Să fim parasimpatici!

Simt plinătatea vieții și sensul lucrurilor care mă înconjoară. Sunt chiar într-o criză de conștientizare a frumuseții vieții care durează de ceva timp, ceea ce mă încânta. Și asta pentru că traversez o perioadă calmă și pașnică a vieții mele.

Am simțit asta acut zilele trecute: că am tot ce-mi trebuie. Desigur mai mult planuri și vise, dar vise care încep să prindă contur, forme și culoare, să prindă viață în două cuvinte.

Am simțit mai mult decât de obicei plinătatea casei, belșugul meselor și binefacerile somnului.

Și iată explicația!

Și leii mai dorm câte-odată!

Noi funcționăm cu ajutorul a două sisteme paralele și de sens opus, care sunt niște circuite nervoase: simpatic și parasimpatic.

Simpaticul e responsabil cu reacțiile de fugă și luptă, iar parasimpaticul cu relaxarea și digerarea mâncării. Eu aș adăuga: cu digerarea informațiilor și experiențelor de viață.

Cel din urmă se activează în momentele de acalmie, când nu te aleargă nimeni și nu simți niciun pericol amenințător cu moartea.

Dimpotrivă ai timp de creștere, dezvoltare, procreat/crescut copii, lecturi, băi relaxante cu multă spumă și uleiuri aromatice, o masă bună și o conversație plăcută cu prieteni dragi – ai timp pur și simplu, ai timp să savurezi viața.

Simt din plin diferența de stare dintre cea anterioară de stres-combativitate-demonstrație: luptă, fugă și iar luptă. De aici și numele de AMAZOANA! Și cea de acum din această perioadă de acalmie când la creier ajung informații cum că, surprinzător, viața e frumoasă: ”bucură-te de plăcerile ei, descoperă-le, înflorește, iubește un bărbat, fii răbdătoare și iubitoare cu copiii”.

Furia, suferinta, senzația de pericol - toate acele emotii negative care ne activeaza simpaticul sunt necesare tocmai pentru că ne capacitează pentru viața grea care urmează, ne dă forță, energie, intuiție, inteligență sclipitoare și alte dotări, din același arsenal greu.

Nu poți să te bați cu cineva când nu ești furios sau nervos, ești dimpotrivă moale și bleg, n-ai vână (englezii spun balls) în tine, nici cât să lovești o muscă. Și poate situația o impune!

Nu de puține ori simțeam cum scot flăcări pe nas după o ceartă cu mama, în care ea îmi spunea că viața este grea și că eu n-am habar de nimic. Mă capacita altfel spus pentru a lua viața în piept. Părinții știu să facă asta cu copiii lor aproape intuitiv. Admirabili, nu?

Intuiți deja posibilele erori de sistem? Ar putea fi: percepția de pericole inexistente, anxietatea care te face temător la orice, așteptarea nejustificată că ceva rău urmează, neîncrederea în oameni care îți dă o stare de vigilență și încordare prelungită, stresul permanent altfel spus. Astfel îmi explic acele stări în calitate de fostă pacientă tratată de anxietate.

Atât starea de stres, cât și cea de relaxare ne sunt necesare, fiecare cu valențele și binefacerile ei. Important e acel optim de stres/relaxare cât să simțim că trăim, unii relaxați, alții încordați, totul e să le alternăm fără acele erori de percepție.

Stresul e mobilizator, iar relaxarea e îmbucurătoare. E ca sarea și piperul. Ai nevoie de ambele.