și verde din dormitor, 

cel pe care i l-am luat Clarei când am fost cu ea în Central Park,

nu ai de unde să știi, tu ai plecat și dusă ai fost

Balonul ar trebui să-ți spună asta, 

dacă ai avea ochi pentru el

și nu pentru rimelul și rujul tău împrăștiat pe față, 

Matilda 

Fii calmă, Matilda, cand ești liniștită

toate apele curg fluent în jurul tău fără heirup, 

tragi, rupi, te ascunzi, acum explozie, acum fugi, acum taci, acum suferi, 

acum spui toate acele cuvinte pe care vrei sa le zici, le zici din mitraliera, 

apoi fugi, apoi lovești, apoi rupi tot - un DELIR, de ce faci toate aceste lucruri?

Ești încă cea mai frumoasă femeie pe care o poate vedea orcine într-o viață de om. 

Iar eu sunt nefericit de nefericirea ta 

și uneor mă urăsc pentru asta.

* exercițiu de scris creativ. 

Ca să vezi ce-și doresc femeile

Am nevoie de multă disciplină
pentru că sunt vraiște
am nevoie de armată
acum mi-am dat seama,
fiind o fire razboinica,
am nevoie de un comandant de batalion
care sa-mi spună: acum jos, acum sus
acum culcat, acum fugi, acum stop
acum dă-te peste cap și fii extraordinară!

Și momentul meu preferat

*o glumiță de poezie, la adresa unui prieten care-mi impută lipsa de profunzime. :P

Impuls

Fiecare ne-am modelat dupa impulsurile pe care ni le-a dat viata  sub formă de mângâieri, șuturi, imbrânceli, sau ținut de mâină, ajutat, pupat și drăgălit sau pedepsit și pus la diverse munci. Avem în muschi, inimă și creier memoria tuturor impulsurilor primite și asta e ceea ce dăm mai departe, involuntar și inconștient.

Vei fi reactiv și agresiv pentru ca ăsta e impulsul pe care l-ai primit, ASTA DAI MAI DEPARTE. Și n-ai nicio vina în asta și nici cel care ți l-a dat. El a primit impulsul brutal de la altcineva la rândul său.

Dilemă: ce faci cu un impuls agresiv care crezi că nu-ți servește interesele?

Iartă-l pe cel care ți-a dat impulsul brutal. Sau mulțumește. În acel impuls ai încapsulată energia schimbării, poate energia schimbării de care aveai nevoie. Fii atent la tot ce ți se întâmplă, dacă ești pe deplin conștient vei avea momentul de revelație, acel ”AHA, de asta mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă!”. Am primit acest șut pentru că sunt slab, nepregătit, vulnerabil, neîncrezător, confuz și neajutorat?

Universul este perfect, această lume este perfectă. (Și un secret: Această lume este de-o frumusețe înfricoșătoare!) Totul are un sens, totul este legat de tot. Încearcă să înțelegi conexiunile și întreabă-te ”De ce mi se întâmplă asta? Care este sensul acestei întâmplări? Ține minte: totul ți se dă cu un scop, acela ca tu să înțelegi, să evoluezi, să experimentezi, să-ți găsești răspunsurile la întrebările tale. Absolut totul!

Privește tabloul de ansamblu. Pune pe tapet toate elementele și datele ”problemei”. Trasează linii (conexiuni) între elemente disparate, revarsă o lumină unitară asupra întregului și aplică filtrul ”necesității” asupra întâmplării.

Acest eveniment a fost necesar ca eu să: 1) mă trezesc la realitate, 2)să înțeleg că eu sunt cauza nefericii mele 3)să experimentez gustul bucuriei și să o pot da mai departe, 4)să înțeleg ce nu trebuie să fac în situații similare.

Suntem în esența noastră niște mecanisme defensive pe pilot automat, rareori facem alegeri conștiente și voluntare, suntem un ghem de reflexe condiționate, uneori tot ce facem este să evităm din răsputeri suferința și tot arsenalul ei: singurătate, eșec, durere, rușine, frică. Și nu întotdeauna e o idee bună să fugi de suferință.

Pentru că … suferința este buna! Este cel mai rapid mod de a învăța. Este un mod excelent de a evolua. Nu evita suferința, ci înfrunt-o. Ți se întâmplă cu un scop. Care este acela?

Când știi că ai evoluat? Când ai primit un impuls brutal de răutate pe care l-ai distilat și filtrat și l-ai dat mai departe sub formă de speranță, dragoste, sprijin, ajutor și grijă.

*exercițiu de scris creativ - Imaginează-ți că ai primit o scrisoare de la un înțelept, deschizi plicul care îți este adresat chiar ție și citești scrisoarea. Ce spune aceasta?

Falsificatorul de impresii SRL - Nu vă mai operați pe creier

(...acțiunea se desfăroară undeva în spațiu într-un viitor oarecum previzibil)

Nu vă mai operați pe creier pentru a vă imprima vacanțele pe care nu vi le permiteți. Terra a devenit o destinație exotică, extrem de scumpă și poluată și operațiile pe creier tot mai riscante. Nu se mai fabrică utilaj de precizie. Iar bonusul de frumusețe promis nu constă decât într-o mică incizie în centrul percepției de sine, care vă face doar să credeți că sunteți tineri și frumoși. În realitate rămâneți la fel de urâți, proști și cu banii luați. De unde știu asta? Vărul meu este un faimos neurochirurg plastician. Nu spun mai multe.

Eu vă ofer o soluție la îndemâină și lipsită de riscuri la toate frustrările care vă macină. Vă ofer trecutul dorit și speranța că acesta vă poate schimba viitorul.

Uitați-vă la acest cuplu simpatic care a sfârșit prin a se măcelări cu un cuțit ruginit de bucătărie. Și-au dorit o viață lungă de 200 de ani. Prin urmare, le-am fabricat amintiri care să le dea impresia că au trăit trei vieți fiecare. Pentru început și-au dorit parfumul romantismului începutului de secol XX. Priviți-i cât de drăgăstos își zâmbesc. Ea era în transă, iar el puțin beat. Restul am rezolvat din setări.

 Am înregistrat și dialogul celor doi ca să aibă dovada unei scene cât mai credibile. Convingeți-vă singuri:

- Iubitule, mon amour!

- Da, doamna inimii mele.

- Ah, aș vrea să ne căsătorim cât mai curând.

- Da, iubito, imediat ce începe războiul și plec pe front.

- Te voi aștepta îndurerată cu înfrigurare și-ți voi scrie scrisori lacrimogene în fiecare zi.

- Promiți?

- Iată-le de fapt, le-am și scris deja. Te rog doar să te întorci cu o cicatrice pe șold de la o schijă.

- Da, iubito, mă întorc și fără un picior dacă vrei, ca un adevărat erou.

- Oh, nu, ar fi un sacrificiu prea mare. Doar luxat puțin și ghipsat e suficient.

Păreau că se iubesc atât de mult. Cum vă spuneam, acești amorezi au sfârșit-o rău. Povestea imperiului lor petrolier de milioane pe care am fabricat-o la cerere i-a scos din minți. După ce le-am pus toate probele în față, au început să se certe de la banii pe care nu-i mai aveau, reproșându-și unul altuia că au fost prea cheltuitori în loc să pună banii de-o parte. Atât de credibil li s-a părut totul! Nici n-a fost nevoie să le spun ce-au făcut cu banii. Nimeni nu poate pretinde că știe răspunsul la această întrebare.

Unii oameni îmi cer scenarii diferite ale vieților lor. Își otrăvesc restul zilelor cu întrebarea: ”Ce-ar fi fost dacă?”. Alții de exemplu ar fi vrut să facă alte alegeri în viață, să fi mâncat hrană organică, să nu fi făcut meditații la matematică în liceu sau să-și fi rupt un picior exact în ziua nunții. Am întâlnit cereri dintre cele mai bizare.

Avem simulatoare de întinerire, înfrumusețare, slăbire instantanee și îmbogățire rapidă cu mai multe scenarii unice.

Cum procedăm? Mulțumesc pentru întrebare. Realizăm o anamneză amănunțită computerizată cu scanarea principalelor rețele neuronale ale dorințelor reprimate inclusiv din prima copilărie despre care nu aveți amintiri vizuale foarte clare, după care realizăm o hartă imagistică a tuturor frustrărilor acumulate în ani, apoi vă prezentăm o soluție personalizată la acel delir interior pe care credeți că-l puteți rezolva doar cu o sinucidere curată. Producția de amintiri propriu-zise constă în realizarea de instantanee fotografice sau cinematografice și apoi inducția lor subliminală direct în subconștient. Metodă patentată, omologată și confidențială.

Avem, să știți, rezultate foarte bune. Uneori zâmbete multiple care pot să dureze luni întregi sau la infinit. Mai euforice decât cele provocate de orice drog de sinteză. Oferim garanție 36 de ore. Iată și oferta de preț. Reduceri de 95 la sută pentru cei care se hotărăsc pe loc. Întrebări?

(liniște)





Voluntari?

Roxanne II

...continuare din episodul trecut

Sex cu Roxanne

Mă trezesc în plină noapte. Verific ora, unu și 37 minute. Simt impulsul necesar pentru a mă ridica din pat și a merge în living. Aprind lumina difuză și răstorn cutia cu pensule și vopseluri. Îmi contemplu tablourile din ultima jumătate de an. Shițe, schițe, schițe. Nicio lucrare finalizată.

O sun pe Roxanne. Îmi răspunde prompt, de parcă și-ar petrece tot timpului în așteptarea apelurilor mele, cu telefonul în mâină. Îi spun că trebuie să vină acum și închid. Îmi fac o cafea și fumez trei țigări una după alta. După care respir amplu aerul nopții în balcon. Îmi intind șevaletul și contemplu foaia velină albă. N-am nicio idee în cap, dimpotrivă, mă simt mai vid ca niciodată. 

Apare foarte punctuală ca întotdeauna. Observ puțin rimel pe genele ei perfecte altfel. Am ochiul antrenat pentru a vedea frumusețea pe orice chip uman la orice vârstă. O studiez cu atenție, plimbându-mi ochii pe chipul ei, iar ea mă lasă să fac asta. Îi cer tăcere și execuție. Dă din cap, iar codul spune ”Da, bossu”. 

Îi spun să se dezbrace. Nu comentează, se uită doar nedumerită la mine, cu o doză de neîncredere. Îi aud de la doi metri, în liniștea nopții, cum îi bate inima asurzitor. Mă răzgândesc. Îi zic că poate să-și păstreze fusta pe ea. Mă interesează doar bustul și fața. Îi arăt fotoliul și o îndemn să se așeze comod acolo. Schimbăm rolurile. Îi cer să fie muza mea, iar eu să fiu servitorul ei umil. Îi aduc un ceai cu iasomie. Îi cadrez chipul cu lampa de lângă fotoliu. Îi pun o carte în brațe, o carte de artă contemporană cu multe desene ca să nu se plictisească, și îi cer să se comporte ca și cum n-ar fi deloc dezbrăcată. Naturală și degajată. Îi fac zeci de poze. 

Mă apuc să desenez. Îi privesc corpul subțiratic. 

Îmi place la ea inocența, simplitatea și liniile care curg. Nu are nimic voluptos sau defensiv în ea, este pur și simplu. O iubesc în acele momente fără să-mi doresc să o posed. O aud doar cum respiră. Mă privește din când în când rupându-și ochii din carte. Mă împunge cu privirea. Îi mulțumesc în gândul meu că nu pune întrebări. Nu-i pot citi emoțiile pe fața ei sau nu vreau. O privesc pur și simplu și nu mă interesează viața ei de dincolo de acest chip tânăr și inocent. Nu vreau să știu ce gândește. 

Reușesc să scot mai mult decât o schiță. Ajung la culori, umbre, contraste. Îmi las lucrarea nefinalizată după trei ore de muncă febrilă. Mă declar mulțumit de imperfecțiunile realizate. Îmi înmoi pensulele în apă și îi cer să plece după ce inchide luminile. 

Mă prăbușesc în pat. Simt că mă traversează un curent în tot corpul ca o surescitare intensă. O stare extatică cu tremor, dor, excitație, emoție reprimată, nod în gât, durere sternală, minte încețoșată. Mă ghemuiesc în poziția fătului. 

Mi-e dor de atingeri care să nu implice epiderma. Și în aceste momente o urăsciubesc pe Adele.

continuare aici