Stare de grație, stare de prostrație

Brusc m-am tâmpit și nu mai pot scrie. Mi se pare că orice aș scrie, ar fi o banalite, un clișeu sau un truism. Să vă zic ce e acela un clișeu. ”Bună, ce faci?”.” Bine, tu?” Se poate mai banal de atât?

”Te iubesc”. ”Eu tot”. Acesta e chiar simpatic. Îndrăgostiții nu au nevoie de cuvinte pompoase, siropoase și kilometrice ca să-și exprime iubirea. Uneori e suficientă o privire. Limbajul îndrăgostiților e plin de feromoni, hormoni, impulsiuni și fantasme. Netraductibile în cuvinte decât foarte puține și acelea banale, ca apa de ploaie. Starea de îndrăgostire e o stare de prostrație și contemplație. E starea aceea lălâie de pe față care îi face pe ceilalți să spună cu compătimire: ”Lasă-o în pace că e îndrăgostită!” Echivalentul redusului mintal, a handicapatului social, a suferindului din dragoste, deși poate dragostea este împărtășită.

Ne uimește fiecare zvâcnire din piept, ne mistuie doruri, ne sperie fiecare gest pe care creierul l-ar putea interpreta ca gest de respingere sau refuz. Suntem obsesivi, derulăm aceeași melodie, același dialog, aceeași secvență. El se apropie, el îmi zâmbește, el își duce mâina la nas (el se scobește în nas). Și spune: ”Hai, să mergem”. Și intonația? Și acel zâmbet? Indescriptibil! Nemaipomenit. Ceva ce n-ai mai văzut în viața ta. Și nici el, să fim serioși. Și nici tu după ce tocmai ai văzut.

Limbajul iubirii este sărac în cuvinte, invers proporțional cu tumultul interior, cu vibrația și emoția pe care o simți în tine și cu care plutești. Direct proporțională cu cantitatea de lumină revărsată pe chipul tău și cea pe care o dărui cu generozitate și fără să ții evidența consumului de energie, ești un fluviu care revarsă iubire peste margini și inundă văi și depresiuni sufletești.