Cu Degetul pe Rană: Mai Avem Nevoie de feminism?

Mai multe voci, masculine în principal dar și un întreg cor vocal feminin, susțin că nu mai avem nevoie de feminism, că și-a făcut treaba istorică, bine mersi, doar că să mai insiști pe emanciparea femeii este nociv, agresiv și face mai mult rău decât bine cursului firesc normal al lucrurilor. Femeile sunt DEJA libere, au drepturi egale cu bărbații și uite numai ce fac cu puterea lor în politică - ”ravagii!

Eu cred că NOI CU TOȚII, femei și bărbați deopotrivă, avem nevoie în continuare nevoie de feminism. Iar generația actuală de feministe ar trebui să le transmită tinerei generații de femei valorile feministe, tocmai ca femeile să fie libere și în viitor. Pentru că libertatea femeii nu este o victorie definitivă. Nu până când nu va fi ultima femeie liberă. 

Am conștientizat de curând că nu problemele de fond sunt problema noastra cea mai mare, ci vocabularul, termenii folosiți și experiența personală a fiecăruia în raport cu un termen sau altul.

Deci să pornim de la termeni. Unii se uită la feminism (cu scârbă) și văd niște femei masculinizate, agresive, isterice și furioase. Nu cunosc nimic din platforma ”politică” a feminismului, dar constată cu tristețe că lucrurile au degenerat înfiorător băgând în aceeași oală - puțină frivolitate sexuală, agresivitatea feminină la pachet, toate momentele din copilărie de isterie și furie ale mamelor lor, plus primele dezamăgiri din dragoste, amestecate bine cu toată homofobia lor împotriva minorităților sexuale, dar și rasiale prin asociere, căci sunt la îndemână, și toate aberațiile și experimentele din artă sau haute couture și să nu uităm de vocea critică interioară care ar infiera o întreaga lume vie și poftim vei avea cocktailul otrăvitor pre numele lui mic - ”feminismul prost înțeles”.

Pentru că multe din aceste manifestări nu sunt feminism. Ce NU este feminism mai exact?

- Ura împotriva bărbaților.

- Masculinizarea femeii.

Mi-e mai facil să explic prima dată masculinizarea femeii. Feministele nu vor să înlocuiască bărbații și nu copiază bărbații și nu vor să facă ceva ca barbații. Ele vor să-și exprime propria lor esență, feminitatea. Să se exprime pe ele însele. Feministele în artă au creat o artă feminină, având în centrul artei lor simbolurile și valorile feminine. Folosindu-se de fobiile și angoasele femeilor și miturile și tabuurile legate de femei. O feministă vrea să se exprime pe sine, vrea să fie liberă în această expresie și lupta ei nu este îndreptată împotriva bărbatului ci împotriva tuturor stereoptipurilor legate de femeie care încorsetează femeia și nu-i permit să respire în voie, ci o țin în niște chingi strânse - o paletă largă de emoții - de la vinovăție, pudoare, rușine, stigmatizare, reguli, critici. Feminismul înseamnă lupta împotriva opresiunii de orice fel. Feministele au fost și militante active împotriva războiului și și-au asumat întotdeauna rolul de pacificatoare în lume. Dacă simți că ceva te ține în loc de la exprimarea sănătoasă a eului, feminismul te îndeamnă să te eliberezi de acel ceva, oricineva sau orice ar fi acela. Uneori acel cineva poate fi un bărbat abuziv. Și DA, atunci și DOAR în acest context feminismul te va încuraja să te eliberezi de bărbatul tău. NU altfel.

LIBERTATEA este o valoare centrală a feminismul. Și este îmbrățișat pe larg de spiritele creatoare, de la scriitoare, regizoare, dansatoare, actrițe, pictorițe, femei care crează în principal pentru că feminismul le oferă suportul necesar creației - libertatea de expresie.

Feminismul mai este valoros dintr-un alt aspect - cel al VALORIZĂRII femeii. Mi-a fost dat să aud de prea multe ori ca să cred că erau strict păreri personale, un discurs devalorizant al femeilor anti-feministe. Un discurs care are principalul mottou- ”bărbatul este soare și nimic nu se compară cu el”, bine, comparând femeile cu acest soare, evident femeile pălesc. În raport cu bărbații care sunt ”mai curați”, femeile sunt mai puțin ... curate. Bărbații sunt capul evident, asta se știe pentru că ei gândesc ”mai logic”. Bărbații sunt păstrătorii valorilor, femeile sunt mai .. lipsite de valori. Femeile se știe sunt și mai ușuratice decât bărbații, prin urmare bărbații sunt mai morali. Femeile mint mai des. Bărbații sunt mai corecți. Femeile sunt mai parșive și mai meschine. Femeile sunt mai slabe, iar slăbiciunea lor este axiomatică, extinsă nu doar la fizicul lor ci și la mintea, psihicul, capacitatea lor de rezistență sau de transformare, pentru că ... femeile NU au voință! Femeile nu au disciplină. Și multe altele. TOT ce ți-ai spus oribil despre tine ca femeie, pornește de la aceasta atitudine devalorizantă a femeii cu care femeile sunt obișnuite de la vârste fragede. Această mentalitate reducționistă a femeii subzistă cu toate declarațiile de independență a femeii! Femeile sunt MAI PUȚIN în raport cu bărbații. Femeile sunt pline de defecte. Bărbații sunt plini de calități. Și asta nu vi se pare o EXAGERARE?!

Femeile se complac în acest ”mai puțin”, și nu îndrăznesc să fie mai mult. E ca și cum s-ar limita pe sine. Își asumă rolul de sprijin al bărbatului ca și cum doar lui îi este permis să gândească, să aibă idei, să povestească lucruri interesante sau să întrețină atmosfera. Își cultivă o atitudine tăcută, și sunt convinse că virtutea cea mai mare a lor este să învețe să tacă. NU să învețe să se exprime elocvent și să transmită idei într-un mod convingător. NU, ele vor să învețe să tacă.

NOI, femeile, sistematic ne devalorizăm și ne facem mici și preamărim bărbații. Bine, îi vrem puternici și inteligenți și protectori și iubitori, dar de ce o facem cu prețul devalorizării noastre?! Nu putem să ne valorizăm în egală măsură? Nu putem spune - bărbații sunt puternici! Și noi femeile suntem DE ASEMENEA puternice, pentru că... Știm să facem atât de multe lucruri. E ca și cum dacă i-ai pus lui o etichetă valorizantă, această etichetă nu mai este valabilă și pentru tine. Parcă n-ar încăpea doi frumoși puternici morali și drepți într-o casă, unul din cei doi trebuie să fie mai mult și altul mai puțin. Parcă un dialog nu este susținut de doi oameni inteligenți care pot avea discuții de la egal la egal, unul din ei trebuie să fie logic iar celălalt ilogic. Feminismul te îndeamnă la valorizare. Și sunt absolut convinsă că o feministă își va dori lângă ea un bărbat asemeni ei, nicidecum mai prejos, nicidecum mai puțin decât ea, prin urmare îl va valoriza în egală măsură. Dar nu cu prețul propriei sale devalorizări. Aceasta este cea mai importantă lecție pe care mie mi-a dat-o feminismul.

Un alt aspect important pe care îl promovează feminismul este ACȚIUNEA. Femeile acceptă cu ușurință că cel care decide, cel care acționează este bărbatul evident. Iarăși vorbim despre devalorizare. Și femeile acționează, dar ele nu își încadrează munca lor la acțiune. Ele afirmă despre ele - noi femeiele nu suntem făcute pentru acțiune. Bărbații sunt cei care trebuie să acționeze. Internalizeaza un rol pasiv care doar acceptă sau recepționează sau sprijină elementul activ bărbatul. De parcă două forțe care acționează nu pot conlucra împreună, nu pot colabora, nu pot veni amândoi în egală măsură cu idei creative. Din propria mea experiență știu că un bărbat și o femeie pot construi împreună mobilierul casei lor, și pot îmbina perfect idei creative, dacă permit un schimb benefic și o influiențare reciprocă, lipsită de orgolii.

Femeile își pot activa în ele energia solară a acțiunii și pot fi foarte eficiente în ceea ce fac. Dar în loc să se axeze pe dezvoltare de abilități și învățare, ele spun  - munca mă stresează, femeile nu sunt făcute pentru așa ceva! Eu vreau ceva mai mic și mai liniștit, ceva care să nu implice atât de multe responsabilități și un stres atât de mare. Cauzele pot fi multiple, sau că într-adevăr femeia este într-un job care nu-i place și nimeni nu poate să performeze într-un astfel de job, fie abilitățile, skillurile pe care le posedă pe moment necesită dezvoltare. Dacă nu te descurci cu prezentările, nu spui - este prea stresant, nu fac față, ci HAI să vedem ce pot îmbunătăți, merg la un curs, repet mai mult, pregătesc flash-carduri, memorez, improvizez, mă relaxez. Nu ajung la concluzia rapidă - FEMEILE nu sunt făcute pentru așa ceva! Asta e treaba de bărbați. Ei fac față stresului, femeile nu. Iarăși este o distorsiune de gândire, iar noi femeile avem de demontat multe astfel de distorsiuni pentru că nu ne-am permis prea mult să ne jucăm cu instrumentul minții și să înțelegem toate capcanele ei. Feminismul are ca valoare centrală EDUCAȚIA femeii. 

Poate cel mai valoros aspect câștigat de feministe este CONTROLUL asupra corpului. Biserica ne spune să ne dăruim trupul bărbatului. Feminismul ne învață să ni-l recuperăm înapoi. Feminismul învață femeile să nu se rușineze de corpul lor, de fluidele lor menstruale sau de orice alt fel. Bărbații își iubesc penisul. Femeile nu prea își iubesc vaginul. De fapt cele mai multe dintre femei au oroare de părțile lor intime. Este o parte rușinoasă (și dureroasă). Feminismul te învață să te eliberezi de această rușine și să-ți onorezi corpul, în special zonele intime. E un întreg proces evolutiv.

”Orgasmul rămâne ceva ce femeile trebuie să cucerească cu adevărat. ... femeile încă se află la jumătatea călătoriei evoluționare către controlul deplin asupra orgasmului, care este acum privilegiul bărbaților”.

Feminismul te învață să-ți apreciezi corpul și să fii stăpâna deplină a corpului tău. Să iei tu însăți toate decizile legate de corpul tău - sex, protecție, concepție, sarcină, naștere. Un pas important în obținerea acestui control este să înveți să spui NU și să-ți stabilești propriile limite în ceea ce privește experimentarea sexualității. Te mai încurajează să experimentezi, să testezi și să cauți plăcerea. Evident nu putem vorbi de fericire sau plăcere atunci când nu poți dispune de corpul tău sau ești forțată să satisfaci plăcerea altcuiva.

Urăsc feministele bărbații? Nici pomeneală de ură. Este o tentativă a femeilor de a restructura inclusiv relația cu bărbatul, pe baze sănătoase și corecte pentru ambii parteneri. Este despre evoluția celor doi împreună. Femeile anti-feministe sunt cvasi-unanim de părerea că unui bărbat trebuie să-i oferi ILUZIA controlului, și să-l dirijezi manipulativ și tăcut spre lucrurile care te interesează pe tine, să-i prezinți ideile tale ca și cum ar fi ale lui. Mai cred că bărbații pot fi ușor manipulați prin prezență suavă feminină, farmece, ton blând, sex de ce nu, pentru că e atât de facil, de aceea pun un accent atât de mare pe înfățișare fizică. Bărbații sunt receptivi la felul în care o femeie arată, prin urmare ai mai mult succes cu cât arăți ma bine. Bărbații îți împlinesc dorințe numai verbalizează-le! Sexul e ca o bagheta magică de care femeile fac uz. Dragi bărbați vă place să fiți manipulați în felul acesta?!

Aștept cu interes comentariile voastre. Ce vă place și ce nu vă place din ceea ce înseamnă feminism? Cu ce sunteți de acord și cu ce NU? De ce vi se pare că feminismul ar fi o amenințare pentru bărbați sau pentru relații? Se mai poate simți atras sexual un bărbat de o femeie despre care știe că nu o poate controla?

Masculin vs Feminin în Alb și Negru, dar și Gri.

Există mai multe modele relaționale decât cele clasice: bărbatul dominant și femeia submisivă. Acesta este desigur modelul relațional mainstream cultivat prin toate canalele media. Însă e doar un model. Realitatea e ceva mai nuanțată. Pentru că nu-i așa, modelele noastre din copilărie nu au fost tocmai cele mainstream. Există o varietate largă de modele relaționale, toate având ca punct comun complementaritatea spre care tindem cu toții.

Să analizăm îndeaproape bărbatul dominant. Este modelul cel mai dezirabil. Un bărbat cu multe atuuri: puternic, protector, plin de resurse, de încredere. Acesta este modelul pozitiv. După cum știm însă, puterea corupe. Bărbații sunt cei mai tentați să abuzeze de poziția lor de putere. Ei trebuie să învețe la pachet cu poziția lor dominantă și integritatea. Or această valoare lipsește multor bărbați. Mulți dintre ei își însușesc doar aparențele, lipsindu-le calitățile, partea luminoasă a puterii: corectitudinea, altruismul, onestitatea, autenticitatea.

Să luăm un alt model relațional: femeia alpha. Femeia dominantă cu calități de lider. Care impresionează prin putere, energie și magnetism. Dar din nou, la un pas distanță avem umbra ei. O femeie puternică poate umili cu ușurință un bărbat și poate abuza de sensibilitatea lui. Ea se va fi atrasă de bărbați sensibili, blânzi și calzi, purtători ai unor valori feminine în esență, calități pe care bărbații le țin ascunse din cauza determinismului social. 

Ea va căuta o energie complementară ei cu care să nu intre în conflict. Bărbatul flexibil capabil să lupte fără orgolii pentru un obiectiv comun. Și care nu se simte intimidat de forța ei ... Ci chiar se simte de-a dreptul atras, pentru că în prezența ei poate să fie sensibil și vulnerabil. Cum spuneam purtăm cu toții măști. Abia în relațiile de iubire ajungem să dăm jos acele măști și să ne cunoaștem cu adevărat, dincolo de rolul social jucat. Și nu, nu va fi atras de bărbatul sclav. Fără personalitate sau fără voință. Sau arzând de dorința de a-i face tot timpul ei pe plac.  Își va dori un bărbat receptiv la energia ei intensă de care nu se simte intimidat sau speriat.

Pune un bărbat dominant și o femeie alpha într-o combinație conjugală și vei avea rețeta dezastrului. Vor scoate la suprafața laturile lor întunecate. Se pot simți atrași unul de celălalt ca potențial energetic al relației, pot fi chiar foarte compatibili sexuali, dar pe termen lung se vor canibaliza. El va testa tot timpul teritoriul pentru a demonstra că el deține puterea, iar pe ea o vor plictisi și scârbi demonstrațiile lui gratuite de putere. Și va încerca să-i demonstreze că nu depinde de el în niciun fel, nici emoțional, nici financiar, nici sexual. Orice urmă de iubire dispare în prezența demonstrațiilor de putere.

Pune-i într-o relație pe opușii lor - femeia submisivă și bărbatul sensibil. Ea îl va disprețui pentru lipsa lui de viziune, nesiguranța lui sau pasivitate. Îi va reproșa adesea că e  o ”cârpă de șters pe jos” pentru că în adâncul ei își dorește un bărbat tare care știe cum să conducă. 

Mi-aș îndrepta atenția în mod special în direcția bărbatului care se consideră un ratat pentru că nu poate demonstra bărbația socială, potența financiară și care sfârșește prin a fi părăsit de femeie pentru că nu ar fi suficient de bărbat.  Așa zisul mascul Beta. Elementul lui complementar este femeia puternică, care îi poate cultiva cu puterea hotărării ei sentimentul demnității personale, îl poate ghida blând spre activități care îl împlinesc pe el cu adevărat fie că vorbim despre gătit sau domenii creative. Domenii în care el își poate exprima plenar energia blândă creatoare fără a simți presiunea domeniilor competitive dure. Vor fi bărbații în profesii liberale, creative fără aspirații de a deține sau de a poseda mașina cea mai tare sau poziția cea mai centrală. Vor fi buni coechiperi și vor ști să-ți înfrumusețeze chipul cu cel mai frumos zâmbet sau cel mai tare orgasm. Pentru că știu că lucrurile frumoase se mai și construiesc, nu doar se cuceresc.

Cât despre femeia submisivă, cu o energie fină și blândă, purtătoarea unei energii vindecătoare și cuprinzătoare... Ele pot ajunge cel mai ușor în capcana bărbaților dominanți agresivi prădători sexuali. E bine să învețe să-și apere singure granițele personale și să se deschidă doar în fața bărbaților merituoși care îi vor aprecia darurile și nu le vor lua de-a gata ca pe ceva lipsit de importanță sau ceva ce li se cuvine și nu vor abuza de finețea și blândețea lor. Și încă ceva ... Să nu se sacrifice, să-și asculte vocea interioară și să-i exprime partenerului ei mai des dorințele și nevoile.

Fiecare model relațional vine cu părțile sale de lumină și umbră. Fiecare are câte ceva de învățat din ce are de dăruit mai de preț într-o relație celălalt. Și fiecare din noi avem multe de aflat despre noi înșine, e de săpat mult și adânc până ajungi la esențe. Spor la explorat.

Am uitat să fim femei sau doar am evoluat?

Ni se spune des ca am uitat sa fim femei. De fapt, suntem public rușinate exact din acest motiv. Dar ce vrea să însemne mai exact? Și când mai exact am stiut sa fim femei? In ce perioada istorica? Când a fost acel moment de glorie în istorie când femeile au știut să fie femei?

In antichitate cand rolul femeilor era doar de a naste mosternitori legimiti si erau sechestrate in casele lor? Sau in evul mediu cand femeia trebuia sa se conformeze unui cod vestimentar riguros, să asculte de bărbat și să zâmbească suav și mut și la fel să toarnă 10-15 copii? Sau în perioada primului război mondial? Când și-au suflecat mânecile, și-a tuns părul și au îmbrăcat pentru prima dată pantalonii și s-au apucat de treaba rămasă de izbeliște după ce toți bărbații au plecat în răzbboi? Sau când s-au deschis marile fabrici și au început să muncească zi lumină ca textiliste sau filatoare sau croitorese?

Femeile sunt feminine atunci când sunt îmbrăcate cu rochii și cu fuste? Sau pot fi feminine și cu o pereche de pantaloni cu o croială feminină dintr-o stofă moale și curgătoare? O femeie este feminină doar atunci când poartă accesorii sau poate fi la fel de feminină și fără pic de machiaj? Ce este feminin la o femeie? Atitudinea, părul, trăsăturile feței sau pantofii cu toc? Ce este aparență și ce este esență, care e acel etern feminin pe care îl poți regăsi în orice femeie indiferent de haina pe care o poartă?

Femeile s-au emancipat -  dovadă de inteligență, adaptare la mediu și strategie de supraviețuire. Și-au cerut drepturile și au devenit interesate de educație. Au căpătat un sentiment al demnității personale. Au învățat să se protejeze și au început să se pună în valoare. Au învățat să facă bani și să facă alegeri pe cont propriu. Au început să se exprime mai mult pe sine și să se conformeze mai puțin așteptărilor societății despre cum ar trebui să fie sau să nu fie.

Probabil veți fi de acord cu mine că conceptul de feminitate este un mit postmodern al societății noastre post-industriale. Este un stereotip și o fantezie colectivă departe de realitate. Pentru că femeile sunt de fapt ființe complexe și unice. Câte femei, atâtea adevăruri despre feminitate. Fiecare femeie este un Univers întreg și o expresie vie a feminității în milioane de forme. Nu le poți reduce la un număr de atribute dezirabile. 

O femeie va fi romantică, altă femeie va fi fragilă și visătoarea, o a treia femeie va fi grațioasă și sprintenă, a patra va avea o constituție masculină nu pentru că a uitat cum să fie feminină ci pentru că aceasta este constituția cu care ea s-a născut. Ei bine, stereotipul social va combina toate trăsăturile superbe la o mie de femei și va recrea un portret robot al unei femei perfecte. Iar aceste trăsături în mod normal nu vor fi de găsit decât într-o foarte mică măsură la o femeie reală.

De ce sunt toxice aceste stereotipuri? Pentru că anulează unicitatea fiecărei femei, oricare ar fi aceasta și o forțează să se conformeze unui tipar în care ea nu se poate regăsi. Este toxic pentru că stereotipul crează o așteptare nerealistă și mai ales produce judecăți de valoare - nu ești o femeie adevărată, nu ești conform modelului meu fantezist, ai uitat cum să fii femeie!

Problema sunt toate acele invalidări și respingeri ale unor ființe reale care sunt suma experiențelor lor de viață, a aspirațiilor și viselor lor personale, a traiectoriei lor de viață care au produs în final această personalitate, acest caracter, acest tip de sensibilitate sau tipar de inteligență emoțională, această vulnerabilitate, aceste temeri sau puncte nevralgice. Stereotipurile anulează oameni reali, îi diminuează, îi reduc la o sumă de comportamente dezirabile și îi depreciază. Un astfel de stereotip te poate forța să te simți neadecvată, neavenită, nedorită, și rușinată pentru ceea ce ești așa cum ești.

Și nu în ultimul rând stereotipurile legate de femeie au multiple efecte nocive asupra sănătății femeii - de la dietele periculoase de slăbit, la multitudinea de substanțe chimice cu efect posibil cancerigen din produsele cosmetice sau vopselurile pentru păr cu amoniac. Sau toate acele efecte nocive aupra mediului pe care le produce industria fast fashion - milioane de containere sunt arse și aruncate pe câmpuri zilnic. Sunt consecința disperării femeii presate de stereotipurile sociale de a arăta cât mai prezentabil și mai atractiv.

Cum ar fi să ne onorăm pentru ceea ce suntem și ceea ce am devenit. Cum ar fi să împărtășim această diversitate și să fim confortabili cu alegerile personale ale fiecărei femei. Și să o privești în ansamblu ei, holistic. Pentru că orice aspect din ființa ei are o poveste în spate. Orice element definitoriu al ținutei ei are o rațiune de a fi. 

Cum ai putea privi în schimb o femeie care a ”uitat să fie femeie”:  

Poartă pantaloni, deci e o fire practică, nu are manichiura făcută deci nu pune preț pe aparențe, le are în schimb tăiate scurt, deci ține la igiena corporală, dar nu și la artificii, poartă pantaloni casual deci e mai mereu în mișcare, o pereche de pantofi sport cu talpă ortopedică, deci este o fană a plimbărilor lungi, nu poartă farduri, s-ar putea să nu aibă timp prea mult pentru astfel de îmfrumusețări sau să nu știe cum să le aplice, sau să fie adepta unei ținute modeste pentru că modestia este cea care o caracterizează cel mai mult. 

Să vedem OMUL înaintea tiparului. Orice trăsătură a personalității ei dacă vom fi suficient de curioși să o descoperim ne va spune lucruri și întâmplări despre ființa din fața noastră. Și nu doar că a petrecut o oră la machiaj și altă oră la coafor. Ci mult mai multe lucruri valoroase despre ea ca persoană reală.

Cam atât am vrut să spun astăzi. Nu este exact manifestul pe care mi-ar fi plăcut să-l scriu. Dar să fiu fidelă principiilor mele. Să mă onorez pentru ceea ce sunt și ceea ce am devenit pănâ acum.

Bărbatul lângă care poți fi tu însăți

Te-ai gândit vreodată cum arată pentru tine bărbatul perfect? Blond, înalt, cu ochii albaștri? 

Să zicem că această imagine ne ajută ca fantezia să prindă contur, în realitate însă cât de important este ca el să fie blond sau la ce îl ajută ochii albstratri ca cerul vara? Cu ce este diferit de un bărbat cu ochii negri în care să te pierzi ca-n bezna nopții? 

Hai să gândim dincolo de … aparențe. 

Ce nevoi psihologice ai în momentul de față? Care au fost nevoile psihologice pe care nu ți le-au satisfăcut părinții în copilărie? 

• Ai fi vrut să primești mai des aprecieri pentru micile tale eforturi? 
• Ai fi vrut să fii văzută mai des? 
• Ți-ar placea să ai mai multă disicplină sau ritualuri care să te ajute să te organizezi mai bine? 

Poate urai momentele în care ți se citea pomelnicul cu "nazdravaniile" pe care le-ai mai facut sau  momentele în care erai trimisă în camera ta. 

Cât despre mine, ai mei nu prea aveau treabă cu mine, iar discuțiile în familie nu erau punctul nostru forte. Eram copilul ignorat, sau mai rău, uitat. Odată m-am ascuns într-o grămadă de haine adunate  de pe sârmă și am adormit acolo. Au început să mă caute cam pe la miezul nopții, când mama dădea stingerea. Mama avea foarte multă treabă în gospodărie. Când am crescut mai mare, mama pur și simplu nu mai știa cum să se apropie de mine, nu știu cât de inabordabilă eram cu adevărat, cert este că nici nu făcea eforturi in acest sens. Nu se întâmpla și cu asta basta. 

Acest "bagaj emoțional" îl voi căra cu mine în toate relațiile mele. Bagajul emoțional de copil uitat, ignorat, cu care te împrietenești greu, comunici greu, care te ține la distanță, sau mai rău, vrea să rupă orice legătură la prima gafă relațională minoră. 

Și acum întrebare, cu ce m-ar putea ajuta bărbatul blond cu ochi albaștri în viață, decât strict la conturarea unei fantezii, care ar putea la fel de bine să rămână o simplă fantezie. În realitate, nici măcar nu ai nevoie să ții ochii deschiși. Înțelegi ce vreau să spun. 

Prin urmare, bărbatul perfect va fi … acel bărbat lângă care poți fi tu, cu întregul tău bagaj emoțional, calități și defecte deopotrivă. 

Bărbatul în prezența căruia poți fi orice vrei tu să fii. Care te preferă pe tine și nu blondele sau brunetele si ca dintr-o fericită întâmplare să fii exact tiparul lui. Dimpotriva, pentru că te place pe tine, să-i placă culoarea părului tău, în schimbare și mereu surprinzătoare - când ciufulită, când coafată, când răvășită în modul ăla adorabil matinal ... 

Bărbatul acela care îți poate oferi și un alt tip de atenție, în afară de cea sexuala, să-ți ofere acele atingeri care hrănesc spiritul și psihicul. Psihologii ne spun ca aceste atingeri hrănesc, cresc, vindecă, ne întregesc ființa. 

Bărbatul acela lângă care poți fi tu, foarte încrezătoare, și cu câteva kilograme în plus, și cu sânii lăsați, și cu celulită, neepilată, nepensată… lângă care te simți acceptată în totalitate. 

Evident te aranjezi până la ultimul fir de păr din cap și de pe restul corpului, dar nu o faci cu presiunea sau teamă că s-ar putea uita la alte femei (proaspăt scoase din cutie), în timp ce tu ești nedormită și epuizată după o altă noapte creață cu cel mic care a făcut febră și ai trebăluit toată ziua prin casă, bucătărie, și ai terminat și câteva proiectele mici pentru jobul tău part-time. Tabloul complet fiind: acră, fără chef de vorbă și cu rezerva de iubire goală. Nu mai ai nimic de dat. 

În acele momente care sunt nevoile tale psihologice? Să fii luată în brațe, să ți se spună că ești adorabilă chiar și când ai cearcăne, să-ti fie luate poverile de pe umeri ca să te poți odihni câteva ore, și de băutura ta preferată. Iar el să știe cum s-o pregătească cu toată implicarea. 

Astea sunt gândurile mele de astăzi, dă-mi un semn dacă ești în asentiment cu mine, lasă un comentariu sau povestește-mi mai multe despre bărbatul tău perfect. 

Îți mulțumesc! 

Îți trebuie ani ca să crești stima de sine a unui copil, dar uite cum o poți distruge în mai puțin de 5 minute!

Să ne imaginăm un scenariu ipotetic. Te apuci să faci teme cu copilul cam pe la final de an și constați cu stupoare că al tău copil habar nu are de anumite chestii pe care ar fi trebuit să le știe ca pe popa tuns! Sau cel puțin acesta a fost parcursul tău școlar, unul de excepție, coroniță, premii, olimpiade, chestii. I-ai explicat de cinci ori aceleași lucru și luminița cunoașterii nu s-a aprins în capul lui. Persită făcând aceeși greșeală, iar tu tragi o singură concluzie: copilul acesta este praf, are mari lacune în bagajul lui academic. Și îți scapă o remarcă involuntară chiar de față cu copilul. Pentur că nu-i așa? Viitorul lui de corporatist este în pericol! Va avea noroc dacă va prinde vreun loc la spații verzi. Este inadmisibil să confunde litere între ele sau cifre sau să greșească un rezultat încă din clasa pregătitoare!

Hai să derulăm puțin înapoi filmul educațional al vieții tale. Erai pedepsit pentru orice greșeală, nu-i așa? Sau ți se cerea să scrii de o sută de ori aceeași frază până o scriai perfect? Sau erai certat pentru o notă mai mică de 8? Sau ți se creiona un viitor sumbru ca gunoier, cârnățăreasă, vânzătoare la Starbucks :) sau ca hamal împingător? 

Cei mai aspri critici ai tăi au fost părinții tăi, cei care ar fi trebuit să te încurajeze cu blândețe și răbdare. Dintr-un motiv foarte real - la fel au fost educați și ei la rândul lor, ei nu au știut ce să facă diferit. S-au considerat responsabili pentru tine, rezultatul muncii lor și te-au tratat ca pe o eroare pe care trebuiau să o corecteze. La fiecare pas. Studiile despre stima de sine erau încă incipiente și oricum nu de oameni cu stimă de sine ridicată avea nevoie societatea în acel moment. În oricare alt moment din istoria omenirii, mai exact. Se spune că țara te vrea prost. Ei, bine, e valabil și în cazul stimei de sine. Oamenii cu stimă de sine scăzută sunt obedienți. Iar obediența sau cumințenia a fost și mai este încă cea mai apreciată calitate la copii, dintotdeauna. 

Să admitem că îți dorești un alt parcurs pentru copilul tău și nu știi ce ar trebui să faci diferit. Păi, o primă sugestie, începe prin a-ți antrena mușchiul răbdării. Asta presupune să răspunzi la aceleași întrebări de zeci de ori fără să te frustrezi că ai mai zis-o odată. Asta înseamnă să vezi la copilul tău întotdeauna ce a făcut bine. 

Dintr-un text de 10 cuvinte, nu a greșit un cuvânt, ci a citit bine nouă cuvinte! 

Repetiția e mama automatismelor. Asigură-te că ai repetat de suficient de multe ori înainte ca un obicei pe care vrei să-l cultivi copilului tău a devenit automatism. Asta înseamnă să nu te frustrezi că i-ai spus de atâtea ori să se spele pe mâni după ce intră în casă și încă nu o face. De suficient de multe ori! De ori de câte ori este nevoie! De 3 sau 10 sau 100 de ori! Nu contează numărul de repetiții ci rezultatul, un obicei sănătos cultivat pe viață! 

Arată-i cum să fie tolerant față de propriile lui greșeli. Ajută-l să-și repare singur propiile greșeli. Cu duhul blândeții. Lasă-i lui libertatea de a-și dori sau nu să repare o greșeală. Poate o greșeală care te poate deranja pe tine nu este atât de deranjantă pentru el. Adică, ajută-l să învețe să trăiască cu propriile imperfecțiuni. Va avea nevoie de aceasta perspectivă la maturitate. 

Adolescenții sunt cei mai afectați de lipsa stimei de sine. Spre exemplu, 6 din 10 fete evită să facă diverse activități care le-ar face plăcere, cum ar fi să se alăture unui grup, să iasă în oraș sau să danseze pe motiv că nu le place felul în care arată. Tot mai frecvent întâlnești copii de 4-6-8 ani cu început de burtică. Acești copii cu tendințe supraponderale vor avea o nevoie mare de acceptare a felului în care arată așa cum sunt peste puțin timp. Acești copii vor avea nevoie de toată încrederea pe care știi să le-o cultivi încă de la vârste fragede. 

Copilul câștigă încredere de sine atunci când este acceptat cu toate imperfecțiunile lui. Nu va fi o problemă să le conștientizeze și să facă ceva în privința lor. Va fi o problemă dacă se va biciui psihologic pentru asta. 

Mai presus de orice, tratează fiecare greșeală ca pe o oportunitate de învățare. Greșelile scurtează procesul învățarii. Dar nu de maniera clasică, ai greșit, ești un prost, nota doi, stai jos. Copilul confundă literele între ele. Cum îl pot ajuta să le învețe mai ușor? Ar putea ajuta un suport grafic, vizual? Un joculeț? O poezioară amuzantă? Sau să desenăm litera buclucașă cu niște bețe în parc sau în nisip pe plajă? 

Ajută foarte mult să conștientizezi fără resentiment: da, copilul meu este așa cum este! Un copil extraordinar cu calități și potențial și defecte. Ca și tine de altfel. Cum îl pot ajuta să învețe mai repede și cu mai puțin efort? Simplu! Fără presiune pe rezultat, fără comparații, cu cerințe ajustate nivelului lui (puțin peste posibilitățile lui de moment). Și încurajări pas cu pas cu menționarea progreselor, a reușitelor, a realizărilor sau doar a efortului, atunci când rezultatele întârzie să apară. 

Și nu în ultimul rând, să conștientizezi, că ceilați, adică restul oamenilor vor avea grijă să-i menționeze fiecare greșeală cât de mică pe care o va face. Suntem o societate intolerantă față de greșelile învățăceilor! Taxăm tot! Iar criteriile pentru acceptare sunt atât de înalte, încât singura ta șansă ca să fii cineva este să fii neapărat un performer sau un artist talentat sau cineva cu funcție înaltă de preferat. Nu poți fi cineva făcând doar ce-ți place. Și dacă toți ceilalți vor fi nemiloși cu copilul tău, asta va conta/o să doară mai puțin, dacă părinții lui, familia lui îl va accepta fix așa cum e. Vor conta întotdeauna ai lui, nucleul lui dur. Restul să zică ce are de zis. Niciodată nu vei avea/nu va avea control asupra acestui aspect. 

Hei, ajută-ți copilul să devină nu cineva, ci el însuși.

Puterea explorării

În cartea sa Copilul Invizibil Gáspár György vorbeste despre stadiile de dezvoltare ale copilului in devenirea sa ca adult și dedică un capitol întreg nevoii de explorare și ce se întâmplă cu copiii cărora le este restricționată explorarea: devin niște adulți distanți relațional, absenți din viața familiei lor sau niște părinți de tip elicopter care își vor urmări îndeaproape copilul pentru a le ghida fiecare pas. Lecturarea acestei cărți mi-a deschis mult orizonturile de cunoaștere și înțelegere și m-a făcut să-mi redefinesc relația mea cu explorarea.

Mie nu mi-a fost restricționată explorarea în mod absolut, am fost doar ghidată spre anumite alegeri, cum ar fi: să fac pian timp de aproape un deceniu. Mama mea și-ar fi dorit să facă pian și cumva previzibil pentru o mamă care se sacrifică de dragul copiilor, noi copiii ei trebuia să-i împlinim visele. Mama își trăia visele prin noi. Așa cum uneori lua cina prin noi. Dar asta e subiectul unui alt capitol din aceeași carte despre părinții cu spirit de sacrificiu.

Revenind la explorare. Verișoara mea a făcut câteva luni vioară. Nu i-a plăcut! A frecventat și școala de pictură alte câteva luni și la fel, a abandonat-o! Era exemplul negativ cu care mama încerca să-mi contracareze gândurile de abandon. Orice s-ar fi întâmplat eu nu trebuia să abandonez școala de muzică! Cine renunță? Doar neserioșii! Și eu eram un copil serios, sârguincios, conștiincios, cu un simț exacerbat al răspunderii (și al gravității vieții).

Școala de muzică era pentru mine un mare zbucium sufletesc! Proful de sport îmi spunea adesea: fată zbuciumată! Iar eu o luam ca pe ceva grav și serios. Mă trec uneori fiori gândindu-mă cu câtă inconștiență mă aruncam în vâltoarea vieții - trebuia să ajung de trei ori pe săptămână în centrul raional cu singurul autobus din sat de la vârsta de 8 ani, singură! Autobus care se mai și strica, mai pleca fără mine și eu trebuia cumva să ajung acasă. Singură! Cu mașini de ocazie, pe jos, iarna-vara, pe frig sau întuneric. Țin mințe că îmi era rău de mișcare și trăiam deseori senzația de stomac întors pe dos. Sau de panică când autobusul prea încărcat cu pasageri începea să patineze pe drumuri înfundate, înghețate sau pline de bălți și glod până la genunchi. De oboseala, epuizare sau foame când nu apucam să mănânc ceva la amiază pentru că trebuia să prind autobusul imediat după ore. Și mai țin minte acele examene îngrozitoare. Uitam aproape totul și mă salvau doar mâinile, memoria mecanică! Îmi tremurau genunchii, îmi transpirau palmele, eram terifiată și abia puteam vorbi, îmi simțeam gura încleiată, eram palidă și înfricoșată de faptul că urma să-mi pierd capul. Îmi amintesc acele fețe rigide ale examinatorilor parcă trase într-o țepusă care nu se mișcau, nu schițau niciun zâmbet, nu suflau nicio vorbă. Sau ironiile profesoarei mele de pian care-mi spunea că va fi o mare minune dacă eu voi intra la Ștefan Neaga, colegiul de muzică din Chișinău, acolo unde toată lumea bună aspira să intre. În adâncul sufletului meu știam că nu am nicio iotă de talent, că m-a călcat elefantul pe-o ureche, pentru că în loc de o septimă eu auzeam o secundă, iar asta însemna că n-am pic de auz muzical.

Cu toate acestea, NICIODATĂ nu i-am spus mamei că aș vrea să renunț. Ba chiar îmi amintesc că am refuzat amabilitatea profesorului meu de matematică care s-a oferit să mă pregătească pentru o facultate de profil, pentru că eram foarte bună la mate, zicându-i că dimpotrivă, muzica este viața mea! A se înțelege - viața mea zbuciumată! Deși nu credeam nici eu însămi în ceea ce fac, nu voiam (sau nu aveam voie?) să renunț! Pentru că în lumea mea mică și rurală renunțările erau rușinoase! Iar eșecurile - dezastruoase. Catastrofale!

Abia după 30 de ani s-a întâmplat dezghețul meu psihologic din acea paralizie de care se pare că mă contaminasem în fața acelor uși imense și grele de sală de concert așteptând să-mi vină rândul la anihilare în acel spațiu gol ca un abis în fața acelor trei examinatori cu fețe inumane.

Asta după ce am constatat că îmi era greu să renunț la orice, relații toxice, pantofi care mă strâng, haine prea largi sau prea uzate, spații mici și neîncălzite iarna, într-un cuvânt, nu aveam exericițiul explorării Luam de bun: primul lucru la îndemâină! Prima carte luată de pe raft. Prima sugestie care mi-a venit în minte. Prima impresie. Primul impuls. Prima concluzie. Prima intenție. Primul job. Planul originar de la care nu trebuia să mă abat. Orbește. Asta înseamnă inflexibilitate.

Acum mi se pare absurd să faci asta! Și cu toate acestea, oamenii fac asta! Mult prea des de fapt. Se mulțumesc cu primele impresii, cu primele alegeri, trag niște prime concluzii, se încred în primul impuls, spun lucruri care le-a venit prima dată pe limbă. Fără să retușeze nimic, scriindu-și propria viață într-o primă ciornă și nedorind să schimbe nimic semnificativ la ea sau la ei.

Ca să revin la carte. Îndemnul dlui psihoterapeut este să îngăduim copiilor îndrăzneala de a explora, să-i încurajăm să probeze diverse roluri, identități, atitudini, pasiuni, înclinații. Să-i privim cu siguranță la despărțire și să-i întâmpinăm cu dor la revenire. Și să-i asigurăm de faptul că oricând se pot răzgândi. Oricând pot alege orice altceva. Fără să le impunem reguli prea multe sau prea stricte.

Personal cred ca ne păstrăm această nevoie și la maturitate și nu e o nevoie exclusivă a bărbaților. Femeile au nevoie de aceeași libertate de explorare, deși rolurile pe care le îndeplinesc sunt mai rigide și presupun o înlănțuire, o așezare, o stabilitate, ceea nu înseamnă că explorarea pentru ele a luat sfârșit în fața altarului sau odată cu nașterea primulului copil. Poți oricând să-ți descoperi pasiuni noi, oameni noi, o facultate nouă, un domeniu nou, un curs de hobby nou, să abandonezi vechile hobby-uri, să-ți arunci la gunoi vechea garderobă, să-ți dorești să-ți schimbi locuința, orașul, țara, să-ți cultivi talentele, să urmezi o nouă cale la 30 de ani, la 40, la 50, la 60, la 80. Niciodată nu e prea târziu. De fapt. Întreaga viața este despre căutare, explorare, decoperire și puterea de a o lua din nou și din nou de la capăt.

Aș vrea să fac un curs de desen, unul de pian și altul de design interior. Și aș mai vrea să merg la un curs de teatru, poate încă unul de engleză, o școală de șoferi și alta de bucătari semi-profesioniști. Mi-ar plăcea să fac și un curs de public speaking. Și să nu uităm și de școala de yoga din India... Ar trebui să mă grăbesc cumva, viața este prea scurtă pentru a merge cu pași siguri pe un drum dinainte trasat și bine bătătorit. Viața este despre explorare.

Arta vorbirii la femei - curajul!

In cartea sa Darurile Imperfecțiunii, Brene Brown menționează că ”gândurile rostite deschis resprezintă unul din principalii factori care declanșează rușinea la femei”. Altfel spus, femeilor le este rușine să spună pe față ce gândesc!

Iată îngrijorările lor:

• Să fiu onestă, DAR fără a-i face pe ceilalți să se simtă prost 
• Să spun ce am de spus, DAR să nu supăr pe nimeni 
• Să par informată și educată, DAR să nu pară că le știu pe toate 
• Să am curajul de a-mi exprima dezacordul, DAR fără a spune ceva neplăcut sau care să stârnească controverse. 

De unde rezultă că femeile ar trebui să fie inițiate în arta vorbitului cu buzele pline de miere. Și cum foarte puține femei se pricep de fapt la așa ceva, cea mai apreciată calitate ar fi abilitatea ei de a tăcea. Să tacă și să facă un efort permanent de a fi cât mai atrăgătoare. Tăcută și atrăgătoare. Și zâmbitoare! Vă dați seama ce dezastru ar fi dacă ar fi doar tăcută sau doar atrăgătoare?

Eu personal am dat-o în bară de fiecare dată când am încercat să-mi expun gândurile onest, crezând că ceea ce pot spune cu intenția de a face bine va fi perceput ca atare - ca intenție de a face bine.

Tocmai de aceea, mi-am asumat că uneori:

• voi spune lucruri inconfortabile pentru ceilalți, dar că voi învăța să fiu și diplomată în același timp, 
• voi avea curajul să-mi exprim dezacordul, dar fără să insist că am și dreptate, 
• voi aduce date și informații într-o discuție și voi face ușoară abstracție de reticența sau chiar iritarea interlocutorilor mei atunci când le pomenesc de studii și cercetări în domeniu. 

Oricât de relevantă ar fi pentru ei experiența personală, este lecția lor de viață, adevărul lor personal, nu și al meu. Eventual ar avea vreo relevanță într-un studiu de minim alte o mie de experiențe similare care să fie supuse unei grile de analiză și evaluare.

Poți comunica like a lady cu zâmbetul pe față? Da, când scoți chestii documentate și argumente pe gură și ai curajul să rostești deschis ceea ce gândești.

Până la urmă, e doar o convenție socială perpetuată de-a lungul timpurilor. Putem să recodificăm cutuma oricând, în orice etapă istorică învățând să ne rostim deschis adevărurile în care credem.

Fără teama sau jena sau grija că cineva ar putea gândi ceva neplăcut despre noi!

Dacă nu o vom face deloc, cum putem schimba aceasta paradigmă, cum putem obține respectul celorlalți pentru faptul că gândim?

Obișnuindu-i, învățându-i cu grijă și răbdare să asculte o femeie care are un punct valid de vedere!