Odă Orgoliului Meu

Şi totuşi ce este orgoliul şi cât de exactă este definiţia din DEX? 

În calitatea mea de persoana cu orgolii mici (uneori chiar cu deficit de orgoliu) aş putea relata următoarele: 

Orgoliul nu e decât platoşă pe care o aşezăm frumos pe rănile sufletului care încă dor pentru a atenua impactul loviturilor viitoare.

 Orgoliul este cel care ştie să ne protejeze cel mai bine vulnerabilităţile pe care ajungem să nu le mai conştientizăm. Nu vă dispreţuiţi orgoliul, nu-l miciţi şi nu va (mai) luptaţi cu el. E atât de semeţ şi mare cu un scop anume. E ca atunci când ai coloana flenduri şi te grăbeşti să înlături prin masaj toată acea contractură musculară. Îţi faci rău, tocmai pentru că acea rigiditate musculară (învelişul) te ajută să atenuezi durerile din articulaţii (miezul). Soluţia nu e să lupţi cu orgoliul ci să-ţi vindeci mai întâi rănile emoţionale, să-ţi repari miezul, postura verticală, evident antrenând şi muşchii, adică orgoliul, dar apreciind toată acea muncă ingrată care o face pentru noi. 

Oamenii lipsiţi de orgoliu pot fi de două feluri: prima categorie sunt cei puternici, cu miezul tare, “articulaţiile” sănătoase şi robuste.

Oamenii fără orgolii nu au nimic de aparat, sunt deschişi, armonioşi şi luminoşi. 

Sunt oamenii care şi-au reparat mai întâi propriile răni emoţionale. Aşa cum psihoterapeuţii care pentru a putea consilia în probleme de suflet pe alţii, frecventează la rândul lor un alt psiholog (deja vindecat) care să-i ajute să se vindece şi să se purifice cu prioritate pe ei înşişi, la fel şi aceşti oameni lipsiţi de orgolii s-au confruntat mai întâi cu propriile lor frustrări şi angoase. Unii afirmă că ai nevoie de un maestru sau mentor pentru asta. Alţii se rezumă doar la cărţi (scrise de maeştri spirituali) şi observă pur şi simplu viaţa fremătândă din jurul lor. Lipsa de orgoliu în cazul lor e semn de forţă şi armonie interioară. 

Cea de-a doua categorie sunt oamenii cărora le-a fost înfrânat orgoliul protector prin educaţie austeră spartana, spunandu-li-se: “Tu trebuie să cedezi pentru că eşti mai mare, mai deştept, mai frumos şi mai puternic, tu trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi în primul rând; Să te gândeşti la propria persoană înseamnă egoism. Trebuie să fii altruist şi generos.” Aceşti oameni se trezesc la maturitate lipsiţi de apărare, cu vulnerabiltati expuse, prea creduli pentru a se proteja ei înşişi de propria neglijenţă, cu crize de egosim (mecanismele de apărare nu sunt atrofiate de tot), cu conflicte interioare sfâşietoare şi cu alegeri în viaţa păguboase în defavoarea lor. Cu siguranţă, soluţia pentru ei este să se reimprieteneasca cu prietenul pierdut din copilărie, orgoliul şi să umble la cauzele subtile. 

Când Orgoliul e prea mare? Aproape niciodată. E direct proporţional cu plaga/rana pe care o pansează. Cum spuneam, orgoliul nu e decât un simptom al unor cauze profunde. 

Nu v-aţi decimat niciodată o relaţie frumoasă din cauza orgoliului? Era şi foarte multă neîncredere acolo? Cu siguranţă nu aţi ajuns la miezul fiinţelor voastre. Aţi zgândărit zidul tare şi rece şi aţi plâns la poarta uşilor închise în faţă sau în urmă.

Asta face orgoliul pentru noi: închide uşi, ridică ziduri protectoare, ne elevează fiinţă pe nişte prăjini de susţinere de unde să-i putem vedea de sus pe ceilalţi (de unde expresia: nici cu prăjina nu ajungi la nasul lui sau ei), ne dă senzaţia de ascensiune morală deasupra tuturor, ne face opaci la suferinţă şi emoţia celorlalţi. E normal, o avem pe-a noastră cu care abia ne descurcăm.

E un semnal că trebuie să ne întoarcem către noi. Şi să ne coborâm de pe acel soclu monument al suferinţei aruncându-ne în propriile braţe iubitoare. Şi să ne amintim ceea ce noi undeva în adâncul fiinţei ştim despre noi: că suntem minunaţi, extraordinari şi speciali. Şi că nu avem nevoie ca ceilalţi să ne confirme asta la fiecare pas. Să începem să credem în propria noastră excepţionalitate şi asta în lipsa oricăror dovezi faptice! Şi uneori chiar în ciuda opiniilor contrare ale celorlalţi. Atunci când nu ai nimic de demonstrat, începi să fii /să te comporţi în acord cu ceea ce ştii despre tine în interiorul tău, ajungi la autenticitate, la început cu paşi timizi, apoi din ce în ce mai încrezători, potentat de actul credinţei fără dovezi a propriei tale excepţionalităţi. 

Revenind la definiţia din DEX. V-am convins de faptul că nu avem nevoie de aprecierile celorlalţi pentru a ne construi propria imagine avantajoasă despre noi? Şi că nu vom construi această imagine benefică nici cu ajutorul faptelor bune din trecut? De regulă, de cele mai multe ori, cei cu adevărat merituoşi au tendinţa de a fi prea puţin conştienţi de propria valoare, din pură modestie. Şi apoi, cum pot fi recuperaţi cei care nu se mândresc cu un trecut prea glorios. De altfel, cine sunt cei cu trecut glorios pentru care faptele vorbesc de la sine? 

Eşti valoros şi asta dintotdeuna, e timpul s-o afli din prima sursă, adică de la tine şi să acţionezi în consecinţă

Să fim parasimpatici!

Simt plinătatea vieții și sensul lucrurilor care mă înconjoară. Sunt chiar într-o criză de conștientizare a frumuseții vieții care durează de ceva timp, ceea ce mă încânta. Și asta pentru că traversez o perioadă calmă și pașnică a vieții mele.

Am simțit asta acut zilele trecute: că am tot ce-mi trebuie. Desigur mai mult planuri și vise, dar vise care încep să prindă contur, forme și culoare, să prindă viață în două cuvinte.

Am simțit mai mult decât de obicei plinătatea casei, belșugul meselor și binefacerile somnului.

Și iată explicația!

Și leii mai dorm câte-odată!

Noi funcționăm cu ajutorul a două sisteme paralele și de sens opus, care sunt niște circuite nervoase: simpatic și parasimpatic.

Simpaticul e responsabil cu reacțiile de fugă și luptă, iar parasimpaticul cu relaxarea și digerarea mâncării. Eu aș adăuga: cu digerarea informațiilor și experiențelor de viață.

Cel din urmă se activează în momentele de acalmie, când nu te aleargă nimeni și nu simți niciun pericol amenințător cu moartea.

Dimpotrivă ai timp de creștere, dezvoltare, procreat/crescut copii, lecturi, băi relaxante cu multă spumă și uleiuri aromatice, o masă bună și o conversație plăcută cu prieteni dragi – ai timp pur și simplu, ai timp să savurezi viața.

Simt din plin diferența de stare dintre cea anterioară de stres-combativitate-demonstrație: luptă, fugă și iar luptă. De aici și numele de AMAZOANA! Și cea de acum din această perioadă de acalmie când la creier ajung informații cum că, surprinzător, viața e frumoasă: ”bucură-te de plăcerile ei, descoperă-le, înflorește, iubește un bărbat, fii răbdătoare și iubitoare cu copiii”.

Furia, suferinta, senzația de pericol - toate acele emotii negative care ne activeaza simpaticul sunt necesare tocmai pentru că ne capacitează pentru viața grea care urmează, ne dă forță, energie, intuiție, inteligență sclipitoare și alte dotări, din același arsenal greu.

Nu poți să te bați cu cineva când nu ești furios sau nervos, ești dimpotrivă moale și bleg, n-ai vână (englezii spun balls) în tine, nici cât să lovești o muscă. Și poate situația o impune!

Nu de puține ori simțeam cum scot flăcări pe nas după o ceartă cu mama, în care ea îmi spunea că viața este grea și că eu n-am habar de nimic. Mă capacita altfel spus pentru a lua viața în piept. Părinții știu să facă asta cu copiii lor aproape intuitiv. Admirabili, nu?

Intuiți deja posibilele erori de sistem? Ar putea fi: percepția de pericole inexistente, anxietatea care te face temător la orice, așteptarea nejustificată că ceva rău urmează, neîncrederea în oameni care îți dă o stare de vigilență și încordare prelungită, stresul permanent altfel spus. Astfel îmi explic acele stări în calitate de fostă pacientă tratată de anxietate.

Atât starea de stres, cât și cea de relaxare ne sunt necesare, fiecare cu valențele și binefacerile ei. Important e acel optim de stres/relaxare cât să simțim că trăim, unii relaxați, alții încordați, totul e să le alternăm fără acele erori de percepție.

Stresul e mobilizator, iar relaxarea e îmbucurătoare. E ca sarea și piperul. Ai nevoie de ambele.

Deconstrucția Sinelui

Astăzi am descoperit că mai bine decât să fii tânără și frumosă, este să fii matură și lucidă și conștientă de propria-ți existență. Îmi place această perioadă a maturității, când am impresia că m-am deșteptat dintr-un somn greoi și agitat. Sunt încă buimacă și amețită, dar din ce în ce mai conștientă de Sine. Un aspect care-mi dă speranțe de tot mai bine.

Iar una din conștientizările mele de maturitate este următoarea: 

Avem tendința de a ne comporta în funcție de imaginea de sine, pe care prin acțiunile noastre vom căuta să o întărim, confirmăm, demonstrăm, asumăm. 

Spre ex. un tip care se consideră deștept va citi cărți deștepte pentru a demonstra și altora că este într-adevăr un tip deștept. 

Dacă voi crede despre mine că mă pricep la organizare de evenimente, voi căuta inconștient oportunități care îmi vor valorifica aceasta ”calitate”, fiind și mai implicată în evenimentele ce presupun organizare, ceea ce-mi va confirma în cele din urmă că da, într-adevăr am un talent ”înnăscut” la organizarea de evenimente. 

Aceste credințe mă vor potența sau dimpotriva mă vor sabota după caz. De ex. dacă mă voi crede visătoare (mi-au confirmat-o și alții de mai multe ori, ceea ce nu a fost deloc întâmplător, ceilalți nu sunt decât o oglindă, o reflexie a ceea ce credem noi înșine despre noi) - atunci mă voi limita la a visa, fără să acționez, pentru că nu voi face efortul conștient de a acționa, că doar nu mă cred o persoana care acționează. E dificil dacă nu chiar imposibil să acționezi contrar propriilor convingeri. 

Lucrul cel mai tare care ni se întâmplă la maturitate e că putem să schimbăm aceste convingeri, putem alege în mod conștient cine suntem, evident ștergând cu buretele tot ce ni s-a spus că suntem. Mi s-a spus că sunt enervantă și nesuferită, din topor, plată, banală și ordinară. Ceea ce nu este adevărat! Este adevărat doar ceea ce cred eu că sunt pentru că: 1) convingerea interioară este cea care generează comportamentul de conformitate. 

Și ce speră să facă ceilalți când ne spun că suntem într-un fel sau altfel? Să ne comportăm conform etichetelor pe care ni le pun. 

Dacă ne vor binele, cred în reușita noastra ne vor încuraja și ne vor spune: cred că te vei descurca de minune pentru că ești capabil(ă). 

Dacă ne vor dimpotrivă răul, ne vor spune contrariul - ești atât de varză încât nu cred că… o afirmație care incapacitează și invalidează și numai cu acordul și permisiunea noastră, dacă și noi credem la rândul nostru asta.

Concluzia mea majoră e că nu trebuie să ne schimbăm NOI pe SINE. Suntem perfecți așa cum suntem. Trebuie să ne acceptăm așa cum SUNTEM. Ceea ce trebuie să schimbăm la fiecare dintre noi este doar IMAGINEA de SINE. Ce crezi despre tine te ajută sau te încurcă să devii ceea ce vrei să fii? Acolo trebuie să lucrezi! 

Eu atât am avut de spus astăzi.

Cum devin o persoană de acţiune?

Atunci când visăm, starea minţii este preponderent una dezorganizată, haotică. Ideile plutesc în aer libere şi neîngrădite. Ca să se materializeze ideile necesită o direcţie, un scop, o finalitate, energia ce derivă din gânduri şi emoţii are nevoie de un vehicul care să le dea o formă palpabilă, aşa cum apa are nevoie de un recipient pentru a-i lua forma şi pentru a dislocui vidul.

Când începem să ne transformăm dintr-o persoană haotică şi visătoare în una organizată şi de acţiune? 

Să menţionez doar câteva principii organizatoare. 

Motivaţia - acel ceva mobilizator care ne impulsionează să punem în mişcare întregul sistem, presupunând că suntem nişte sisteme inteligente. Motivaţia ne organizează gândurile într-o energie cinetică, o energie care mişcă şi însufleţeşte şi creşte în noi ca tensiunea arcului întins.

Foto: Mă obsedează această imagine a femeii de acţiune, modelul arhetipului femeii Războinice, altfel spus al Amazoanei. Doar că pentru acţiune, i-aş prinde părul în coadă de cal şi i-aş împrumuta o pereche de blugi. Alte sugestii?

Motivaţia răspunde la întrebarea De Ce? E cea mai complicată şi mai dificilă întrebare. Imediat ce ne dăm seama DE CE facem un anumit lucru, aflăm într-un mod aproape inexplicabil CUM să facem acel lucru. Sunt ca două vase comunicante cele două întrebări. Imediat ce aflăm raţiunea de a face ceva, avem şi cunoaşterea intuitivă a modului concret de acţiune. Pentru că AŞA funcţionează MINTEA, urmând această secvenţialitate logică. 

Să presupunem că tensiunea necesară se situează la un nivel optim. O tensiune prea slabă ne este suficientă doar pentru un prim pas stângaci, şovăielnic, după care, în lipsa încurajărilor din exterior, ne determină să ne retragem timizi în propria "carapace".

Soluţia este să ne întrebăm încă o dată DE CE? Până imaginea devine clară şi limpede şi o putem transpune în cuvinte foarte simple. 

Claritatea. De ce vreau să citesc acea listă interminabilă de cărţi? Dacă nu-i vom clarifica minţii raţiunea pentru care trebuie să facă un anumit efort, ea va căuta subterfugii în genul scuzelor şi amânărilor la nesfârşit. 

Trebuie să citesc acea carte pentru a mă edifica în privinţa abilităţilor de care am nevoie pentru a deveni un foarte bun vorbitor în public. De ce trebuie să devin un foarte bun vorbitor în public? Pentru că… pentru că …. Ăăăăă… În acest punct al discursului interior nu am mai putut servi minţii o motivaţie clară pentru care ar trebui să: citească toate acele cărţi, să găseasca acei bani pentru un curs de public speaking, să-şi înfrângă tracul de scenă din copilărie, să lucreze asupra acelei prezentări despre acel subiect pasionant, să organizeze acel atelier pe tema … pe ce temă era atelierul?! Şi m-am blocat în punctul în care ar fi trebuit să-mi furnizez o motivaţie suficient de clară şi de puternică pentru a mă pune în MIŞCARE. 

Emoţia - Emotion, adică Energie în Mişcare, dacă e să preiau tiparul clasic. Paleta de culori ale emoţiilor cuprinde de la nerăbdare, anticipare la entuziasm. Emoţiile sunt ca acele unde ultrascurte care modulează Unda cu bătaie lungă, Adică Acţiunea pe termen Lung. Ne dau starea de bine în fiecare moment al acţiunii, recompensându-ne pentru efortul depus.

Pentru a continua o acţiune, creierul trebuie s-o perceapă ca plăcută sau satisfăcătoare. Recompensa pentru efortul depus reală sau iluzorie este un bun motivator la drum lung. Este ca acel picnic la umbra unui copac după o bună bucată de drum parcursă pe un soare ameţitor. Încă n-ai ajuns la destinaţie, ai traversat doar sfertul academic, însă poţi privi în urmă şi înregistra progresul, evoluţia! 

Scopul. Imaginea finalului - "paradisul găsit" în cazul de faţă. Imaginea a ceea ce ne dorim sau considerăm că avem nevoie. Raţiunea supremă a tuturor strădaniilor noastre. Poate fi Business or Pleasure sau combinat, important e să existe într-o formă cât mai articulată, conştientizată şi angajantă. Atunci când vrei să moblizezi oameni în jurul tău, explică-le SCOPUL, desenează-le în creion sau chiar acuarelă staţia terminus, imaginea trebuie să fie cât mai viu colorată şi DEZIRABILĂ. Asta vreau, asta îmi propun, aici vreau să ajung, veniţi cu mine? Vreau să VĂD LUMEA de la înalţimea vârfului Everest. Panorama va fi memorabilă, Veniţi cu mine? Scopul trebuie exprimat în termeni cât mai precişi şi mai finali cu putinţă. Liniile imaginare ale Orizontului ne incită întotdeauna curiozitatea, imaginaţia, ambiţia de a le atinge şi, în acelaşi timp, împinge mai departe.

Uitasem să întreb. Tu ce părere ai?

Să iubim cu ochii deschiși

Una din prietenele mele mi-a servit un pont despre cum să-ți armonizezi relația cu bărbatul iubit și am explodat. 

In ce constă așadar sfatul? În acceptare. Plenară, totală, pur și simplu acceptare. Aproape omenească această acceptare deplină, pe mine însă m-a umplut de contradicții. Și furie. 

Să vă explic de ce. 

Din această confruntare de idei, în care eu am fost doar Gica Contra în versiunea feminină, mi s-a cristalizat în cap următorul model de dialog cu bărbații. 

Mă simt bine atunci când celălalt îmi susține mie capacitatea mea de susținere a unei idei. Repet încă o dată, scontez exact pe efectul acesta de iritare – să-mi susțină mie capacitatea mea. Egocentrism pur veți spune. Poate că aveți dreptate. Nu voi contrazice pe nimeni la acest capitol. În apărarea mea totuși voi adăuga: M-am simțit perfect atunci când am fost acceptată și probabil la fel s-a simțit și celălalt. Dar nu m-aș simți la fel dacă doar eu aș face asta, doar eu aș accepta ideile lui și el ar rămâne opac la ideile mele, doar eu aș face efortul suprem de înțelegere, în timp ce el nu ar face același lucru pentru mine. Cu ce m-aș alege dacă aș fi numai Acceptare? Cu un car de frustrări. 

Să accepți pe cineva înseamnă să-l valorizezi, să îi acorzi importanță, să îi dai dreptate, să nu-l contrazici, să nu comentezi, doar să dai din cap semn că-l înțelegi cu adevărat, să îi confirmi că ”Da, judecata ta este impecabilă”. 

Ce s-ar întâmpla dacă doar eu aș face asta pentru el și el nu face același lucru pentru mine? Aș fi proactivă, aș inița eu prima acest schimb, sperând reciproc avantajos, de atitudini suportive, dar n-aș putea menține acest efort al meu pe termen lung dacă el nu ar răspunde la fel. 

Am intalnit frecvent la femei această atitudine de acceptare. Femeile acceptă orice numai ca să se muleze și să se plieze perfect pe EL, BARBATUL. Femeile vor pace și armonie. Dar această pace și armonie nu au baze sănătoase, solide și funcționale pe termen lung. Aceasta e rețeta bunicii pentru o căsnicie lungă și fericită. Și chiar a mamelor noastre care își serveau bărbații în picioare. Și se simțeau și extraordinar de împlinite având grijă de cei dragi până la epuizare.

Femeile care nu fac asta sfârșesc desigur în singurătate, dar ce spune asta despre BARBAȚI? 

Că ei nu vor face nimic pentru femei în sensul acceptării, ei nu le vor susține dezvoltarea și nu-și vor pleca urechea la ce au de spus ele, pentru că vor fi preocupați de propriile lor gânduri. Că nu sunt capabili să accepte sugestii care vin partea unor femei, că nu le respectă ca pe niște partenere de dialog cu drepturi depline, că se îndoiesc de judecata lor, de rațiunea lor și că nu sunt în stare de un dialog civilizat și cooperant cu o ea. 

Într-o relație este important să existe un echilibru, este important ca entuziasmul, încrederea și acceptarea să vină din partea amândurora, să-i împărtășești gândurile, temerile, elanul, impulsul și el să facă la fel. E acea senzație că mergeți împreună în aceeași direcție. 

Să nu-l contrazici deloc, să accepți totul e un fel de a închide ochii și de a face pace, de a privi în altă parte, pentru că vrei să te privească duios, cu recunoștință și cu afecțiune sinceră. Și acesta va fi motivul pentru care vei renunța la propria ta judecată și-l vei face să se simtă bine în calitate de unic emitent de judecăți de valoare din cuplu. 

Ce se întâmplă pe termen lung? El cel valorizat, încurajat și susținut în ideile lui *pe alocuri aberante își va dezvolta în continuare calitățile de semizeu cu care l-ai investit, iar tu – cea care ți-ai inhibat în tine această strălucire și capacitate (de a gândi cu propriul tău cap) vei fi o femeie strălucitoare și zâmbitoare și tăcută și neîncrezătoare în faptul că ceea ce ai putea tu spune ar putea interesa pe cineva. 

Tu îi torni lui apă la moară, ție nu-ți toarnă nimeni! Tu îți dezvolți alte calități, cele de ascultare, înțelegere, acceptare, fără spirit critic dacă se poate, zici DA, DA, și cu timpul nici nu îl mai asculți cu atenție pentru că scopul tău nu este de a-l înțelege cu adevărat, ci de a accepta ceea ce spune el ca să-l faci să se simtă bine. 

Îl poți ajuta pe un bărbat în plan spiritual forțându-l, încurajându-l să te asculte cu atenție la rândul lui, să-ți acorde credit la rândul lui, indiferent dacă ideile tale îi pot părea lui stupide, plictisitoare sau fără logică. 

Îi faci un bine dacă îl ajuți să-și dezvolte această calitate de a accepta opinii contrare celor enunțate de el, de la ființe pe care el le poate considera inferioare lui, în asta constă adevărata forță a bărbatului superior. 

Ce face femeia care acceptă Bărbatul în totalitate? Îi încurajează egocentrismul. Crează o relație nenaturală, care nu se bazează pe un schimb echitabil. 

Ce face o femeie care îi cere reciprocitate? Îi cultivă altruismul și îl ajută în dezvoltarea lui personală și spirituală. 

Cum am devenit rotundă.

Cu toţii avem nevoia de a ne simţi un întreg unitar armonios, avem nevoia de congruenţă, de a fi egali cu sine, avem nevoie de acceptare a propriei fiinţe cu „bune” şi cu „rele”, alias calităţi şi defecte. 

Abordarea clasică: Îmi voi conştientiza punctele slabe, aşa-zisele defecte, Umbra, partea întunecată din mine pe care o voi ascunde de ochii celorlalţi. Cel mai probabil o voi ascunde chiar şi de mine sau îmi voi căuta diverse scuze şi voi sfârşi prin a le se găsi de regulă în exteriorul meu. 

Dar acea parte întunecată din mine va persista şi mă va sabota cu proxima ocazie. 

Prin urmare, animată de dorinţa de perfecţiune, odată conştientizată voi începe să lucrez cu partea mea întunecată pentru a o tempera, cizela, reeduca sau anihila. 

Cum am rezolvat eu această problemă cu Umbra.

Multe din defectele reflectate de ceilalţi s-au diminuat în timp, după ce am îmbrăţişat non-judecata – atitudinea de a nu eticheta pe ceilalţi, poate doar puţin şi doar pe moment. Din vocabularul meu au dispărut foarte multe epitete. Brusc m-am trezit fără niciun reper, fără niciun sistem referenţial. Brusc oamenii nu mai erau nici deştepţi, nici proşti, nici interesanţi, nici plictisitori. Erau NICICUM şi în acelaşi timp, fiecare OM era valoros prin contribuţia pe care o aducea. Am învăţat repede că pot învăţa câte ceva de la fiecare OM. Fiecare OM este valoros, important şi necesar echilibrului şi sinergiei planetare. Chiar şi infractorii?! Uimitor dar DA. Lupta nu se dă între bine şi rău, frumos şi urât. Lumea nu este duală şi bipolară. Ci unitară. Am început să văd marile grupuri umane ca organisme vii, integrate, fiecare om specializat pe o funcţie anume, de exemplu – oamenii care scormonesc prin gunoaie – de reciclare a deşeurilor, hoţii – de catalizatori ai forţelor de apărare, cerşetorii – de sensibilizare şi activare a altruismului în ceilalţi sau de model anti-sistem după caz, şi aşa mai departe. Orice rău ascunde un bine. Şi viceversa, un bine poate să ascundă un rău. Mai mult chiar, putem fi chiar total inconştienţi de faptul că rănim pe cineva. Acţiunile noastre bune pot să aibă un rezultat rău. 

Secundo. Am renunţat să mă identific cu succesele sau eşecurile mele. Eu nu sunt suma experienţelor mele. Nu sunt nici ceea ce pot deveni. Nu sunt nici ceea ce vreau să fiu şi nici ceea ce cred că sunt. 

Voi acţiona diferit în funcţie de: 

• Motivaţie – îmi voi da toată silinţa, voi fi mai atentă, voi depune mai mult efort atunci când voi fi mai motivată să obţin ceva, voi avea o miză, îmi voi dori ceva cu o anumită intensitate. 
• Energia din acel moment, voi părea enervantă pentru oamenii cu un nivel de energie mai scăzut decât mine sau competitivă şi combativă dacă îmi voi structura mai bine argumentaţia. 
• Cunoştinţe şi experienţă– voi comunica mai bine cu clienţii, dacă în trecut m-am ciocnit de situaţii conflictuale pe care acum să le pot gestiona cu mai multă pricepere şi înţelepciune. 
• Timpul necesar vs timpul avut la dipoziţie
• Buna sau proasta dispoziţie din acel moment sau gradul de prezenţă din momentul acţiunii. 
• Obiectivul, scopul urmărit, care îmi va modela comportamentul, direcţia de mers, gradul de implicare, energia depusă. 

Trei. Am renunţat la a-mi confirma valoarea prin ochii celorlalţi. Recunosc că eram avidă după recunoaştere. În general, este uman să te valorizezi prin prisma aprecierilor/deprecierilor celorlalţi, dar este greşit! Bine, iniţial a trebuit să mă vindec de toate epitetele şi calificativele primite de la ceilalţi de-a lungul timpului, atât cele negative, cât şi cele pozitive şi flatante: „EŞTI aeriană, visătoare, egoistă, naivă, sau total paralelă cu realitatea” şi mai „eşti talentată, frumoasă şi deşteaptă”. Am spus STOP acestei maşinării monstruoase care-mi spunea CINE SUNT EU. Am hotărât ca eu să fiu persoana care să-mi spună de acum înainte cine sunt şi cum sunt. Calificativele celorlalţi sunt opţionale şi facultative, cu titlul de „feedback” şi nicidecum fundaţia pe care să-mi construiesc imaginea de sine. 

Încă mă descopăr. Mă studiez, mă analizez, mă surprind eu pe mine cu diverse reacţii şi stări interioare. Aflu lucruri noi despre mine. Îmi testez limitele. Şi tot nu am o măsură exactă a ceea ce sunt. Îmi imaginez cât de puţine informaţii au ceilalţi despre mine. Sunt ei în măsură să judece cine sunt? Judecăţile lor sunt obiective şi imparţiale? 

Da, asta înseamnă să fii insensibil la critici şi laude. Mulţumeşti în ambele cazuri şi neutralizezi feedback-ul, transformând atât criticele, cât şi laudele în enunţuri neutre care să te ajute să le asimilezi. De exemplu: „eşti dezordonată – oamenii creativi sunt de obicei dezordonaţi” sau „eşti aeriană – am momente când mă conectez mai greu la realitate, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, în acele momente visez, reveria este starea benefică relaxării minţii şi sondării subconştientului”. 

Şi acum când succesele sau eşecurile nu mai sunt un indicator al performanţelor mele, apropo am o atitudine foarte pozitivă vizavi de eşec, mi-e simplu să-mi văd de treburile mele în continuare, neperturbată. 

Succesul nu este întâmplător, dimpotrivă este un rezultat dezirabil, previzibil atunci când acţionezi în sensul acesta. 

Şi mai am convingerea că doar chemarea interioară se poate realiza ca manifestare a succesului. Niciodată nu voi avea succes într-o activitatea pe care nu mi-o doresc, nu-mi place, nu mă reprezintă, nu mi se potriveşte şi aşa mai departe. Să faci ceva bine în cel mai firesc mod posibil, fără niciun efort suplimentar volitiv îţi poate garanta din start succesul. Aici vorbesc inclusiv despre marii performeri care obţin rezultate impresionante prin antrenament şi mult „efort”. N-ai cum să excelezi pe scenă sau în arenă sau pe teren dacă nu-ţi place să mergi la repetiţii sau la sala de antrenamente. Excelează într-un domeniu cei cărora le place să facă un lucru în mod repetat astfel încât ajung să-l facă foarte bine. Repet, nu au obţinut performanţa cu preţul sacrificiului şi al efortului, altfel spus „cu sânge şi sudoare”. Nu, ei au obţinut succes pentru că au făcut foarte bine ceea ce le-a plăcut să facă – să cânte, să sară de pe trambulină, să danseze, să picteze sau să scrie. Dacă nu-ţi place ceea ce faci în fiecare zi, nu faci ceea ce trebuie sau nu o faci cum trebuie! 

Fiecare om ar trebui să se angajeze în aventura descoperirii vocaţiei şi a activităţilor care îi aduc cea mai mare satisfacţie, mă refer la activităţile considerate profesii, meserii şi ocupaţii legale. Orice muncă este binevenită, orice muncă înnobilează dacă prin asta te faci util celorlalţi. Fă un singur lucru pentru ceilalţi şi fă-l bine!

Ce înseamnă un eşec din această perspectivă? Un rezultat care-mi spune că activitatea în care am eşuat nu este vocaţia mea nativă. Sau dacă îmi place totuşi şi eşecul nu m-a demoralizat atunci nu trebuie decât să perseverez şi să îmi perfecţionez tehnica – de scris, de pictat, de dans, de cântat la pian sau vioară, de tencuit sau de vorbit în public. 

Tot ce contează în acest caz este capacitatea ta de învăţare. Cât de repede înveţi şi cât de tare te pasionează domeniul de studiu. Şi cât timp îţi acorzi studiului şi perfecţionării. Ai răbdare cu tine, cu toate stângăciile tale şi cu toate „prostiile” tale şi pur si simplu ai încredere că la un moment vei face totul perfect. Dar acordă-ţi acest timp pentru învăţare, orice ai face. Cere asta şi celorlalţi, explică-le că eşti începător, că îţi dai toată silinţa, că vei aprecia orice feedback din partea lor care să te ajute să-ţi îmbunătăţeşti „serviciul adus societăţii”, înţelegând totuşi că ceilalţi nu vor avea poate răbdarea sau tactul necesar. Fii recunoscător şi criticilor lipsiţi de tact sau ştiinţa „feeb-backul”.

Părinţi nu te-au susţinut în demersurile tale, te-au forţat să faci o anumită facultate anume şi să iei anumite decizii? E timpul să iei toate deciziile importante legate de viaţa ta TU ÎNSUŢI. Chiar dacă vor fi nişte decizii greşite, vor fi deciziile TALE, alegerile tale, VIAŢA TA, în definitiv. Nu căuta scuze pentru faptul că altcineva decide în locul tău. Decizia trebuie să-ţi aparţină!

Eşuăm când nu ne place ceea ce facem, când suntem constrânşi să acţionăm într-un fel sau altul.

Cum spuneam încet-încet mă descopăr, prin încercare-eroare, exerciţiu şi antrenament, discurs interior motivaţional, impunere forţată sau alegere liberă.

Atunci când încerc să-mi disciplinez gândurile, să-mi canalizez eforturile în cât mai puţine direcţii, să mă concentrez şi să mă adun - nu dau telefoane, evit conversaţiile şi întâlnirile sociale, mă închid în sine, tocmai pentru a nu-mi risipi energia în exterior. Prin urmare, voi fi diferită şi voi fi percepută diferit în funcţie de gradul de introversiune-extroversiune dintr-un moment anume. Am momente când sunt închisă şi neprietenoasă, dar am şi momente în care sunt foarte sociabilă şi drăguţă cu toată lumea. 

Tocmai mi se aduce la cunoştinţă că acestă introversiune a mea nu este văzută cu ochi buni de către ceilalţi, pentru că „par” ruptă de realitate. A trebuit să explic că nu sunt nici deprimată, nici tristă, nici supărată, nici dezinteresată, nici pasivă, nici paralelă, nici nesimţită, nici autistă. Sunt pur şi simplu introvertită şi aceasta nu înseamnă că ceva e în neregulă cu mine! Când eram mică mi se spunea că sunt cu nasul pe sus şi acesta e motivul pentru care nu vorbesc cu ceilalţi. Mama avea în special o problemă cu stările mele ermetice. Mă forţa să zâmbesc, mă forţa să ies din mine. Nu-mi înţelegea deloc firea taciturnă. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că într-adevăr nu e nimic în neregulă cu mine şi să pot afirma asta cu tărie. 

Un sfat dacă aveţi un astfel de copil: lăsaţi-l în lumea lui imaginară şi fantastică, rugaţi-l să vă împărtăşească din bogaţia lui interioară, din visele şi fantasmele lui, dezvoltaţi-i creativitatea şi imaginaţia, e un microcosmos acolo plin de viaţă fremătândă pentru care ai nevoie de un ochi întors în interior. Bine, celălalt ochi va rămâne orientat spre exterior, dar va fi singura legătură cu lumea. Încă o dată, nu e nimic în neregulă cu acest copil. E doar introvertit. 

Aplicaţii practice

Întârziatul

Mi-am format un obicei din a întârzia. Încă de la grădiniţă probabil. La şcoală ajungeam la a doua lecţie pentru că niciodată nu mă grăbeam. La facultate mergeam doar la cursurile care mă interesau pentru că aveam frecvenţă liberă. Se poate spune despre mine că nu sunt punctuală?

În „apărarea mea” pot spune că sunt punctuală la minut când trebuie! Nici nu e nevoie să mă cronometrez, ajung la fix sau cel mai devreme cu cinci minute înainte, atunci când am întrevederi importante. Prin urmare, calitatea de a fi punctuală ţine de altceva decât de organizare – şi anume de câtă importanţă acord unei întâlniri. Prin urmare eu pot controla această „calitate” a mea, cea de a fi punctuală, acordând arbitrar o anumită importanţă unui eveniment sau unui interes. Evenimentele majore vor fi tratate prin urmare cu mai multă atenţie, prezenţă, energie, motivaţie, concentrare. 

Ţi s-a întâmplat să te trezeşti fără alarmă într-o dimineaţă în care erai nerăbdătoare să ajungi undeva sau să faci ceva? Şi să întârzii în zilele în care nu voiai să ajungi nicăieri?

Încă mai am dimineţi în care ies foarte greu din casă pentru că se pare că nu am nimic la indemână, îmi caut cheile, abonamentul RATB, cardul sau banii, schimb trei-patru ţinute şi mă răzgândesc în ultimul moment. Aceste tărăgănări sunt specifice unei anumite stări de spirit – sunt împrăştiată şi mă tot adun şi culeg cu o lentoare cu care n-aş convinge pe nimeni că vreau într-adevăr să ajung undeva. Sunt dimineţile în care nici nu vreau să ies din casă. Ideal ar fi nici să NU IES DIN CASĂ. 

Diferenţa va fi dată în cazurile de mai sus de ce vreau să fac mai exact! Atunci când îmi voi impune lucruri din exterior, va „trebui” să fac lucruri, atunci sunt şanse mari să mă autosabotez pe mine însămi, începând cu ieşitul din casă. 

Gelozia

Să luăm un alt defect – gelozia. Poate fi de la un simplu artificiu care să-ţi condimenteze relaţia romantică, până la un semnal grav a lipsei de siguranţă şi încredere. Este circumstanţială – intensitatea emoţiei poate fi dată de intensitatea dorinţei, gradul de atractivitate a partenerului, planurile de viitor împreună, angajamentele unilaterale şi alţi factori. Nu e cazul să-ţi reprimi gelozia. O poţi considera un factor perturbator în relaţie, dar NU ESTE. Ţine de amorul tău propriu şi este declanşată de mecanismul tău defensiv. Emoţia de gelozie vorbeşte despre nesiguranţă şi lipsa de încredere, or siguranţa şi încrederea sunt elemente de bază într-o relaţie. În consecinţă, gelozia îţi spune că trebuie să acţionezi în sensul consolidării încrederii. Eul tău nu se simte confortabil cu nivelul instalat de (in)certitudine. Gelosul cere dovezi, are nevoie de fapte. Deschiderea interioară, îndrăgostirea e o treabă riscantă. Vrei s-o faci într-un mediu cât mai sigur pentru tine. Gelozia ar trebui să-i spună partenerului că nu te simţi în siguranţă, prin urmare, dacă ţine la tine ar trebui să te ajute să obţii acea siguranţă de care ai nevoie. Nu e un sentiment jenant sau umilitor. Atâta timp cât nu soliciţi acest ajutor într-un mod agresiv, manipulator şi imperativ, emoţia ta de gelozie este inofensivă. Prin urmare, diferenţa o vor face nu emoţiile pe care le ai, ci modul concret de acţiune. Un înţelept spunea: Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de ceea ce cred ei că li se întâmplă şi de felul în care reacţionează la ce li se întâmplă. 

Lista poate continua, dar aţi înţeles ideea, nu? care este exerciţiul vostru pe marginea celor mai nesuferite "defecte" în opinia persoanelor apropiate şi cum le puteţi integra mai bine în conceptul de Sine? 

Masca bunătăţii

Măştile sociale ne ajută să ne integrăm, să relaţionăm şi să socializăm. Chiar dacă sinceritatea şi onestitatea sunt în general calităţi apreciate, nu sunt întotdeauna dezirabile sau necesare. Prin urmare, în mod cinic şi dur, cu toţii ne bălăcim într-o mare mocirlă de falsitate. Unii scufundaţi în ea până în gât.

Dar ce este o mască? Ce fel de măşti întâlnim zi de zi?

Masca e imaginea, rolul pe care îl jucăm ca-ntr-o piesă de teatru absurd până la contopirea cu personajul. 

Aţi îmbrăcat vreodată masca mamei perfecte? Ah, e o partitură mai dificilă, necesită pe lângă antrenament, disponibilitate totală! O spun din propria experienţă. 

Dar masca atractivităţii şi sex-apeal-ului? Cu vârsta mai păleşte pe la încheieturi, mai un rid, mai o cută de oboseală, mai o cădere de fălci în cazurile mai grave. Şi ce lovitură grea în amorul propriu! Şi ce drame existenţiale când nu mai coincide imaginea mentală, închipuită cu cea reală. Încercăm să mai retuşăm din photoshop, cu o reflexie de lumină, un machiaj, o mască cu albuş de ou sau doar un clar-obscur de bodegă plină de fum. E ştiut doar că atunci "când ţi se pare femeia urâtă, înseamnă că n-ai băut destul". Hai să zicem că nu e neapărat masca preferată a persoanelor narcisiste. Totuşi merită să săpăm mai adânc de un strat de fond de ten după frumuseţea adevărată. Frumuseţea fizică este apreciată în unanimitate de către ceilalţi, aduce cu sine numeroase avantaje sociale, ai mai multă "trecere", mai multe oportunităţi la angajare, eşti mai uşor de iubit-dorit. Se estimează că persoanele cu un aspect fizic mai agreabil au mai mult succes în afaceri, carieră, relaţii. Şi totuşi se întâmplă să întâlnim persoane destul de atractive şi profund nefericite în acelaşi timp. De unde şi concluzia, imaginea nu e totul.

Atunci când mizezi pe atractivitate, pe sex-apeal şi tinereţe, cei mai mulţi sunt de părerea că frumuseţea este egal cu tinereţe, ţi se cam termină miza până în … continuaţi voi, depinde de vârsta limită a tinereţii la care vă raportaţi, unii o apreciază la 35.

Frumuseţea devanseză în societăţile noastre moderne chiar inteligenţa sau abnegaţia şi spiritul de sacrificiu în folosul societăţii. De unde şi controversa privind aşa-zisele "vedete" cu un aspect fizic atragător, dar fără nici un talent notabil, care pot câştiga mai bine decât mulţi profesori, medici sau alţi profesionişti meritorii.

În concluzie. Cu mască sau fără masca atractivităţii? E corect să te foloseşti de toate avantajele pe care ţi le oferă aspectul fizic, atractivitatea sau tinereţea. Fii conştient doar de faptul că frumuseţea-i trecătoare. Momentul în care tinereţea-frumuseţea se cam duce de râpă poate fi unul dramatic pentru că nu ai altă strategie de a te face apreciat, dorit şi iubit de ceilalţi. Sau poate să însemne o altă etapă a vieţii plină de împliniri şi realizări mai durabile şi la niveluri mult mai profunde atunci când mizezi pe alte atuuri: atitudine, încredere, creativitate, muncă, profesionalism şi aşa mai departe. 

Bărbaţii vor miza probabil mai degrabă pe masca de atlet decât pe cea a sex-apealului, motiv pentru care vor merge mai degrabă la sală decât la salon. Efectele sunt aproximativ aceleaşi, cu menţiunea că masca bărbatului atlet poate fi ceva mai durabilă în timp. 

Dar să ajungem şi la masca bunătăţii. Altruismul este o calitate umană admirabilă şi apreciată de ceilalţi în general. Cu toate acestea, persoanele altruiste ajung epuizate fizic şi psihic, în pragul depresiilor, sau ignorate şi uitate în definitiv atunci când nu mai pot fi de folos celorlalţi. Masca bunătăţii poate ascunde de regulă o traumă emoţională sau teama de a fi respins, abandonat sau neglijat. Prin urmare, a face bine nu e întotdeauna un lucru bun. 

Un caz particular, dar foarte ilustrativ pe care l-am cunoscut personal. O femeia care şi-a dedicat întreaga ei viaţă soţului şi copiilor ajunge în spital pentru o operaţie chirurgicală. Soţul ei foarte potent financiar altfel preferă în acel moment dramatic pentru soţia lui (extirparea uterului) să împartă dormitorul conjugal cu o altă femeie, mult mai tânără, iar fiicele ei nu ajung la spital pentru a fi alături de mama lor, care îşi revine cu greu din anestezie, din lipsă de … timp. Cum spuneam, o femeie foarte dedicată familiei, care pregătea de cu seară ceşcuţele, şerveţelele şi fursecurile pentru cafeaua de dimineaţă. Şi a doua zi continua cu aceeaşi dăruire. 

Această femeie, provenind dintr-o familie foarte săracă, a acceptat pasiv comportamentul despotic şi violent al soţului său care putea şi să dispară cu anii apoi să revină în sânul familiei ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. De dimineaţă până seara, singura ei preocupare - familia. Şi evident ştersul de praf de pe hectarele de agoniseli ale soţului ei. Cu ce a greşit ea? Prin faptul că a încălcat echilibrul între a da şi a primi şi şi-a neglijat propriile nevoi. De teama de a nu ajunge din nou pe străzi, a acceptat pasiv toate condiţiile impuse de soţul ei. Şi a sfârşit prin a fi desconsiderată. 

Noi, oamenii pur şi simplu nu ştim să apreciem lucrurile care ni se oferă gratis sau pentru care nu depunem nici un efort. 

Mai multe despre masca bunătăţii puteţi citi în cartea "Adio vinovăţie! Cum să scapi de nevoia de a-i mulţumi pe ceilalţi" de Les Barbanell, un reputat psihoterapeut specializat în tratarea depresiilor, anxietăţii şi tulburărilor de personalitate. Citind-o, mi-am dat seama că am dezvoltat din copilărie un comportament puternic de respingere a altruismului mamei mele, reprosându-i faptul că-şi neglijează în mod grav propriile ei nevoi fizice şi emoţionale. Am încercat să-i schimb convingerile şi am făcut ceva progrese de la "DA, aşa e corect, aşa e bine - să te sacrifici pentru alţii, neglijându-ţi propriile nevoi" şi "Nu vreau să citesc nicio carte, te văd pe tine cum gândeşti şi mă îngrozesc, eşti atât de egoistă!" la "Probabil ai dreptate… dar viaţa n-a fost prea blândă cu mine, nici nu ştii cât de complicat şi de greu mi-a fost să…". Unul din simptomele "îngrijitorului" e că refuză să fie ajutat şi că are un set de convingeri foarte adânc înrădăcinate în subconştient care-i justifică întregul comportament orientat exclusiv pe ceilalţi. 

Dacă vă recunoaşteţi în acest tipar sau aveţi un apropiat "îngrijitor", vă recomand cu căldură această carte, îi puteţi schimba viaţa, şi anume despovărându-l de nevoia aproape organică de a servi şi a mulţumi pe alţii şi de a le reda o viaţă a lor, poate mai plină de bucurii şi împliniri.