Bărbatul lângă care poți fi tu însăți

Te-ai gândit vreodată cum arată pentru tine bărbatul perfect? Blond, înalt, cu ochii albaștri? 

Să zicem că această imagine ne ajută ca fantezia să prindă contur, în realitate însă cât de important este ca el să fie blond sau la ce îl ajută ochii albstratri ca cerul vara? Cu ce este diferit de un bărbat cu ochii negri în care să te pierzi ca-n bezna nopții? 

Hai să gândim dincolo de … aparențe. 

Ce nevoi psihologice ai în momentul de față? Care au fost nevoile psihologice pe care nu ți le-au satisfăcut părinții în copilărie? 

• Ai fi vrut să primești mai des aprecieri pentru micile tale eforturi? 
• Ai fi vrut să fii văzută mai des? 
• Ți-ar placea să ai mai multă disicplină sau ritualuri care să te ajute să te organizezi mai bine? 

Poate urai momentele în care ți se citea pomelnicul cu "nazdravaniile" pe care le-ai mai facut sau  momentele în care erai trimisă în camera ta. 

Cât despre mine, ai mei nu prea aveau treabă cu mine, iar discuțiile în familie nu erau punctul nostru forte. Eram copilul ignorat, sau mai rău, uitat. Odată m-am ascuns într-o grămadă de haine adunate  de pe sârmă și am adormit acolo. Au început să mă caute cam pe la miezul nopții, când mama dădea stingerea. Mama avea foarte multă treabă în gospodărie. Când am crescut mai mare, mama pur și simplu nu mai știa cum să se apropie de mine, nu știu cât de inabordabilă eram cu adevărat, cert este că nici nu făcea eforturi in acest sens. Nu se întâmpla și cu asta basta. 

Acest "bagaj emoțional" îl voi căra cu mine în toate relațiile mele. Bagajul emoțional de copil uitat, ignorat, cu care te împrietenești greu, comunici greu, care te ține la distanță, sau mai rău, vrea să rupă orice legătură la prima gafă relațională minoră. 

Și acum întrebare, cu ce m-ar putea ajuta bărbatul blond cu ochi albaștri în viață, decât strict la conturarea unei fantezii, care ar putea la fel de bine să rămână o simplă fantezie. În realitate, nici măcar nu ai nevoie să ții ochii deschiși. Înțelegi ce vreau să spun. 

Prin urmare, bărbatul perfect va fi … acel bărbat lângă care poți fi tu, cu întregul tău bagaj emoțional, calități și defecte deopotrivă. 

Bărbatul în prezența căruia poți fi orice vrei tu să fii. Care te preferă pe tine și nu blondele sau brunetele si ca dintr-o fericită întâmplare să fii exact tiparul lui. Dimpotriva, pentru că te place pe tine, să-i placă culoarea părului tău, în schimbare și mereu surprinzătoare - când ciufulită, când coafată, când răvășită în modul ăla adorabil matinal ... 

Bărbatul acela care îți poate oferi și un alt tip de atenție, în afară de cea sexuala, să-ți ofere acele atingeri care hrănesc spiritul și psihicul. Psihologii ne spun ca aceste atingeri hrănesc, cresc, vindecă, ne întregesc ființa. 

Bărbatul acela lângă care poți fi tu, foarte încrezătoare, și cu câteva kilograme în plus, și cu sânii lăsați, și cu celulită, neepilată, nepensată… lângă care te simți acceptată în totalitate. 

Evident te aranjezi până la ultimul fir de păr din cap și de pe restul corpului, dar nu o faci cu presiunea sau teamă că s-ar putea uita la alte femei (proaspăt scoase din cutie), în timp ce tu ești nedormită și epuizată după o altă noapte creață cu cel mic care a făcut febră și ai trebăluit toată ziua prin casă, bucătărie, și ai terminat și câteva proiectele mici pentru jobul tău part-time. Tabloul complet fiind: acră, fără chef de vorbă și cu rezerva de iubire goală. Nu mai ai nimic de dat. 

În acele momente care sunt nevoile tale psihologice? Să fii luată în brațe, să ți se spună că ești adorabilă chiar și când ai cearcăne, să-ti fie luate poverile de pe umeri ca să te poți odihni câteva ore, și de băutura ta preferată. Iar el să știe cum s-o pregătească cu toată implicarea. 

Astea sunt gândurile mele de astăzi, dă-mi un semn dacă ești în asentiment cu mine, lasă un comentariu sau povestește-mi mai multe despre bărbatul tău perfect. 

Îți mulțumesc! 

Îți trebuie ani ca să crești stima de sine a unui copil, dar uite cum o poți distruge în mai puțin de 5 minute!

Să ne imaginăm un scenariu ipotetic. Te apuci să faci teme cu copilul cam pe la final de an și constați cu stupoare că al tău copil habar nu are de anumite chestii pe care ar fi trebuit să le știe ca pe popa tuns! Sau cel puțin acesta a fost parcursul tău școlar, unul de excepție, coroniță, premii, olimpiade, chestii. I-ai explicat de cinci ori aceleași lucru și luminița cunoașterii nu s-a aprins în capul lui. Persită făcând aceeși greșeală, iar tu tragi o singură concluzie: copilul acesta este praf, are mari lacune în bagajul lui academic. Și îți scapă o remarcă involuntară chiar de față cu copilul. Pentur că nu-i așa? Viitorul lui de corporatist este în pericol! Va avea noroc dacă va prinde vreun loc la spații verzi. Este inadmisibil să confunde litere între ele sau cifre sau să greșească un rezultat încă din clasa pregătitoare!

Hai să derulăm puțin înapoi filmul educațional al vieții tale. Erai pedepsit pentru orice greșeală, nu-i așa? Sau ți se cerea să scrii de o sută de ori aceeași frază până o scriai perfect? Sau erai certat pentru o notă mai mică de 8? Sau ți se creiona un viitor sumbru ca gunoier, cârnățăreasă, vânzătoare la Starbucks :) sau ca hamal împingător? 

Cei mai aspri critici ai tăi au fost părinții tăi, cei care ar fi trebuit să te încurajeze cu blândețe și răbdare. Dintr-un motiv foarte real - la fel au fost educați și ei la rândul lor, ei nu au știut ce să facă diferit. S-au considerat responsabili pentru tine, rezultatul muncii lor și te-au tratat ca pe o eroare pe care trebuiau să o corecteze. La fiecare pas. Studiile despre stima de sine erau încă incipiente și oricum nu de oameni cu stimă de sine ridicată avea nevoie societatea în acel moment. În oricare alt moment din istoria omenirii, mai exact. Se spune că țara te vrea prost. Ei, bine, e valabil și în cazul stimei de sine. Oamenii cu stimă de sine scăzută sunt obedienți. Iar obediența sau cumințenia a fost și mai este încă cea mai apreciată calitate la copii, dintotdeauna. 

Să admitem că îți dorești un alt parcurs pentru copilul tău și nu știi ce ar trebui să faci diferit. Păi, o primă sugestie, începe prin a-ți antrena mușchiul răbdării. Asta presupune să răspunzi la aceleași întrebări de zeci de ori fără să te frustrezi că ai mai zis-o odată. Asta înseamnă să vezi la copilul tău întotdeauna ce a făcut bine. 

Dintr-un text de 10 cuvinte, nu a greșit un cuvânt, ci a citit bine nouă cuvinte! 

Repetiția e mama automatismelor. Asigură-te că ai repetat de suficient de multe ori înainte ca un obicei pe care vrei să-l cultivi copilului tău a devenit automatism. Asta înseamnă să nu te frustrezi că i-ai spus de atâtea ori să se spele pe mâni după ce intră în casă și încă nu o face. De suficient de multe ori! De ori de câte ori este nevoie! De 3 sau 10 sau 100 de ori! Nu contează numărul de repetiții ci rezultatul, un obicei sănătos cultivat pe viață! 

Arată-i cum să fie tolerant față de propriile lui greșeli. Ajută-l să-și repare singur propiile greșeli. Cu duhul blândeții. Lasă-i lui libertatea de a-și dori sau nu să repare o greșeală. Poate o greșeală care te poate deranja pe tine nu este atât de deranjantă pentru el. Adică, ajută-l să învețe să trăiască cu propriile imperfecțiuni. Va avea nevoie de aceasta perspectivă la maturitate. 

Adolescenții sunt cei mai afectați de lipsa stimei de sine. Spre exemplu, 6 din 10 fete evită să facă diverse activități care le-ar face plăcere, cum ar fi să se alăture unui grup, să iasă în oraș sau să danseze pe motiv că nu le place felul în care arată. Tot mai frecvent întâlnești copii de 4-6-8 ani cu început de burtică. Acești copii cu tendințe supraponderale vor avea o nevoie mare de acceptare a felului în care arată așa cum sunt peste puțin timp. Acești copii vor avea nevoie de toată încrederea pe care știi să le-o cultivi încă de la vârste fragede. 

Copilul câștigă încredere de sine atunci când este acceptat cu toate imperfecțiunile lui. Nu va fi o problemă să le conștientizeze și să facă ceva în privința lor. Va fi o problemă dacă se va biciui psihologic pentru asta. 

Mai presus de orice, tratează fiecare greșeală ca pe o oportunitate de învățare. Greșelile scurtează procesul învățarii. Dar nu de maniera clasică, ai greșit, ești un prost, nota doi, stai jos. Copilul confundă literele între ele. Cum îl pot ajuta să le învețe mai ușor? Ar putea ajuta un suport grafic, vizual? Un joculeț? O poezioară amuzantă? Sau să desenăm litera buclucașă cu niște bețe în parc sau în nisip pe plajă? 

Ajută foarte mult să conștientizezi fără resentiment: da, copilul meu este așa cum este! Un copil extraordinar cu calități și potențial și defecte. Ca și tine de altfel. Cum îl pot ajuta să învețe mai repede și cu mai puțin efort? Simplu! Fără presiune pe rezultat, fără comparații, cu cerințe ajustate nivelului lui (puțin peste posibilitățile lui de moment). Și încurajări pas cu pas cu menționarea progreselor, a reușitelor, a realizărilor sau doar a efortului, atunci când rezultatele întârzie să apară. 

Și nu în ultimul rând, să conștientizezi, că ceilați, adică restul oamenilor vor avea grijă să-i menționeze fiecare greșeală cât de mică pe care o va face. Suntem o societate intolerantă față de greșelile învățăceilor! Taxăm tot! Iar criteriile pentru acceptare sunt atât de înalte, încât singura ta șansă ca să fii cineva este să fii neapărat un performer sau un artist talentat sau cineva cu funcție înaltă de preferat. Nu poți fi cineva făcând doar ce-ți place. Și dacă toți ceilalți vor fi nemiloși cu copilul tău, asta va conta/o să doară mai puțin, dacă părinții lui, familia lui îl va accepta fix așa cum e. Vor conta întotdeauna ai lui, nucleul lui dur. Restul să zică ce are de zis. Niciodată nu vei avea/nu va avea control asupra acestui aspect. 

Hei, ajută-ți copilul să devină nu cineva, ci el însuși.

Puterea explorării

În cartea sa Copilul Invizibil Gáspár György vorbeste despre stadiile de dezvoltare ale copilului in devenirea sa ca adult și dedică un capitol întreg nevoii de explorare și ce se întâmplă cu copiii cărora le este restricționată explorarea: devin niște adulți distanți relațional, absenți din viața familiei lor sau niște părinți de tip elicopter care își vor urmări îndeaproape copilul pentru a le ghida fiecare pas. Lecturarea acestei cărți mi-a deschis mult orizonturile de cunoaștere și înțelegere și m-a făcut să-mi redefinesc relația mea cu explorarea.

Mie nu mi-a fost restricționată explorarea în mod absolut, am fost doar ghidată spre anumite alegeri, cum ar fi: să fac pian timp de aproape un deceniu. Mama mea și-ar fi dorit să facă pian și cumva previzibil pentru o mamă care se sacrifică de dragul copiilor, noi copiii ei trebuia să-i împlinim visele. Mama își trăia visele prin noi. Așa cum uneori lua cina prin noi. Dar asta e subiectul unui alt capitol din aceeași carte despre părinții cu spirit de sacrificiu.

Revenind la explorare. Verișoara mea a făcut câteva luni vioară. Nu i-a plăcut! A frecventat și școala de pictură alte câteva luni și la fel, a abandonat-o! Era exemplul negativ cu care mama încerca să-mi contracareze gândurile de abandon. Orice s-ar fi întâmplat eu nu trebuia să abandonez școala de muzică! Cine renunță? Doar neserioșii! Și eu eram un copil serios, sârguincios, conștiincios, cu un simț exacerbat al răspunderii (și al gravității vieții).

Școala de muzică era pentru mine un mare zbucium sufletesc! Proful de sport îmi spunea adesea: fată zbuciumată! Iar eu o luam ca pe ceva grav și serios. Mă trec uneori fiori gândindu-mă cu câtă inconștiență mă aruncam în vâltoarea vieții - trebuia să ajung de trei ori pe săptămână în centrul raional cu singurul autobus din sat de la vârsta de 8 ani, singură! Autobus care se mai și strica, mai pleca fără mine și eu trebuia cumva să ajung acasă. Singură! Cu mașini de ocazie, pe jos, iarna-vara, pe frig sau întuneric. Țin mințe că îmi era rău de mișcare și trăiam deseori senzația de stomac întors pe dos. Sau de panică când autobusul prea încărcat cu pasageri începea să patineze pe drumuri înfundate, înghețate sau pline de bălți și glod până la genunchi. De oboseala, epuizare sau foame când nu apucam să mănânc ceva la amiază pentru că trebuia să prind autobusul imediat după ore. Și mai țin minte acele examene îngrozitoare. Uitam aproape totul și mă salvau doar mâinile, memoria mecanică! Îmi tremurau genunchii, îmi transpirau palmele, eram terifiată și abia puteam vorbi, îmi simțeam gura încleiată, eram palidă și înfricoșată de faptul că urma să-mi pierd capul. Îmi amintesc acele fețe rigide ale examinatorilor parcă trase într-o țepusă care nu se mișcau, nu schițau niciun zâmbet, nu suflau nicio vorbă. Sau ironiile profesoarei mele de pian care-mi spunea că va fi o mare minune dacă eu voi intra la Ștefan Neaga, colegiul de muzică din Chișinău, acolo unde toată lumea bună aspira să intre. În adâncul sufletului meu știam că nu am nicio iotă de talent, că m-a călcat elefantul pe-o ureche, pentru că în loc de o septimă eu auzeam o secundă, iar asta însemna că n-am pic de auz muzical.

Cu toate acestea, NICIODATĂ nu i-am spus mamei că aș vrea să renunț. Ba chiar îmi amintesc că am refuzat amabilitatea profesorului meu de matematică care s-a oferit să mă pregătească pentru o facultate de profil, pentru că eram foarte bună la mate, zicându-i că dimpotrivă, muzica este viața mea! A se înțelege - viața mea zbuciumată! Deși nu credeam nici eu însămi în ceea ce fac, nu voiam (sau nu aveam voie?) să renunț! Pentru că în lumea mea mică și rurală renunțările erau rușinoase! Iar eșecurile - dezastruoase. Catastrofale!

Abia după 30 de ani s-a întâmplat dezghețul meu psihologic din acea paralizie de care se pare că mă contaminasem în fața acelor uși imense și grele de sală de concert așteptând să-mi vină rândul la anihilare în acel spațiu gol ca un abis în fața acelor trei examinatori cu fețe inumane.

Asta după ce am constatat că îmi era greu să renunț la orice, relații toxice, pantofi care mă strâng, haine prea largi sau prea uzate, spații mici și neîncălzite iarna, într-un cuvânt, nu aveam exericițiul explorării Luam de bun: primul lucru la îndemâină! Prima carte luată de pe raft. Prima sugestie care mi-a venit în minte. Prima impresie. Primul impuls. Prima concluzie. Prima intenție. Primul job. Planul originar de la care nu trebuia să mă abat. Orbește. Asta înseamnă inflexibilitate.

Acum mi se pare absurd să faci asta! Și cu toate acestea, oamenii fac asta! Mult prea des de fapt. Se mulțumesc cu primele impresii, cu primele alegeri, trag niște prime concluzii, se încred în primul impuls, spun lucruri care le-a venit prima dată pe limbă. Fără să retușeze nimic, scriindu-și propria viață într-o primă ciornă și nedorind să schimbe nimic semnificativ la ea sau la ei.

Ca să revin la carte. Îndemnul dlui psihoterapeut este să îngăduim copiilor îndrăzneala de a explora, să-i încurajăm să probeze diverse roluri, identități, atitudini, pasiuni, înclinații. Să-i privim cu siguranță la despărțire și să-i întâmpinăm cu dor la revenire. Și să-i asigurăm de faptul că oricând se pot răzgândi. Oricând pot alege orice altceva. Fără să le impunem reguli prea multe sau prea stricte.

Personal cred ca ne păstrăm această nevoie și la maturitate și nu e o nevoie exclusivă a bărbaților. Femeile au nevoie de aceeași libertate de explorare, deși rolurile pe care le îndeplinesc sunt mai rigide și presupun o înlănțuire, o așezare, o stabilitate, ceea nu înseamnă că explorarea pentru ele a luat sfârșit în fața altarului sau odată cu nașterea primulului copil. Poți oricând să-ți descoperi pasiuni noi, oameni noi, o facultate nouă, un domeniu nou, un curs de hobby nou, să abandonezi vechile hobby-uri, să-ți arunci la gunoi vechea garderobă, să-ți dorești să-ți schimbi locuința, orașul, țara, să-ți cultivi talentele, să urmezi o nouă cale la 30 de ani, la 40, la 50, la 60, la 80. Niciodată nu e prea târziu. De fapt. Întreaga viața este despre căutare, explorare, decoperire și puterea de a o lua din nou și din nou de la capăt.

Aș vrea să fac un curs de desen, unul de pian și altul de design interior. Și aș mai vrea să merg la un curs de teatru, poate încă unul de engleză, o școală de șoferi și alta de bucătari semi-profesioniști. Mi-ar plăcea să fac și un curs de public speaking. Și să nu uităm și de școala de yoga din India... Ar trebui să mă grăbesc cumva, viața este prea scurtă pentru a merge cu pași siguri pe un drum dinainte trasat și bine bătătorit. Viața este despre explorare.

Arta vorbirii la femei - curajul!

In cartea sa Darurile Imperfecțiunii, Brene Brown menționează că ”gândurile rostite deschis resprezintă unul din principalii factori care declanșează rușinea la femei”. Altfel spus, femeilor le este rușine să spună pe față ce gândesc!

Iată îngrijorările lor:

• Să fiu onestă, DAR fără a-i face pe ceilalți să se simtă prost 
• Să spun ce am de spus, DAR să nu supăr pe nimeni 
• Să par informată și educată, DAR să nu pară că le știu pe toate 
• Să am curajul de a-mi exprima dezacordul, DAR fără a spune ceva neplăcut sau care să stârnească controverse. 

De unde rezultă că femeile ar trebui să fie inițiate în arta vorbitului cu buzele pline de miere. Și cum foarte puține femei se pricep de fapt la așa ceva, cea mai apreciată calitate ar fi abilitatea ei de a tăcea. Să tacă și să facă un efort permanent de a fi cât mai atrăgătoare. Tăcută și atrăgătoare. Și zâmbitoare! Vă dați seama ce dezastru ar fi dacă ar fi doar tăcută sau doar atrăgătoare?

Eu personal am dat-o în bară de fiecare dată când am încercat să-mi expun gândurile onest, crezând că ceea ce pot spune cu intenția de a face bine va fi perceput ca atare - ca intenție de a face bine.

Tocmai de aceea, mi-am asumat că uneori:

• voi spune lucruri inconfortabile pentru ceilalți, dar că voi învăța să fiu și diplomată în același timp, 
• voi avea curajul să-mi exprim dezacordul, dar fără să insist că am și dreptate, 
• voi aduce date și informații într-o discuție și voi face ușoară abstracție de reticența sau chiar iritarea interlocutorilor mei atunci când le pomenesc de studii și cercetări în domeniu. 

Oricât de relevantă ar fi pentru ei experiența personală, este lecția lor de viață, adevărul lor personal, nu și al meu. Eventual ar avea vreo relevanță într-un studiu de minim alte o mie de experiențe similare care să fie supuse unei grile de analiză și evaluare.

Poți comunica like a lady cu zâmbetul pe față? Da, când scoți chestii documentate și argumente pe gură și ai curajul să rostești deschis ceea ce gândești.

Până la urmă, e doar o convenție socială perpetuată de-a lungul timpurilor. Putem să recodificăm cutuma oricând, în orice etapă istorică învățând să ne rostim deschis adevărurile în care credem.

Fără teama sau jena sau grija că cineva ar putea gândi ceva neplăcut despre noi!

Dacă nu o vom face deloc, cum putem schimba aceasta paradigmă, cum putem obține respectul celorlalți pentru faptul că gândim?

Obișnuindu-i, învățându-i cu grijă și răbdare să asculte o femeie care are un punct valid de vedere!

După 9 luni de parenting

O experiență de învățare presupune câteva etape. Pornești de la o experiență personală. În ciuda recomandărilor de a nu o analiza prea mult, o analizezi bine și pe toate părțile, cu ajutorul întrebărilor de clarificare. Apoi îți însușești o tehnică nouă înțelegând explicația rațională din spatele ei și o aplici în practică. Compari rezultatele. Observi dacă există o diferență notabilă, un progres sau o ameliorare. Apoi o aplici din nou la o situație similară. De data asta rafinezi metoda, aprofundezi experiența și îți înveți lecția. Aceasta este spirala învățarii care nu se termină niciodată. O astfel de experiență de învățare a fost pentru mine programul cu o durată de 9 luni (!) All about Parenting al Uraniei Cremene, expert în metodologia Parent s Toolshop. E importantă menționarea metodologiei! Astăzi varitatea de parenting și antiparenting este năucitor de bulversantă. 

Nu-mi propun să-i fac reclamă și nici să-i popularizez știința pe gratis. Aș fi și un prost releu de transmie și nu informațiile primează. Este plin Internetul de informații. Mai valoroasă în acest demers a fost experiența de transformare a propriilor convingeri și atitudini. 

Ce e extraordinar la o astfel de experiență? 

Teoriile vechi plasează individul în rol de recipient pasiv de informații în care torni cunoștințe cu pâlnia. Un motiv pentru care cititul pasiv nu ajută la evoluția personală. Sau un alt motiv pentru care oameni relativi culți sunt înfiorător de inadaptați în relații sau în viață. Demonstrația cea mai elocventă a acestei abordări este zicala: teoria ca teoria, practica însă ne omoară. Adică teoretic transmitem valori și modele moderne și cele mai recente descoperiri și minuni ale științei și tehnicii, în practică perpetuăm însă tipare, convingeri și moduri de a gândi ancestrale, de la străbunii preistorici lăsate. Tot ce înseamnă strat profund al conștiinței rămâne neschimbat, neperturbat de valurile cunoașterii, care tinde să fie perisabilă, neadecvată și greu de pus în practică. Ori argumentul zdrobitor - toate aceste teorii interesante sunt străine de realitățile și mentalitatea noastră românească cotidiană. Pe scurt, traduceți toată acea abureală occidentală în termenii și condițiile noastre consacrate bazate pe valorile noastre tradiționale (care o fi acelea?), și hai să lăsăm prostiile de-o parte. 

Toată lumea vine cu o părere și toți blamează în stânga și în dreapta aceste metode moderne, fără să se facă vreo referire concretă la vreo tehnică sau convingere, presupus dăunătoare educației unor copii sănătoși din punct de vedere psihic în primul rând. 

Parentingul este în primul rând despre a te crește și educa pe tine însuți. Asta presupune să-ți vindeci copilul interior de toate acele tipare și convingeri cu care ți-a fost hrănită mintea în copilărie. De către părinții tăi responsabili care atât au știut la acel moment cu cunoștințele și posibilitățile lor. Care habar nu aveau că atunci când îți induceau sentimente de vinovăție sau rușine îți distrugeau stima de sine și încrederea în forțele proprii. Atâta timp cât tu însuți nu te vei schimba (vindeca) în bine, cu toate acele cunoștințe și tehnici însușite îți va fi dacă nu greu, chiar imposibil să faci vreo diferență în educația copilului tău. 

Educația copilului trebuie să fie de tip Coaching de Dezvoltare (Developmental Coaching) asupra ta, a partenerului de educație și a copilului/copiilor nu în ultimul rând. Și asta înainte de corecție, disciplină, rezolvare de probleme sau crize. Nu lipsa întunericului ne face mai puternici, ci strălucirea luminii din interior. Cel puțin asta am învățat eu să fac: nu să aplic soluții și tehnici la diverse situații, ci să schimb abordări, să ofer alternative sănătoase și să gândesc pe termen lung. Și să nu uit în fiecare zi să plantez o sămânță. Dacă în relația de cuplu reminderul este să pui în fiecare zi un lemn pe foc, în parenting reminderul ar fi să plantezi în fiecare zi o sămânță. 

Pentru că nu-i așa, contează ce vrei să obții pe termen scurt, încetarea unui comportament negativ acum, altfel spus îți dorești o metodă care să funcționeze pe moment, nu conteaza cu ce costuri morale psihologice? Sau vrei să obții un comportament pozitiv liber ales de către copil pe baza propriilor convingeri și motivații, în lipsa unei recompense sau a unei pedepse sau amenințări în viitor. Altfel spus, alegi să mănânci o prăjitură acum sau ești dispus să investești într-o patiserie cu o capacitate de 100 de prăjituri pe zi în viitor? Nu poți mânca atâtea prăjituri într-o singură zi? De acord, dar creezi locuri de muncă pentru câțiva muncitori, bunăstare pentru familiile lor, bunuri de calitate pentru consumatori de prăjituri și multe serbări și petreceri de copii reușite. Multiplicându-ți astfel efortul, contribuția, valoarea, resursa pe care o investești în copilul tău. Atât de valoroasă este educația copilului tău și acestea sunt beneficiile ei - bunăstarea lui și a tuturor celor apropiați lui în viitor. 

Miza este uriașă. Ce fel de adulți ne dorim să avem mâine? Ce fel de valori transmitem? Cu ce metode? Vrem adulți disciplinați, ordonați, cu simțul responsabilității? Cum o facem? Cu pedeapsă și recompensă ori plantând sâmburele responsabilității cu duhul blândeții, a empatiei și a exemplului personal? Explicația nu funcționează de fiecare dată? De acord! Plusăm cu motivarea copilului și obținerea cooperării prin metode echilibrate? Adică fără să ridicăm tonul?

Impunem reguli și pedepsim pentru încălcarea lor sau învățăm copilul nu să urmeze reguli arbitrare, ci să gândească cu propria lui minte tot mai aptă de actul gândirii beneficiul respectării unor reguli ori necesitatea încălcării lor atunci când o valoare superioară o impune. 

Cum evităm capcanele tehnologiei de astăzi, cu ce înlocuim televizorul și tableta, cum ne petrecem timpul împreună, cum ne jucăm împreună astfel încât jocul să fie terapeutic, cum să rezolvăm împreună sau separat probleme, salvăm sau nu salvăm copilul, îl ducem la șah sau la fotbal, îi dăm sau nu bani de buzunar, ce învață din fiecare experiență, îl responsabilizăm sau nu prin muncă în folosul familiei și a comunității? Sunt atât de multe situații pe care ar trebui să le gestionăm, și toate cu bătaie lungă în viitor încât e bine măcar să reflectezi asupra lor. Cum spuneam, miza este uriașă. 

Unele voci afirmă că nu e nevoie să înveți cum să fii părinte. Că undeva în codul nostru ADN este stocată toată informația despre cum să ne creștem copiii fără manuale și alte ghiduri la modă astăzi. Așa cum i-am și făcut de altfel, cu multă dragoste, așa îi vom și crește. Din păcate nu vom face decât să perpetuăm propriile tipare cu care am fost crescuți, unele fericite și reușite, altele mai puțin, fără să putem garanta succesul nici într-un caz, nici în altul. Dar nu sistemul va eșua, nu metoda, ci noi ca părinți - astăzi și copiii ca adulți într-o lume greu de prezis în viitor - mâine. Ați putea lăsa tot acest proces complicat și foarte dificil de gestionat pe seama buneivoințe? Bunăvoința și dragostea și efortul de zi cu zi combinate cu cunoașterea și o metodologie de bun simț pot spori acele șanse? Daca da, eu sunt pentru o școală a părinților. Una pe care să o alegem cu foarte mare grijă.

Scurt manifest de femeie integrată

De ce ne simțim bine în energia masculină?

Nu e despre competiție. Nu e despre egalitate. Nici măcar despre echitate.

E mai simplu de atât. Te simți bine când ești în controlul vieții tale. Când ești sursa acțiunilor tale. Când poți lua decizii pe cont propriu. Când poți face alegeri. Când poți spune NU. Când nu e nevoie să te subordonezi unei alte persoane discreționare sau abuzive sau egoiste.

Da, mă simt bine în pantaloni. Sunt comozi, practici, lejeri. Permit o varietate largă de mișcări. Te pun în viteză. Cu o pereche de pantofi comozi ești de neoprit!

Mă simt bine fără manichiură. Mă simt mai dextră, mai abilă, pot apuca, trage, întinde, desface, fără să-mi fac griji că mi se rupe manichiura sau că-mi sare oja. Pot mai mult și nu mă mai simt atât de neajutorată!

Mă simt bine fără machiaj! Îmi pot atinge fața, pot zâmbi larg! Nu trebuie să fiu în centrul atenției și oh! Ce eliberare! Astea înseamnă că nu stau cu toți acei ochi ațintiți spre mine. Nu trebuie să impresionez, nu trebuie să plac, pot fi tot ce vreau să fiu și tot ce cred că pot să fiu. În sfârșit liberă! De prejudecăți, de constanta nevoie de validare din partea celorlalți, de presiunea de a fi în rând cu lumea, de presiunea de a corespunde unei imagini consacrate a unei femei perfecte care numai prin puterea zâmbetului ei topește inimi și cucerește culmi. Culmi ale ambiției masculine.

Pot respira în voie și plin din tot abdomenul, neîncorsetată, fără să mă preocupe silueta sau talia subțire.

Am păr facial și asta nu e o problemă pentru mine. Nu simt nevoia să-l smulg și nici să-l maschez. Urăsc măștile, aparențele, zâmbetul fals, cochetăria ieftină, parfumurile tari, dresul subțire la care firele se duc cu viteza fulgerului de sus până jos într-o clipită, rochia care se șifonează imediat ce te așezi, mai bine stai în picioare, bluzele sintetice în care nu ai voie să transpiri, mai bine nu alergi, rujul care rămăne pe pahar, mai bine te abții de la acel suc, fondul de ten care nu te lasă să respiri, la propriu și acea cremă care promite fals și mincinos și mai costă și scump că face minuni cu tenul tău obosit.

Sunt o femeie liberă!

Nu sunt tăcută, am opinii, am gândire critică, pot gândi cu capul meu propriu. Pot crea! Am o sumedenie de idei și îmi merge mintea la diverse. Pot fi o femeie antreprenoare, îmi pot urma visele și pasiunile. Și toate astea fără să fiu în permanență cu gândul la un bărbat! Fără să oftez de doruri neîmplinite și fără să-mi dau ochii peste cap de pasiune furibundă. Sunt pe deplin în controlul emoțiilor mele!

Mă simt puternică având toate aceste opțiuni! Și deloc singură!

O femeie puternică nu echivalează cu o femeie: rea, îngâmfată, arogantă cu atitudine de șefă sau lipsită de maniere.

Nu înseamnă să vrei să arăți ce poți, nu înseamnă că vrei să demonstrezi cât de inteligentă ești sau cât de dotată financiar. Toate aceste atribute ale imaginii reflectate în exterior nu fac din mine o femeie puternică, ci o femeie narcisistă. Și nu despre asta e puterea interioară! Și nu asta a fost miza femeilor care au luptat pentru drepturile femeilor.

Sunt o femeie de acțiune. Mi-ar fi plăcut să șofez. Asta mi-ar fi dat libertate de mișcare. Mi-ar fi plăcut să pot călători în lumea largă. Mi-ar fi plăcut să am mai mult curaj și să-mi pun ideile în practică. Toate aceste lucruri pot să le fac atunci când sunt o femeie masculină, atunci când acționez din energia femeii masculine. Nu înseamnă că am uitat cum e să fiu o femeie feminină! Ci că îmbrățișez energia masculină, o energie solară, energia acțiunii care urmărește un scop și mobilizează resurse.

Pot relaționa din energie feminină, cu calm, blândețe, afecțiune, toleranță, îngăduire. Pot oferi suport, pot fi empatică. Toate aceste lucruri nu au nicio legătură cu aparența de femeie de acțiune, de femeie masculină. Suntem duali, suntem maleabili, suntem flexibili! Femeile sunt mai flexibile decât bărbații. Întrăm în rol de mamă, iubită, femeie de carieră. Cu lejeritatea cu care bărbații își lasă fix la intrare ciorapii!

Avem nevoie de această energie masculină. E superbă! Ne ajută să fim ființe complexe cu ambele energii, feminină și masculină prezente în noi active!

Tot ce îmi doresc este să nu mai fim etichetate după aparențe. Să fim lăsate să fim exact ce vrem să fim în armonie cu aspirațiile noastre interioare și confortul nostru interior și în armonie cu noi înșine și cu cei dragi nouă. 

De ce nu suntem buni unii cu alții?

Să fii bun nu înseamnă să fii neaparat generos și să faci acte benevole de donație. Înseamnă să ai o atitudine blândă și înțelegătoare față de semeni. Să dăruiești din energia și timpul tău, bunurile tale spirituale, să ajuți când ți se cere ajutorul, să oferi prezența, atunci când ți se cere prezență. Adică actul de donație benevolă este benefic doar atunci când acesta este cerut, explicit sau implicit. Să fie primit! Pentru bunătate ai nevoie de doi.

Dacă ar fi să rezum momentele în care nu am fost bună cu ceilalți, s-a întâmplat din câteva motive. Probabil și ceilalți nu au fost cu mine din aceleași motive. M-am gândit care ar putea fi:

Nerăbdare - trăim în secolul vitezei. Totul trebuie să se întâmple pe repede înainte. Am inventat de câteva milenii o tehnologie cognitivă uimitoare - timpul, măsurarea timpului, împărțirea timpului în secvențe perceptibile și măsurabile, dar pe care nu o stăpânim în favoarea noastră. Trăim tot timpul senzația că pierdem timpul, că ar trebui să facem altceva cu timpul nostru. Ceva grandios, măreț, memorabil sau măcar durabil. Și ne luptăm cu această efemeritate a vaselor care trebuie spălate din nou și din nou cu prețul unui timp tot mai valoros. Pentru că nu-i așa, cu cât înaintăm în vârstă timpul devine cea mai importantă resursă de care dispunem. Pentru că nu mai avem toată viața înainte, o avem în urmă. Și uităm să fim buni. Pentru că trebuie să fim în schimb rapizi.

Ar trebui să avem un reminder la fiecare 24 de ore - ”fii bun astăzi”, ”fă un gest de bunătate pe zi”, ”fii bun cu tine sau începe cu tine”. Fii amabil, chiar și atunci când te grăbești. Acea amabilitate costă 3-5 secunde în plus. Bunătatea nu înseamnă prostie și nici să te lași călcat în picioare. Nu înseamnă nici să faci lucruri în locul altora, să termini ce alții trebuiau să facă, nu înseamnă să-i salvezi, dându-le să copieze la teste, de exemplu. Pentru mine bunătatea înseamnă să faci pe cineva amărat să zâmbească, să-i schimbi starea din disperare în speranță și optimism, să-i arăți partea plină a paharului (nu neapărat să-i umpli paharul) spunându-i: uite ceva frumos acolo! Uite ceva frumos chiar aici pe chipul tău! Uite ceva interesant chiar în fața ta! Lucrurile sunt uimitoare atunci când noi le facem să fie uimitoare.

Neatenție - ești ca într-o bulă acaparatoare a propriilor gânduri sumbre pline de îngrijorări, absorbit de sine, captiv în universul tău interior. În bula ta care nici măcar protectoare nu e, închis ermetic pentru ceilalți, pasiv, observator tăcut și neimplicat, absent. În același timp, suntem bombardați zilnic cu mesaje de tip atenție pe care am învățat să le ignorăm. Femeile vor atenție, copiii vor atenție, politicienii și vedetele vor atenție, traficul are nevoie de toată atenția, șeful vrea atenție. Să fii tot impul atent e obositor. E o stare de alertă, agitație interioară, scanezi mediul din jurul tău și aștepți să-ți pice de undeva de sus o găleată cu probleme în cap. Ești defensiv și expeditiv. Opui rezistență întrebându-te: de ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu altfel? Nu sunt de acord! Și dacă nu mai sunt atent, mi se vor întâmpla toate acele probleme? Sau dacă le voi minimiza sau le voi pasa sau le voi lăsa să se rezolve singure? Ca atunci când te trezeai dimineața și găseai casa curată și totul pus la locul său ca prin magie. Zâna lucra noaptea, în timp ce tu dormeai. Acum că ești mare știi că lucrurile nu se rezolvă prin magie. Orice lucru asupra căruia ne îndreptăm atenția devine mai bun, crește, se dezvoltă, înflorește, prosperă. Și cel/cea care crește și înflorește poate fi: afacerea, femeia, copilul, bărbatul, casa, comunitatea - dacă le oferi acea atenție. Nu te poți aștepta ca un lucru să crească și să înflorească în lipsa ta, nu te poți aștepta ca acasă să fie totul minunat de cum intri pe ușă, dacă nu ai intrat cu o oră mai devreme și să pui totul la locul său ca zâna cu magia, astfel ca atunci când intri în casă să ai sentimentul eliberator: sunt acasă, totul e bine!

Lipsa de empatie - e o chestiune ce ține de educație. Începe din fragedă copilărie cu întrebări de genul: cum crezi că s-a simțit X, tu cum te-ai simți în locul lui, tu ce ai face în locul lui, pune-te în papucii lui! Empatizăm când ne gândim la ceilalți ca și cum am fi noi în locul lor. Gândim în mod obișnuit despre ceilalți în termeni de adversitate - el, ea, ei, tu ai făcut și ai dres! Gândim despre ceilalți empatic în termeni de asumare, compasiune și înțelegere - eu în locul tău, noi, draga de ea, sărăcuțul, sau admirativ și apreciativ sau bucurându-te pentru altcineva - mă bucur, apreciez, sunt mândru de tine, sunt mândră de noi. Le știm pe de rost, dar nu le avem ca exercițiu mental zilnic. Avem nevoie de un îndemn sau de un reminder care să ne ajute să empatizăm cu ceilalți: ”pune-te în locul altuia!”. Uneori e suficient să pui o simplă întrebare: ești bine? Cum te simți? Și... Cum a fost? Te înțeleg, nu e ușor ce faci tu. Întrebarea și acel timp de ascultare activă de câteva minute. Avem nevoie să fim ascultați, măcar ascultați dacă nu înțeleși. Oferă o îmbrățișare la final. Produci în celălalt schimbarea chimică de care are nevoie pentru a-și rezolva singur problema: să-și schimbe perspectiva, să încerce din nou sau să se împace cu un eșec.

Rănile emoționale - purtăm fiecare câte o cruce, o rană emoțonală impregnată adânc, care devine aproape identitară. Ne-am simțit cândva trădați sau neiubiți necondiționat sau respinși. Ne purtăm urât într-o relație în așteptarea ca celălalt să fie bun cu noi, vrem să fim îmbrățișați și iubiți și așa înțelegem să căutăm acea iubire necondiționată, fiind răi, impingând limitele, acuzând, criticând și izolându-ne. E foarte greu să iubești pe cineva care te rănește, nu-i așa? Și când toată lumea este agresivă și neiertătoare, alegi să fii la fel sau alegi să fii tu primul care îi tratează pe ceilalți cu blândețe și bunătate? Luăm această inițiativă îndrăzneață de a fi bun, nimeni nu observă din motivele menționate mai sus și te dezumfli, în concluzie nimeni nu are nevoie de bunătatea mea? Nimeni nu și-a dat seama de schimbarea din mine și continuă să mă perceapa la fel, ca atunci când eram reactiv și neatent și neempatic și obosit și grăbit. Da, uneori faptele bune rămăn neobservate. Nu se bucură de aceeași popularitate ca faptele rele. Nu există recompensă imediată pe măsura faptei. Trebuie să te mulțumești cu propria ta satisfacție de a fi făcut un bine pentru ceilalți, și asta să fie motivația ta pentru următoarea faptă bună.

Indiferent de scuzele pe care le găsești, indiferent dacă ziua ta a fost una bună sau rea, dacă ceilalți au fost buni sau răi cu tine - crează în jurul tău bula ta de bunătate. Nu vei salva lumea, nu vei schimba lumea, nu vei schimba oamenii din jurul tău. Dar te vei simți tu mai bine, reacțiile oamenilor din jurul tău vor fi în acord cu acțiunile tale, lumea ta personală și Universul tău interior va fi mai bun. Până la urmă, e lumea în care trăiești tu, o lume asupra căreia doar tu deții controlul.