Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă întâlnesc cu acest ... bărbat (am fost tentată să zic moș, dar moșulică nu mă ajută să subliniez ideea, v-ați prins că acolo era o idee, nu?) simpatic la vreo 90 și ceva de ani (habar n-am câți ani are, dar presupun că 90 și ceva e o vârstă destul de înaintată) care insistă de fiecare dată să-mi zâmbească de parcă ar fi un june prim (chiar m-a dat pe spate, de regulă persoanele în vârstă sunt ușor boșorogite, ursuze, doar în cazuri fericite minți lucide, închid repede paranteză că au început să mă sperie propriile mele gânduri despre bătrânețe) și să-mi țină ușa, deși e ramolit rău (acum încerc să-mi amintesc dacă se sprijinea în baston, nu știu să zic exact). În mod normal eu ar fi trebuit să-l ajut, dar îl las pe el să mă ajute. Îi face plăcere! Astăzi a fost fericit să-mi dea cheia lui cu care să deschid ușa de la intrarea în bloc, să nu aștept o veșnicie până îmi deschide fiică-mea. Apoi mi-a ținut galant ușa ca să pot intra cu căruciorul pentru cumpărături. (Încă o dată, impresionată! Și sigur nu urmărea nimic. Vorba aia, la vârsta lui... Există bărbați care oferă flori pe stradă unor femei necunoscute, doar pentru a le face să zâmbească. Știu pentru că am fost măritată cu un astfel de bărbat!)
La fel de simpatic în stângăcia lui a fost un coleg de școală generală (de câteva zile încerc să-mi amintesc cum naiba îl chema?! Nume de familie, poreclă, croială și culoare costum purtat în mod frecvent, freză, toate mi le amintesc, mai puțin prenumele lui, am vreo 3 posibile variante!). După ce plecasem de la școala din oraș, m-a sunat să-mi spună că este îndrăgostit de mine (să fi fost eu prima căreia îi spunea că o iubește? cu siguranță el a fost primul pentru mine). După care a închis brusc. Nici n-am apucat să procesez informația sau să-i dau vreo replică! (Da? Și ce replică mai exact i-aș fi dat?! Mă aflu și acum în aceeași dificultate.) Vroia să-și continue studiile la un liceu militar în România. (Deși făcusem împreună școala de arte... poate nu a îmbrățișat milităria până la urmă.) Astăzi probabil nici nu l-aș mai recunoaște. (Sau l-aș recunoaște, n-au trecut decât ... 20 de ani de atunci). Sigur e un bărbat în toată firea care a învățat între timp să spună acele două cuvinte, uitându-se drept în ochii femeii iubite. (Și de ce mi-am amintit de el?! Cred că știu, dar nu vreau să zic. Azi am aflat că amintirile nu au nimic de-a face cu oamenii, locurile sau situațiile! Ele sunt oportunități pentru a te elibera. (?!))
Alte stângăcii adorabile... nu se cade să vorbesc despre ele. Nici măcar să arăt că le-am observat sau, mai grav, că le-am reținut! Nici să mă amuz de băiețeii din ditamai bărbații cu gestica lor interesantă de ușoară intimidare, bâlbâială și ... emoție! (dar preferata mea e ridicatul unui umăr și învârtitul mâinii din încheietură!) Le zâmbești doar larg încurajator și te bucuri în sinea ta că ești femeie! (Mare realizare!!! aici ironică.)
Thanks God I' m a woman! Și că atunci când sunt zăpăcită și amețită rău de un bărbat nici măcar nu trebuie să ascund asta. (Sau poate ar trebui?!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu