De ce nu suntem buni unii cu alții?

Să fii bun nu înseamnă să fii neaparat generos și să faci acte benevole de donație. Înseamnă să ai o atitudine blândă și înțelegătoare față de semeni. Să dăruiești din energia și timpul tău, bunurile tale spirituale, să ajuți când ți se cere ajutorul, să oferi prezența, atunci când ți se cere prezență. Adică actul de donație benevolă este benefic doar atunci când acesta este cerut, explicit sau implicit. Să fie primit! Pentru bunătate ai nevoie de doi.

Dacă ar fi să rezum momentele în care nu am fost bună cu ceilalți, s-a întâmplat din câteva motive. Probabil și ceilalți nu au fost cu mine din aceleași motive. M-am gândit care ar putea fi:

Nerăbdare - trăim în secolul vitezei. Totul trebuie să se întâmple pe repede înainte. Am inventat de câteva milenii o tehnologie cognitivă uimitoare - timpul, măsurarea timpului, împărțirea timpului în secvențe perceptibile și măsurabile, dar pe care nu o stăpânim în favoarea noastră. Trăim tot timpul senzația că pierdem timpul, că ar trebui să facem altceva cu timpul nostru. Ceva grandios, măreț, memorabil sau măcar durabil. Și ne luptăm cu această efemeritate a vaselor care trebuie spălate din nou și din nou cu prețul unui timp tot mai valoros. Pentru că nu-i așa, cu cât înaintăm în vârstă timpul devine cea mai importantă resursă de care dispunem. Pentru că nu mai avem toată viața înainte, o avem în urmă. Și uităm să fim buni. Pentru că trebuie să fim în schimb rapizi.

Ar trebui să avem un reminder la fiecare 24 de ore - ”fii bun astăzi”, ”fă un gest de bunătate pe zi”, ”fii bun cu tine sau începe cu tine”. Fii amabil, chiar și atunci când te grăbești. Acea amabilitate costă 3-5 secunde în plus. Bunătatea nu înseamnă prostie și nici să te lași călcat în picioare. Nu înseamnă nici să faci lucruri în locul altora, să termini ce alții trebuiau să facă, nu înseamnă să-i salvezi, dându-le să copieze la teste, de exemplu. Pentru mine bunătatea înseamnă să faci pe cineva amărat să zâmbească, să-i schimbi starea din disperare în speranță și optimism, să-i arăți partea plină a paharului (nu neapărat să-i umpli paharul) spunându-i: uite ceva frumos acolo! Uite ceva frumos chiar aici pe chipul tău! Uite ceva interesant chiar în fața ta! Lucrurile sunt uimitoare atunci când noi le facem să fie uimitoare.

Neatenție - ești ca într-o bulă acaparatoare a propriilor gânduri sumbre pline de îngrijorări, absorbit de sine, captiv în universul tău interior. În bula ta care nici măcar protectoare nu e, închis ermetic pentru ceilalți, pasiv, observator tăcut și neimplicat, absent. În același timp, suntem bombardați zilnic cu mesaje de tip atenție pe care am învățat să le ignorăm. Femeile vor atenție, copiii vor atenție, politicienii și vedetele vor atenție, traficul are nevoie de toată atenția, șeful vrea atenție. Să fii tot impul atent e obositor. E o stare de alertă, agitație interioară, scanezi mediul din jurul tău și aștepți să-ți pice de undeva de sus o găleată cu probleme în cap. Ești defensiv și expeditiv. Opui rezistență întrebându-te: de ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu altfel? Nu sunt de acord! Și dacă nu mai sunt atent, mi se vor întâmpla toate acele probleme? Sau dacă le voi minimiza sau le voi pasa sau le voi lăsa să se rezolve singure? Ca atunci când te trezeai dimineața și găseai casa curată și totul pus la locul său ca prin magie. Zâna lucra noaptea, în timp ce tu dormeai. Acum că ești mare știi că lucrurile nu se rezolvă prin magie. Orice lucru asupra căruia ne îndreptăm atenția devine mai bun, crește, se dezvoltă, înflorește, prosperă. Și cel/cea care crește și înflorește poate fi: afacerea, femeia, copilul, bărbatul, casa, comunitatea - dacă le oferi acea atenție. Nu te poți aștepta ca un lucru să crească și să înflorească în lipsa ta, nu te poți aștepta ca acasă să fie totul minunat de cum intri pe ușă, dacă nu ai intrat cu o oră mai devreme și să pui totul la locul său ca zâna cu magia, astfel ca atunci când intri în casă să ai sentimentul eliberator: sunt acasă, totul e bine!

Lipsa de empatie - e o chestiune ce ține de educație. Începe din fragedă copilărie cu întrebări de genul: cum crezi că s-a simțit X, tu cum te-ai simți în locul lui, tu ce ai face în locul lui, pune-te în papucii lui! Empatizăm când ne gândim la ceilalți ca și cum am fi noi în locul lor. Gândim în mod obișnuit despre ceilalți în termeni de adversitate - el, ea, ei, tu ai făcut și ai dres! Gândim despre ceilalți empatic în termeni de asumare, compasiune și înțelegere - eu în locul tău, noi, draga de ea, sărăcuțul, sau admirativ și apreciativ sau bucurându-te pentru altcineva - mă bucur, apreciez, sunt mândru de tine, sunt mândră de noi. Le știm pe de rost, dar nu le avem ca exercițiu mental zilnic. Avem nevoie de un îndemn sau de un reminder care să ne ajute să empatizăm cu ceilalți: ”pune-te în locul altuia!”. Uneori e suficient să pui o simplă întrebare: ești bine? Cum te simți? Și... Cum a fost? Te înțeleg, nu e ușor ce faci tu. Întrebarea și acel timp de ascultare activă de câteva minute. Avem nevoie să fim ascultați, măcar ascultați dacă nu înțeleși. Oferă o îmbrățișare la final. Produci în celălalt schimbarea chimică de care are nevoie pentru a-și rezolva singur problema: să-și schimbe perspectiva, să încerce din nou sau să se împace cu un eșec.

Rănile emoționale - purtăm fiecare câte o cruce, o rană emoțonală impregnată adânc, care devine aproape identitară. Ne-am simțit cândva trădați sau neiubiți necondiționat sau respinși. Ne purtăm urât într-o relație în așteptarea ca celălalt să fie bun cu noi, vrem să fim îmbrățișați și iubiți și așa înțelegem să căutăm acea iubire necondiționată, fiind răi, impingând limitele, acuzând, criticând și izolându-ne. E foarte greu să iubești pe cineva care te rănește, nu-i așa? Și când toată lumea este agresivă și neiertătoare, alegi să fii la fel sau alegi să fii tu primul care îi tratează pe ceilalți cu blândețe și bunătate? Luăm această inițiativă îndrăzneață de a fi bun, nimeni nu observă din motivele menționate mai sus și te dezumfli, în concluzie nimeni nu are nevoie de bunătatea mea? Nimeni nu și-a dat seama de schimbarea din mine și continuă să mă perceapa la fel, ca atunci când eram reactiv și neatent și neempatic și obosit și grăbit. Da, uneori faptele bune rămăn neobservate. Nu se bucură de aceeași popularitate ca faptele rele. Nu există recompensă imediată pe măsura faptei. Trebuie să te mulțumești cu propria ta satisfacție de a fi făcut un bine pentru ceilalți, și asta să fie motivația ta pentru următoarea faptă bună.

Indiferent de scuzele pe care le găsești, indiferent dacă ziua ta a fost una bună sau rea, dacă ceilalți au fost buni sau răi cu tine - crează în jurul tău bula ta de bunătate. Nu vei salva lumea, nu vei schimba lumea, nu vei schimba oamenii din jurul tău. Dar te vei simți tu mai bine, reacțiile oamenilor din jurul tău vor fi în acord cu acțiunile tale, lumea ta personală și Universul tău interior va fi mai bun. Până la urmă, e lumea în care trăiești tu, o lume asupra căreia doar tu deții controlul.

Regulile datingului

Datingul e o treabă complicată și traumatizantă. Totul se învârte în jurul unei nebuloase, mă place, nu mă place? Dar oare care sunt intențiile lui? Cât de răpitoare și decentă ar trebui să fiu la prima întâlnire? Dar la a doua? Și dacă dispare după a treia, oare ce naiba tocmai s-a întâmplat?

 Am urmărit o emisiune pe canalul TLC Too Ugly For Love. Și iată ce am reflectat pe marginea propriilor mele întâlniri (nu foarte multe). Specific ca emisiunea Too Ugly For Love este un reality show, regizat sau nu, despre bărbați și femei cu condiții medicale speciale (femei cu alopecie sau cu vitiligo sau bărbați cu piele în exces după ce au slăbit drastic) care își dau întâlniri în speranța de a-și găsi dragostea. Onestitatea îi ajută foarte mult în acest sens!

Cu toții ne-am dat întâlniri mai reușite sau mai puțin reușite. Și poate ne-am imaginat că o întâlnire duce undeva.

Nu ar fi grozav dacă ai ști cu o oarecare certitudine unde poate să ducă acea întâlnire? Nu ar trebui să ne cunoaștem mai întâi suficient de bine înainte să ne precipităm către o finalitate? Și mai ales nu ar trebui să ne asigurăm că partenerul își dorește exact același lucru ca și noi?

Cum ar fi să existe niște reguli ale datingului?

Spre exemplu o regulă ar putea fi să îți declari scopul în termeni cât mai preciși cum ar fi: îmi doresc o relație serioasă sau dimpotrivă caut un partener în compania căruia să mă simt bine. Niciunul dintre aceste două scopuri nu sună rău sau bine. Sunt scopurile tale. Conflictul apare numai dacă partenerul crede altceva și se implică cu bunăcredință atunci când mai bine ar fi dat dovadă de vigilență.

De ce e bine să știi nivelul de așteptări ale celuialt? Eviți pierderea de timp și energie pe termen lung. Arăți respect celuilalt care are de luat o decizie în ceea ce te privește. Iar decizia ar putea suna cam așa: deși ne simțim bine împreuna și între noi există chimie, e un tip de gașcă interesant și finuț, nu ne dorim aceleași lucruri, nu avem aceleași valori și traversăm momente diferite în viață, el e ocupat cu cariera lui, iar eu îmi doresc o familie. Prin urmare, voi alege să nu ne mai vedem, îi voi comunica franc aceasta decizie a mea. Cu siguranță îmi va aprecia onestitatea.

Sună bine, nu-i așa? Eviți astfel o dezamăgire cruntă de genul - uite cât am investit eu, uite ce am făcut eu pentru aceasta relație, și uite de fapt ce și-a dorit el: asta și nimic mai mult!

În situația în care fiecare declară ce-și dorește nimeni nu este inșelat. Fiecare se simte valorizat. Femeile înțeleg că nu orice relație duce la altar, iar bărbații își doresc și relații de viitor. Totul e să ne întâlnim noi, ăștia cu scopuri oneste.

O alta regulă a datingului care ar risipi norii îndoielii ar fi să fim onești în privința atractivității. Și să nu luăm prea personal un refuz de a merge mai departe. Cum ar fi să fii foarte onest/ă cu sentimentele tale și cu ale partenerului și să îi comunici: ești un tip grozav/ o tipă grozavă, dar nu am simțit atracție, nu am simțit chimie? De regulă atracția este reciprocă, nu trebuie să minți prea mult în privința ei, doar că atunci când nu există ești tentat să te păcălești de unul singur că poate va apărea în viitor. Sau că nici măcar nu e atât de importantă. Atractivitatea în cuplu este importantă! Pe ea se clădește o relație romantică.

Și nu în ultimul rând, o ultimă regulă a datingului să prioritizezi cunoașterea celuilalt, a intereselor și a valorilor comune și asta pe durata primelor două-trei întâlniri.

Vă puteți da întâlniri oriunde, nu neapărat într-o cafenea. Orice implică o activitate comună cu posibilitatea de a purta lejer o conversație este un loc bun pentru o întâlnire: joc de societate, bowling, parc, patinoar, serată cu poezie, carting. Toate astea îl pot ajuta pe celălalt să te cunoască mai bine, să vă cunoașteți prin joc și interacțiune. Vă puteți face o imagine mai bună despre cum este celălalt cunoscându-l direct în acțiune, făcând față unei mici frustrări sau unei mici pierderi sau unui mic efort sau unei mici demontrații de inteligență. Sinceră să fiu mi-aș fi dorit să-mi fi cunoscut partenerul la o probă de sărit cu sacul pe o distanță de 200 de metri garduri sau măcar la o minicursă de ciclism la deal. Cu siguranță aș fi aflat mai multe despre el decât am aflat chiar din gura lui la primele noastre întâlniri.

Tot de pe la întâlnirea a doua să avem curajul de a comunica partenerului condiții medicale mai speciale, situații familiale mai complexe cum ar fi existența unui divorț,  a unor copii din relații anterioare sau orice alt angajament sau situație care ar impacta relația: deplasări, șomaj, depresie, planuri de viitor în afara localității.

Orice relație presupune un risc și o angajare emoțională.

Faptul că nu te-a mai invitat la o a doua sau la o a treia întâlnire nu e un dezastru. Dimpotrivă, e un semn bun că s-ar putea să fii mai aproape de ceea ce-ți dorești cu adevărat data viitoare. Evident cu altcineva.

Nu e cazul să rănim sentimentele nimănui. Nu e ușor să digeri emoțional o respingere. E chiar cumplit. Am experimentat-o și nu o singură dată. Ajută să știi de ce ai fost respins, iar invocarea unuia din cele trei motive ar putea să facă lumină.

Nu trebuie să te placă toată lumea. Succesul nu e obligatoriu de fiecare dată! Doar cu persoanele cele mai potrivite. Cu cât cauți mai mult, cu atât îți sporești șansele de reușită, de a găsi exact persoana de care ai nevoie. Să-ți dai întâlnire cu cineva nu presupune nimic în plus față de atât: socializezi, pui întrebări, povestești despre tine, dai dovadă de deschidere și prezență, mulțumești celuilalt pentru timpul acordat și deschiderea de care a dat dovadă, achiți nota, te ridici și pleci. Vă puteți îmbrățișa eventual! Să mergi la o întâlnire nu înseamnă să îl impresionezi cu un look trăsnet și nu presupune să-ți etalezi toată inteligența, toate funcțiile importante pe care le ocupi, toate faptele de vitejie pe care le-ai făcut în trecut. Doar cine ești și ce dorești de la celălalt, în prezent și în viitor.

Cu cât întâlnești mai mulți posibili parteneri fără să intrați în raporturi de cunoaștere intimă, cu atât te protejezi de eventualele deziluzii. Sexul de la întâlnirea a doua sau a treia sau a zecea este fix treaba fiecăruia, nu ar trebui să judecăm pe nimeni. Unii se deschid mai repede, alții mai greu. Unii dintre noi avem probleme de acceptare, de intimitate, de self-esteem. E bine să ne respectăm sensibilitățile și preferințele.

O femeie matură care știe ce-și dorește are curajul să spună care sunt așteptările ei într-o relație, fără teama de a fi judecată greșit. Dacă este judecată greșit, cu siguranță nu se află într-o relație potrivită pentru ea și atunci îi va fi simplu să-i pună punct respectuos și elegant.

Nu sunt necesare suferința, confuzia, iluziile și deziluziile, amăgirile și dezamăgirile. Totul e să joci fairplay, fără tertipuri, trucuri, ași ascunși în mânecă, manipulări sau jucat pe degete.

Dacă îți asumi un astfel de cod al întâlnirilor oneste îți vei da seama dacă și celălalt are același cod de reguli ca și tine și s-ar putea să avansați împreună spre exact ce vă doriți fiecare mult mai repede, tocmai pentru că aveți o bază de încredere solidă. Iar îndrăgostirea nu va fi oarbă, va fi frumoasă și în deplină siguranță! 

Scrisoare din viitor

Mi-am scris această scrisoare la 34 de ani, după cum rezultă din text :) Şi iată trei ani mai târziu, o descopăr.

"Dragă mea, ai acum 34 de ani. Apreciază-ți vârstă și bucură-te de tinerețe. Dar te rog nu mai pierde timpul. Fă ceva cu viață ta. Caută-l și găsește-l. El este mai aproape decât ți-ai imaginat. Deschide-ți mintea și inimă pentru o perioadă fericită din viață ta, plină de romantism și experiențe deosebite senzuale.  

Aprofundează-ți maturitatea emoțională, te va ajută să devii  o forță. Acordă o mai mare atenție sănătății, încearcă să mănânci cât mai sănătos și fă te rog mișcare. Cât mai multă. Descoperă frumusețea de a te simți bine în propriul tău corp și de a fi mulțumită de tine și de a avea mai multă încredere în tine.  

Învață să te angajezi în luptele care merită. Investește emoții în oamenii care merită. Și nu te lasă furată de vise. Construiește vise, nu trăi în vis. 

Păstrează ceea ce ai descoperit, Iubirea, vizualizeaz-o zilnic, ea face parte din tine și îți va face viață fabuloasă.  

Renunță la căpoşenie, nu te ajută cu nimic, așa vei reuși doar să respingi oamenii din jurul tău, știu că te ajută să nu fii rănită, că e scutul tău protector, dar folosește-l doar când este cazul.  

Ești o ființă nobilă și frumoasă, încearcă să vezi de fiecare dată tabloul mare, cheamă-mă de fiecare data când ai nevoie de ajutor, nu te pierde în detalii, în sentimente mărunte de supărare și ranchiună (nu le acordă acestor emoții negative mai mult de 5 minute, dar eliberează-te de ele, nu le refula!). 

NU fi posesivă cu oamenii. Nu le îngrădi libertatea. Dăruiește. Iubește. Vei avea ceea ce dăruiești. Din toată inima! "

Nu ştiu în ce măsură mi-am urmat sfaturile. Recunosc că mă depăşeşte maturitatea acestei femei care are atâtea sfaturi de viaţă, chiar şi pentru ea însăşi, pentru versiunea ei mai tânără. :)) Când ajung acolo, o să-i trimit un SMS. 

Învăţare accelerată I - propriile greşeli

Avem tendinţa naturală de a ne conforma "aprecierilor" date de părinţi, profesori, prieteni, respectiv de a ne întreţine o imagine de sine consonantă cu toate acele validări, confirmându-ne de fiecare dată: "Da, aşa e, sunt deştept, aşa cum mi-a zis mama", sau "Da, sunt un măgar, aşa cum mi-a reproşat fosta iubită". Deviaţiile de la acest "standard comportamental" vor fi calificate ca greşeli. Altfel spus, un tip căruia i s-a repetat de nenumărate ori că e deştept se va simţi disproporţionat de prost atunci când va comite, din varii motive, cea mai insignifiantă greşeală. Eu de exemplu m-am simţit prost când am încercat să pornesc maşina de spălat din buton fără să mă asigur că e conectată la curent. Iar remarca care se dorea amuzantă: "Am auzit că o maşină de spălat funcţionează mai bine dacă o bagi în priză" m-a dezarmat. Prin urmare, mintea a început să rumineze: reacţii tip "sunt o ratată" - "hm, numai o blondă proastă care se blochează pe o bandă rulantă ar comite o astfel de greşeală"! Sau reacţia tip justificare: "Nu am avut de unde să ştiu că maşina era scoasă din priză, automatismul meu de punere în funcţiune a maşinii de spălat conform scenariului prestabilit miza pe faptul că aceasta e cuplată tot timpul la curent". Sau reacţia-reproş plină de ofuscare: "Da bine că eşti tu deştept!"

Reacţiile spontane atunci când greşim:

• Negăm totul
• Încercăm să ascundem greşeala
• Ne justificăm
• Dăm vina pe circumstanţe
• Ne supărăm pe noi înşine
• Devenim anxioşi
• Ne tratam greşelile ca pe nişte eşecuri
• Renunţăm şi abandonăm activitatea

Despre ce vorbesc toate aceste reacţii? Despre faptul că avem un EU fragil, care tocmai a eşuat în a se amuza de propria stângăcie. Despre un deficit al capacităţii de asumare a unei greşeli. Dar şi despre rolul validărilor exterioare, care ne condiţionează la propriu de a ne conforma acelui "standard comportamental" impus prin laude sau critici. 

Iată de ce este important să ne revizuim atitudinea faţă de greşeală. 

Henry Ford spunea: "Greşelile sunt o bună ocazie de a deveni deştepţi". Şi putem face asta în primul rând asumându-ne greşeala. Şi aici mă gândesc la două aspecte pozitive.

Unu, a învăţa din propriile greşeli este cel mai rapid mod de a evolua. Procesul de învăţare empirică accelerată se declanşează la sesizarea unei greşeli. Internalizarea greşelii ne forţează să reevaluăm experienţa şi să ne perfecţionăm capacitatea de a trata problema cu mai multă dexteritate, având mai multe informaţii, fiind mai bine pregătiţi în viitor, luând în calcul câteva detalii în plus, cum ar fi să verificăm traseul, să confirmăm informaţia din două surse credibile, să dăm un telefon în prealabil pentru rezervare, să luăm în calcul mai multe oferte, să invităm mai mulţi petrecăreţi şi să ne asigurăm ca măcar jumatate din ei vor veni sigur, doar câteva exemple. Suntem într-un proces continuu de învăţare. Zi de zi. Poate că nu suntem conştienţi întotdeauna de acest proces, dar acesta se desfăşoară pe fundal, însoţindu-ne pe parcursul întregii vieţi. Trebuie doar să fim deschişi, să permitem desfăşurarea procesului, să nu-l inhibăm servindu-ne scuze, justificări, emoţii negative pe care să le asociem experienţei, sau dând vina pe circumstanţe exterioare. 

Şi doi, perfecţionismul este un mare consumator de energie interioară. Să ai tot timpul garda sus pentru a nu greşi este obositor şi contraproductiv. Nu ai cum să fii infailibil! Uneori pot să-ţi scape detalii minore. Alteori poţi fi mai puţin concentrat sau distrat sau absent cu gândurile în altă parte. Sau pur şi simplu uneori nu cunoşti toate informaţiile care să-ţi permită să iei cele mai bune decizii. Sau te poţi pripi să tragi concluzii. Ideea este următoarea: Nu ai cum să fii infaibili, "We are only humans!". Canalul de procesare al informaţiilor - memoria operaţională - este relativ îngustă. Mintea nu poate procesa mai mult de 5-7 itemi informaţionali în paralel. Or, realitatea poate fi mai complexă de atât. Inevitabil ne pot scăpa detalii. Importante. 

Bine, ceilalţi poate vor fi mai puţin indulgenţi faţă de greşelile noastre. Vor fi nemiloşi, cum să rateze această minunată ocazie pe care tocmai le-am oferit-o pe tavă de a ne face să ne simţim prost? Sau de a ne pune la respect? Sau de a ne penaliza pentru micile gafe? Îşi vor însuşi rapid rolul suprem de acuzatori pentru a ne forţa să ne învăţăm lecţia, a umilinţei poate şi asta în primul rând. Îi putem dezarma recunoscând greşeala, simplu, direct, franc. Ne putem exprima părerea de rău, dacă greşind am rănit pe cineva. Putem arăta disponibilitatea de a repara răul făcut. Pe loc. Putem demonta atmosfera tensionată cu o glumiţă, dacă împrejurările o permit. Totul e să dedramatizăm locul sensibil. Şi să ne înseninăm la loc, ridicându-ne moralul. Învăţarea are loc doar în condiţii favorabile, adică doar atunci când suntem pozitivi şi deschişi. Când suntem încrâncenaţi, tensionaţi şi anxioşi suntem opaci la idei noi, mai puţin creativi în găsirea de noi soluţii şi ne este diminuată mult capacitatea de rezolvare a problemelor, deoarece nu suntem capabili să vedem clar problema şi cauzele ei. 

Prin urmare, care sunt cele mai bune strategii de abordare a greşelilor? E simpu. Să facem invers de cum procedăm în mod spontan - să ne asumăm greşeala, recunoscând că am greşit, să nu încercăm să ne justificăm, ci să încercăm să înţelegem exact care a fost contribuţia noastră, să nu dăm vina pe circumstanţe. Nu integral. Să nu ne supărăm pe noi înşine, nu avem motive reale. Greşelile grave şi ireparabile sunt rare. Ne vom ocupa de conştiinţele încărcate de vinovăţie într-un articol viitor. Şi să nu abandonăm cauza! Avem posibilitatea de a ne valida şi testa noile cunoştine,  o etapă importantă în procesul de învăţare continuându-ne activitatea cu lecţia învăţată. 

Şi nu în ultimul rând, să ne tratăm greşelile ca pe nişte oportunităţi de învăţare. Totul e despre învăţare şi despre a fi mai buni decât ieri. 

Cât despre imaginea afectată, v-aţi prins probabil că era doar o imagine falsă, întipărită prin multiplele repetiţii din copilărie sau adolescenţă şi că cel care sunteţi e mult mai complex, dinamic şi fluid? Suntem suma experienţelor noastre, a gândurilor noastre, a convingerilor pe care le afirmăm, a lecţiilor pe care ni le însuşim. Iar această sumă e tot mai mare cu fiecare achiziţie pe care o facem în contul cunoaşterii prin deschidere şi învăţare zi de zi.

Cum facem ca lucruri mici sau mari să se întâmple

Îți propui în fiecare zi un lucru pe care nu reușești să-l duci la bun sfârșit pentru că nu ți-ai amintit, te-ai luat cu altele sau și mai exact ... nici nu mai știi de ce? 

Lucrurile funcționează într-un singur mod, acționând. Cum ajungem să acționăm? Unii ar spune simplu. Te hotărăști și te apuci de treabă. Și totuși, tocmai pentru că e atât de simplu și banal lucrurile nu se întâmplă! Uiți să-ți iei pastilă. În cazul pastilei de memorie mai ai o scuză. În cazul anticoncepționalei nu mai ai niciuna! 

Cum faci că lucrurile să se întâmple? Într-un mod perfect sincron cu intenția divină, cu voința personală și cu aliniamentul benefic al stelelor? Sunt ironică în privință conspirației Universului, s-a remarcat această subtilitate?! 

Activitățile de rutină, adică cele repetitve au avantajul că se întâmplă parcă de la sine, fără eforturi prea mari. De ce? 

E simplu, repetandu-le de atâtea și atâtea ori ți-au intrat în obișnuință, ți-ai construit programul zilnic în jurul lor. Se întâmplă să ai totul la indemaina, la un "click distanță”: pe noptieră, pe măsuță, pe primul raft, pe birou. Îți este simplu să te apuci de acel lucru și să-l și duci la bun sfârșit pentru că ai învățat pe de rost toate mișcările, de fiecare dată aceleași. Mintea nu recrează de fiecare dată scenariul, nu are de făcut nicio muncă organizatorică în prealabil, nu are de mobilizat resurse nici interioare, nici exterioare. "Pesmeții sunt deja înmuiați, numai buni de băgat în gură!" Ați ghicit, funcționăm pe principiului minimei rezistente. 

Un alt atu al rutinei este claritatea. Știi ce ai de făcut, ai reconstituit traseul de multe ori. Când ai un drum clar în minte, îți este foarte ușor să-l reproduci fizic, pas cu pas. Ai învățat scurtături, ai testat cele mai eficiente moduri, ai învățat din greșeli și acum îți ies cele mai minunate clătite, tocmai pentru că îți este atât de clară rețetă și pașii de execuție. 

Când lucrurile îți sunt cunoscute și clare, totul pare să curgă ca într-un "torent", legat, coerent, în pas de vals, ritmic și elegant executat. Cursivitatea e o altă calitate de luat în calcul atunci când instalezi o rutină. Totul derivă din una în alta, se îmbină armonios și la momentul potrivit ca într-o sincronicitate perfectă. 

O rutină mai este completă, o duci la bun sfârșit de fiecare data, nu lași lucrurile baltă, neterminate pentru că ceva a intervenit într-un mod neprevăzut. Nu te speli doar pe o jumătate de față și nu-ți periezi doar dinții din dreaptă. Tocmai această senzație de "terminat", "bifat", "complet" te ajută să abordezi atât de încrezător lucruri pe care le-ai mai făcut cu succes în trecut. 

Având în vedere aceste calități importante ale unei rutine putem reconstitui traseul acțiunilor de succes. Prin urmare, o acțiune repetivă pentru a ne intra în "mușchi", cum spune Andy Szekely și a o executa zilnic avem nevoie de câțiva factori de succes: 

• Să avem totul la indemîina printr-un efort organizatoric consistent prealabil 
• Să avem în cap foarte clari pașii de execuție-aici ne pot ajuta manualele de instrucțiuni sau rețetarul sau tutorialele de pe net. Să-i avem foarte clari prima dată în cap, să-i putem reconstitui oricând din memorie sau să facem o lista cu acei pași de execuție. 
• Să asigurăm cursivitatea legăturilor și punctelor de trecere
• Să ducem la bun sfârșit acel lucru de fiecare data 

Exemplul meu 

Am implementat câteva cadre de inevitabilitate care funcționează minunat în cazul meu.

Analiza problemei. Nefiind cea mai ordonată persoană din lume, am ajuns să apreciez ordinea și claritatea organizării. Să-mi îmbrac copilul dimineața era întotdeauna o provocare, un act de mare creativitate și ingeniozitate, mai ales că-mi și refuza unele propuneri din varii motive. 

Mod de actiune. Cum am acționat? Am cumpărat de la un magazin cu prețuri accesibile un anumit număr de articole vestimentare cu care să compun rapid o ținută completă. Asta a presupus o investiție măricică. Nu a fost ca atunci când vezi ceva drăguț și nu te poți abține să mai completezi garderoba. Am cumpărat 6 perechi de pantaloni sport, 6 maiouri de un anumit format, 6 tricouri cu mâneca lungă, 6 perechi de chiloți și 6 perechi de șosete. Diferă doar culorile, desenul, nu și grosimea sau calitatea. Toate sunt din bumbac și ușor termic-izolante pentru sezonul toamnă-iarnă. Adică sunt alegeri vestimentare comparabile. Le-am aranjat frumos pe rafturi și în sertare astfel încât de fiecare data să le pot accesa și cu ochii închiși, memorându-le locul și completând stocul de fiecare data în același mod previzibil. Astfel, am în fiecare dimineață totul curat, totul pregătit. 

Un dezavantaj al acțiunilor repetitive este lipsa de originalitate. Poate. Am un număr limitat de combinații. Toate compatibile între ele. 

Sistemul implementat. Tot ce fac în plus este să întrețin acest sistem cu un alt sistem de spălare-uscare ritmică a rufelor, la 3 zile, astfel încât izvorul de haine curate să nu sece niciodată. Și eventual să înlocuiesc hainele uzate, să le repar pe cele rupte, să le arunc pe cele cu pete care nu ies la spălare și să le depozitez/donez pe cele care ajung sa-i fie mici. Copiii cresc atat de repede!

În concluzie. Am implementat acest sistem ușor de întreținut cu eforturi minime. Asta îmi rezolvă o altă problemă cum ar fi întârzierile la grădiniță. Întârzieri care îmi rezolvă o altă problemă spinoasă, cum ar fi relația cu educatoarea copilului. Nu insist prea mult, toate se leagă între ele. Succesul acestui sistem m-a motivat să îmbunătățesc și să pun la punct cât mai multe alte sisteme care fac ca lucruri mici, dar importante să se întâmple. 

Lasă-mi un comentariu, un feedback dacă lucrurile funcționează la fel în cazul tău. Avem multe de învățat unii de la alții. 

Nu-l alege pe cel perfect, ci pe cel perfectibil!

Cunosteam pe cineva care avea o lista foarte lunga de 100 de calitati pe care trebuia sa le intruneasca femeia visurilor lui. Pe atunci avea 37 de ani si era burlac. Probabil a gasit-o intre timp, din moment ce tot posteaza poze cu doamna lui insarcinata cu primul lor copil. O fi avand si cele 100 de calitati? Sincer ma indoiesc. Din exterior pare sa aiba doar doua: tanara si frumoasa! Arhisuficiente, nu?

E prea mult sa ceri destinului o fiinta perfecta care sa-ti satisfaca tie toate neimplinirile si sa vina sa-ti completeze toate acele goluri si imperfectiuni cu care traiesti in fiecare zi?

Nobody is perfect! Pe asta o stim cu totii, si totusi, avem asteptarea asta, a ceva - a cuiva mai bun decat noi in viata noastra.

Adevarul trist e ca nimeni nu s-a nascut cu marele plan de a fi partenerul nostru de cuplu ideal. Toti avem un istoric, suntem sau ajungem intr-un fel sau altul din diverse motive si in urma unor variate experiente formatoare sau deformatoare. Mai putin rabdatori,mai putin ordonati sau mai putin afectuosi. Cineva doar va constata defectiunea - “nu esti suficient de bun pentru mine”, nu corespunzi criteriilor mele pentru “femeia/barbatul dorit”. Altcineva te va pretui asa cum esti, vazand in primul rand calitatile tale, si va fi capabil sa produca in tine acele transformari in urma carora vei deveni mai rabdator, mai ordonat sau mai afectuos. Sau dimpotriva, mai putin rigid, mai putin incrancenat, sau mai putin nervos si stresat. Si pe cine merita sa pastrezi in viata ta si pe cine nu vei regreta? Pe cel care ti-a dat cu flit pe motiv de nepotrivire la prima vedere sau pe cel de-al doilea care a dat o sansa povestii voastre de iubire?

O tipa imi povestea cu naduf ca i-a dat papucii unui tip pentru ca se rusina cu el pe strada din cauza tinutelor lui neglijente. Ca dupa putin timp sa-l reintalneasca la bratul altei femei imbracat intr-un costum elegant si impecabil. Acum era barbatul dupa care intorceau capul femeile pe strada. Nu ti s-a intamplat? Sa te reintalnesti cu fostul/fosta si sa te surprinda toate acele schimbari la el/ea, si sa fie exact cele pe care ti le-ai fi dorit atunci cand erati impreuna? O veste trista pentru tine - nu s-a schimbat din cauza ta si nici pentru a te recuceri!

Cum ramane cu supozitia ca nu ne schimbam? Deloc, defel si niciodata? Trebuie sa admitem ca e cea mai mare prostie pe care o putem crede despre oameni. Zi de zi invatam lucruri noi, necesare adaptarii si adecvarii noastre la cerintelor mediului. Tot ce trebuie sa facem pentru ceilalti este sa cream un mediu favorabil schimbarii, unul prietenos, bland si incurajator. Schimbarile fortate sunt dificile sau chiar imposibile. Mai mult chiar, avem tendinta de a ne opune cerintelor de schimbare fortata. Schimbarile naturale si firesti sunt cele care presupun cresteri interioare, acumulari de informatii, constientizari, mai multe incercari de a rupe tiparele vechi, esecuri temporare, regresii si reveniri la vechiul comportament, incurajari si noi strategii de abordare a problemei.

Citesc o carte interesanta despre cum sa-ti ordonezi viata ordonandu-ti casa. Autoarea cartii ne recomanda sa ne despartim de lucruri cu recunostinta si reflectand la rolul fiecarui obiect - o alegere din trecut - in viata noastra. Unele lucruri desi nu ne-au folosit la nimic, au avut tocmai acest rol - de a ne invata ce nu ni se potriveste. Acelasi lucru il putem spune despre oamenii din viata noastra, nu-i asa?

Inainte de a renunta, incearca. Iar inainte de a incerca, da-i o sansa reala. Iar daca renunti, reflecta la rostul acelei relatii in viata ta, apoi desparta-te cu recunostinta.

Ajută-te pe tine, cel din viitor!

Îți propun un scenariu pe care probabil l-ai trăit deja, chiar dacă poate i-ai dat o altă interpretare. Hai să-l analizăm din nou. 

Te afli într-o primă călătorie cu autobusul după un concediu de trei săptămâni, timp în care ți-a expirat abonamentul lunar. Mai ai în portmoneu trei portofele electronice care la validare dau sold zero! Bine, întâmplarea face că în stația de unde ai urcat nu există un ghișeu ratb pentru reîncărcare de abonamente sau de porfofele electronice. Te cam grăbești, ai o programare la o anumită oră la care nu poți lipsi sau întârzia. Singura ta opțiune este să călătorești fraudulos. Dar cu ce riscuri? Amenda pentru călătorie frauduloasă este de 50 de lei pe loc sau 100 de lei mai târziu. 

Ți s-a întâmplat?

Niciodată? 

Bine, recunosc, admit. Mi s-a întâmplat chiar mie!

Dar mi-am promis că n-o să mi se mai întâmple! Și iată de ce!

Revelația care m-a străfulgerat în minutele de reflecție ulterioară a fost următoarea: ajută-te pe tine cel/cea din viitor! Adică tu cel din prezent gândește-te cum te poți ajuta tot pe tine cel din viitor. E ca atunci când umpli o găleată de apă la fântână pentru cel care va veni după tine, cu deosebirea că după tine nu vine potopul, ci tot tu! Astfel îți simplifici mult existența, pentru că cineva (tot tu) are grijă de tine! Evident nu putem anticipa totul cu maximă precizie. Dar putem acționa imediat ce am sesizat o problemă. Cum ar fi să umplem portfofelul electronic cu bani chiar dacă pe moment nu avem nevoie de asta, dar anticipăm că în viitor s-ar putea să avem. Să faci în fiecare zi ceva care să-ți netezească calea în viitor. Să faci ceva astăzi pentru mâine, săptămâna aceasta pentru săptămâna viitoare, luna aceasta pentru luna viitoare și anul acesta pentru anul viitor!

De ce ar trebui să procedăm astfel? 

Argumentul e simplu și logic. Pentru că având doar grija zilei de astăzi suntem nevoiți să o luăm în fiecare zi de la capăt, de la soldul zero. Nu putem să nu fim de acord cu reputatul Brian Tracy care ne confirmă faptul că oamenii de succes sunt cei care gândesc în perspectivă. 

Bine, pare să fi descoperit apa caldă. (În sfârșit!) Toată lumea cunoaște acest truism: fă-ți iarna car și vara sanie! Totuși, câți dintre noi respectă acest principiu, câți dintre noi îl aplică, căți dintre noi au acest obicei zilnic de a gândi în perspectivă? Cei mai mulți dintre noi trăim doar în prezent, în eternul prezent care ne îndeamnă să ne trăim clipa. E important să ne gândim și la clipa de mâine. Mai mult chiar, e important să și acționăm cu această preocupare în minte, cum să ne facem simplu și ușor viitorul. Pentru că da, viitorul începe astăzi! Să ne facem o obișnuință din a avea grija de noi, cei din viitor, simplificându-ne existența. 

Cunosc o doamnă respectabilă (și accidental bogată) care în fiecare seară pregătește tacâmurile pentru micul dejun de a doua zi pentru întreaga familie: ceșcuțe, lingurițe, șervețele, tăvițe. Copiii, soțul și nepoțeii se pot servi și singuri de aceste preparative, nefiind necesară prezența ei organizatorică a doua zi. 

Mai știu pe cineva care cumpără lucruri, ce pe moment par a-i fi inutile, dar care îi servesc în viitor. Bine, o mică parte din ele poate sunt precauții excesive sau planuri eșuate, dar această preocupare pentru viitor cu siguranță îi sporește șansele de reușită ale oricărui proiect casnic: să fii pregătit înseamnă să ai întotdeauna unealta potrivită!

Să fii pregătit e tot ce contează atunci când oportunitatea/șansa se ivește la orizont! Și în funcție de aceste pregătiri, răspunzi sau nu acestor oportunități. Astfel putem spune că într-o foarte mare măsură, fie chemăm acele oportunități, fie ele se întâmplă pur și simplu (într-un mod foarte științific!) dar, da, noi suntem cei care creăm acel viitor sau acest viitor după caz, în funcție de acțiunile pe care le întreprindem cu gândul la viitor. 

Acest simplu caz nu mai necesită argumentări. E limpede ca ziua bună. TREBUIE SĂ… Oare de ce nu o și facem? Ce scuze găsiți de obicei?