marți, 29 iulie 2014

Nevoia de iubire imposibilă

Ştii ce mă înspăimântă cel mai mult la aşa-zisele iubiri? 

Faptul că răspund unei nevoi, unei frustrări, unei răni mai vechi emoţionale şi când te vindeci de acea nevoie-frustrare-rană, brusc îţi moare iubirea! De exemplu, te îndrăgosteşti de un barbat dominanto-agresiv, pentru că, pana mea, agresivitatea lui te incită, te discplinează şi te umileşte-smereşte într-un mod familiar ţie, îţi aminteşte de o figură paternă sau de o primă iubire chioară. 

Şi ce se întâmplă dacă tocmai această relaţie sau alte circumstanţe providenţiale de viaţă te vindecă de acea rană emoţională? Scopul oricărei experienţe transformaţionale este elevaţia spirituală, depăşirea condiţiei anterioare şi purgatoriul spiritual. Vei deschide ochii şi vei constata cu stupoare că nu-l mai iubeşti şi că probabil nu l-ai iubit cu adevărat niciodată! 

Şi pentru că nu este lecţia lui ci a ta, va încerca să te reţină în viaţa lui cu texte manipulative, acuzaţii, reproşuri, speculându-ţi orice inflexiune de voinţă sau sentiment de vinovăţie. 

Tot ce trebuie să faci este însă să pleci, să te desparţi de trecut cu recunoştinţă pentru toate lucrurile frumoase trăite împreună. 

Şi chiar cred că te poţi despărţi de cineva într-un mod foarte frumos! Dureros de frumos, aproape romantic. Am văzut aşa ceva în filme! 

Dacă ar fi să enumăr câteva nevoi-temeri ca resorturi intime ale unei iubiri pasionale care odată vindecate pot face dispărut obiectul iubirii: 
  •  Nevoia de suferinţă şi nevoia de iubire neîmpărtăşită. E confortabil să iubeşti fără să ţi se răspundă la sentimente. Nu implică nicio responsabilitate şi nicio schimbare reală. Or, schimbările reale sunt arareori dorite. 
  • Teama de apropiere intimă de un bărbat idolatrizat. Oamenii în intimitate devin reali şi tangibili, pe când la distanţă îi putem mistfica şi înfrumuseţa cu tot felul de zorzoane şi calităţi imaginare. E uşor să iubeşti pe cineva fără ca măcar să-l cunoşti. 
  • Nevoia de dragoste mare, nevoia de iubire insuportabilă. Ca o ultimă dorinţă pe acest Pământ.
Când ne îndrăgostim de persoana potrivită, nu în sensul de potrivită pentru hapiness, ci potrivită pentru rănile emoţionale de rezolvat, parcă s-ar declanşa un întreg program (soft) de date/setări şi comportamente cu un scop precis şi acţiune circumscrisă exclusiv scopului. Altfel persoana în cauză va dispărea din viaţa ta imediat ce programul îşi va fi atins scopul. Care este acel scop? Nu vei şti cu exactitate până nu vei săpa adânc, altfel ar trebui să-ţi fie cunoscut măcar în parte, ar trebui să fie preocuparea ta de ceva vreme, problema ta fără soluţii care brusc s-a întâlnit în cel mai fericit mod cu şansa – Bărbatul-soluţie-la-problema-ta. Ştii, bărbaţii sunt nişte soluţii, iar femeile - nişte ecuaţii. 

Un astfel de program ar putea suna aşa: “Constat că sunt îndrăgostită de un bărbat care trebuie părăsit în gânduri pentru că nu putem fi împreună din cel puţin trei motive: 1) nu mă iubeşte, şi motivele 2 şi 3 la fel) nu mă iubeşte.” Deci, scopul este să constat într-un final că nu este îndrăgostit de mine, deşi m-am chinuit din răsputeri să-l îndrăgostesc de mine. Scopul include în sine finalitatea: el nu se va îndrăgosti de mine. Punem pariu? Cu o astfel de setare/program în minte, voi face tot posibilul ca el să nu se îndrăgostească de mine. Şi scopul se consideră atins atunci când obosesc infernal de mine şi de sentimentele mele. Pe care le voi băga la final într-un coşciug şi le voi omorî cu premeditare prin sufocare, n-o să le dau voie să respire şi nu le voi mai alimenta cu energia gândurilor mele. 

Sunt acţiuni fără nicio logică pe care le facem fără să avem în gând vreo finalitate clară. E pentru că nici nu ne dorim vreo finalitate, tot ce vrem este acea emoţie vie care să crească pe moment în noi. Pe ea o vrem, cu finalitatea vedem ce facem mai târziu. Acum tot ce ne dorim este acea doza de ameţeală şi confuzie mentală şi emoţie care să palpite simulând viaţa din noi.


*Din ciclul noilor aberaţii despre dragoste. Exerciţiul exprimării libere şi fără pretenţii. Mi-ar plăcea să-l fac precum respir, adică natural. E motivul pentru care nu-mi voi coafa în exces textele. Dar promit cel puţin că le voi medita ceva înainte să le manifest în exterior.

luni, 14 iulie 2014

Când copiii ei nu sunt ai tăi

Ce se întâmplă în majoritatea cazurilor? Toată lumea are cel puţin câte o problemă. Să vedem care pot fi acestea:

Probleme copilului
  • Copilul îi poate reproşa mamei şi prin extrapolare tatălui vitreg destămarea căminului familial primar şi excluderea tatălui natural din ecuaţia familiei în cazul unui divorţ.
  • Copilul se poate simţi izolat în cazul apariţiei unui copil nou în familie şi căuta refugiu la rudele din partea tatălui natural.
  • Copilul se poate simţi vinovat pentru destrămarea familiei lui, implicit divorţul părinţilor săi. 
  • Copilul poate avea emoţii negative de respingere faţă de tatăl său vitreg fără un motiv explicit real imputabil celui respins. 
Problemele tatălui vitreg 
  • Te poţi confrunta cu diverse prejudecăţi sociale împărtăşite de apropiaţi şi chiar de soţie. Spre exemplu, în unul din stereotipuri eşti ilustrat ca un balaur care i-a răpit copilului mama inocentă şi urmează să-i înghită toţi descendenţii concepuţi cu alţi masculi. 
  • Nu te poţi apropia emoţional de copil, tatăl lui natural fiind cu ochi de cerber pe tine. 
  • Faptul că ai o relaţie intimă cu mama lui nu înseamnă automat că ai o relaţie apropiată cu copilul acesteia, pe aceasta din urmă trebuie să o construieşti separat, independent de mamă, iar pentru a construi ceva e nevoie de răbdare, grijă, multă muncă şi atenţie. 
Problemele mamei 

În cazul unor relaţii tensionate şi conflictuale se va confrunta cu dilema alegerii, iar cele mai multe mame vor alege să-şi "apere" puiul, cum e firesc şi normal să se întâmple. În plus, se poate simţi vinovată pentru această situaţie creată din cauza alegerii ei pe care inevitabil o va regreta.


 Ce nu trebuie să faci în calitate de tată vitreg 


Să joci rolul tatălui în absenţa acestuia. E suficient să fii doar prietenul copilului. 

Copilul va fi confuz şi se va confrunta cu sentimente contradictorii. Dacă vă mai amintiţi întrebările stupide cu care ne terorizau părinţii când eram mici: "Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata? " Cam care ar putea fi răspunsul în cazul întrebării: "Pe cine iubeşti mai mult, pe mine, tatăl tău vitreg cel care-ţi dă de mâncare sau pe tatăl biologic, cel care a contribuit la apariţia ta pe lume? " Prea complicat pentru mintea unui copil de 4-6 ani. Explică-i noţiunea de tată biologic şi diferenţa între un tată natural şi unul nenatural. Gradul de implicare şi timpul de calitate petrecut împreună? Faptul că nu este tată biologic îl scuteşte de implicare?

Să încerci să-ţi impui autoritatea prin pedepsirea copilului sau să-ţi forţezi intrarea în inima copilului, cumpărându-l cu diverse atenţii. 


Copiii sunt foarte receptivi la genul acesta de atenţii şi un astfel de părinte va ajunge în scurt timp să fie întâmpinat în loc de "bună ziua" cu textul "ce mi-ai luat?".

Să faci presiuni asupra consoartei pentru a-ţi aduce pe lume un moşternitor nou-nouţ. 

La nivel subliminal această nerăbdare şi presiune se poate traduce prin mesajul: "E ceva în neregulă cu copiii pe care îi ai deja. Sunt nişte copii exceţionali, dar nu sunt ai mei. Nu îmi asum responsabilitatea pentru ei, din moment ce, cum spuneam şi ţi-am mai zis în atâtea rânduri, nu sunt ai mei şi aceasta este o problemă majoră". Copiii comuni ai cuplului pot apărea de comun acord în cel mai potrivit moment cu putinţă. Unde există dragoste şi înţelegere ei apar în mod firesc ca rod al acestei iubiri.  

Sfat: Dacă simţi că nu-ţi poţi asuma responsabilitatea pentru un copil al cărui tată biologic nu eşti tu, atunci este bine să fii sincer cu tine insuţi şi cu mama acelui copil. Nu accepta compromisuri, nu tolera acel copil pentru a procrea cu mama lui alţi copii pe care să-i iubeşti şi pentru care să-ţi asumi responsabilitatea. Rolul de părinte presupune mult mai mult decât perpetuarea propriului material biologic. Desigur ai nevoie de o conexiune emoţională cu copilul, iar unii taţi nu o pot avea nici cu propriii lor copii. Aceasta se dezvoltă în timp, cu răbdare, grijă, atenţie şi iubire. Copilul vitreg va sesiza diferenţele de atitudine şi comportament pe care le vei manifesta faţă de copiii "tăi" şi vor apărea inevitabil conflicte, tensiuni şi probleme. Şi nu ţine de o abilitate specială să gestionezi astfel de conflicte posibile viitoare. Ţine de asumarea rolului de model patern în viaţa copiilor ce ţi-au fost încredinţaţi. Unii taţi vitregi sunt mai grozavi decât taţii biologici, diferenţa o face atitudinea şi implicarea reală în viaţa copilului. Învaţă de la partenera ta răbarea cu copiii.
Cu siguranţă acest rol patern ţi-a fost predestinat, pentru că nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? De ce oare? Ai avut la rândul tău un tată vitreg pe care nu l-ai acceptat şi acum simţi că trebuie să îndrepţi lucrurile cu propriul tău copil vitreg?


Ce poţi face: 
Să fii onest în privinţa capacităţii tale de acceptare a unui copil în viaţa ta, fără a-l considera un accesoriu venit la pachet cu mama lui, pe care să fii nevoit să-l accepţi. Nu trebuie să accepţi nimic din obligaţie. 
Pentru a construi ceva, în speţă o conexiune emoţional-afectivă cu un copil e nevoie de răbdare, grijă, muncă, atenţie. În primul rând de răbdare. Copiii pot părea dificili, obraznici, nerecunoscători şi agresivi. De fapt sunt impetuoşi, energici şi au o nevoie permanentă de atenţie focalizată pe ei, deseori dând dovadă de multă ingeniozitate în a o câştiga. Cei mai mulţi taţi au această problemă cu răbdarea, în timp ce mamele par să o aibă în mod nativ, în dotarea standard. 


Propria mea experienţă


Am crescut la ţară cu convingerea că tatăl biologic, indiferent că e bun sau rău, este al tău şi acest rău necesar e un fel de axă a ta în lume. Am crescut şi cu exemplul de tată vitreg al vecinului de peste drum, care îşi punea copiii adoptivi la munci grele cam de pe la cinci dimineaţa şi care cârcotea de fiecare dată când Sasha îşi punea trei linguriţe de zahăr la ceai la o cană de 400 ml. 

Acesta e motivul pentru care după divorţ consideram că opţiunile mele de a mă recăsători vreodată erau aproape nule. 

Contrar aşteptărilor mele, relaţia dintre fiica mea din prima căsătorie şi cel de-al doilea soţ a fost una foarte bună. Ea l-a acceptat fără nicio rezervă şi nu a judecat în niciun fel alegerea mea. Nu a considerat-o ca pe o trădare din partea mea, acceptarea ei a fost totală şi absolut surprinzătoare. Şi se întâmpla asta după o şedere de doi ani în familia tatălui ei biologic. 

De cealaltă parte, a soţului meu, a fost aceeaşi acceptare totală. Poate din cauza formării lui spirituale, îmi imaginez, sau pentru că nu e genul de tată care să pună preţ prea mare pe legăturile de sânge dintre oameni apropiaţi altfel decât sufleteşte. 

Curios e că s-au recunoscut, fără să se fi văzut înainte în poze, în autogară. Eu o căutam pe ea şi m-am depărtat de el, apoi m-am rătăcit tot căutând-o, dar i-am găsit pe amândoi împreună, discutând ceva. Se găsiseră fără mine. Fiică-mea avea nouă ani pe atunci. 

Nu le-am intermediat relaţia, ei doi petreceau destul de mult timp împreună, în special făcând meditaţii la matematică, dar şi istorie sau geografie. 

După apariţia copilului nou al cuplului, s-a păstrat acelaşi raport de forţe şi relaţii. El avea nevoie de un copil mare cu care să comunice, iar cel mic s-a prins foarte greu, abia pe la vreo trei ani, de uzul limbajului. Şi aveam ciudata impresie că soţul meu preferă copilul mare în detrimentul copilului mic, al propriului său copil de fapt. Şi adevărul era că nu făcea diferenţă pe acest criteriu al apartenenţei. Probabil a jucat un rol important faptul că cel mic a apărut după patru ani de convieţuire paşnică în formulă de trei, timp în care cei doi au apucat să dezvolte o relaţie bazată pe comunicare şi respect.

Nu i-a zis "tată", nimeni nu i-a cerut asta. El însuşi nu se considera mai mult decât un prieten al copilului. Ţinea cont de faptul că este fată şi se conforma nevoilor ei de modelare, ţinea mult la o dotare corespunzătoare - un set de învăţăminte şi principii cu care o fată să se poată descurca în viaţă, în opinia lui de bărbat. Acum el este un reper pentru ea, vorbesc la telefon, ea ţine să-i afle părerea despre diverse lucruri (de ex. un tatuaj cu care eu nu sunt absolut deloc de acord, iar el nu are nimic împotrivă). Un detaliu important, atitudinea lui faţă de copil a fost un factor determinant în acceptarea lui ca soţ în viaţa mea. Mai mult decât atât, i-am considerat prezenţa lui benefică în viaţa fiicei mele. Şi sunt recunoscătoare pentru amprenta pe care a pus-o pe felul ei de a fi. Lui i-ar putea datora şi pasiunea pentru lecturi: obişnuia să-i cumpere diverse cărţi şi să-i vorbească despre cărţile copilăriei lui şi a continuat să-i cumpere cărţi chiar şi când ea i le ignora total. A avut răbdare până i s-a produs declickul: Harry Potter. Iar apoi i-a întreţinut această pasiune cu cele mai noi şi mai scumpe noutăţi editoriale.

Un copil e un întreg Univers. Cu răbdare şi cele mai pure intenţii te poţi apropia de acest Univers, iar recompensele sunt pe măsură. Iar taţii vitregi pot fi nişte taţi grozavi. Pe asta o ştiu din propria experienţă. 



joi, 22 mai 2014

De ce este bună suferinţa.


Ar fi câteva motive. Nu există Bine sau Rău. Nu. Această distincţie a fost făcută doar de dragul teoretizării, pentru că mintea umană operează secvenţial, dihotomic şi liniar. Operăm cu categorii şi cu grupuri logice de înşuşiri şi calităţi. Cu elemente disparate, făcând asocieri şi conexiuni forţate. Nu suntem în stare să percepem lucrurile în complexitatea lor, să ne detaşam de propriile emoţii sau experienţe, şi sfârşim prin a concluziona că dacă un lucru ne-a făcut rău, e pentru că acel lucru este rău în mod necesar. 

Pentru a putea înţelege acea complexitate de care pomeneam, propun nişte schimbări de paradigmă. Având în vedere că aceste gânduri îmi aparţin în exclusivitate şi nu fac recurs la nicio autoritate morală în vastul domeniu al truismelor pline de înţelepciune, luaţi-le ca atare, sau asta e, mi le asum.  

Deci, schimbările de paradigmă:

1. Înainte de a califica o experienţă drept un eşec, să ne întrebăm dacă acel eşec ne foloseşte la ceva şi dacă nu cumva suntem chiar noi înşine autorul moral al eşecului, tocmai pentru că aveam o mare nevoie de el. Deci lucrurile se întâmplă în mod necesar. Şi se mai întâmplă cu un scop. 

2. Să înţelegem necesitatea principiului distructiv: uneori un "dezastru", un "cutremur", o "apocalipsă" este exact forţa necesară pentru schimbare. Toţi bărbaţii ştiu că înainte de a face ordine, femeile transformă casa într-un haos total din care vor să evadeze. Şi toate marile succese au fost precedate de un şir aparent nesfârşit de rateuri sistematice, fiecare rateu fiind de fapt cărămida necesară pentru a desăvârşi arhitectura de ansamblu al succesului de mai târziu. Ai nevoie de o undă de şoc pentru a demola o construcţie şubredă şi învechită, ai nevoie de o criză a petrolului pentru a realiza că modul în care sunt exploatate resursele naturale ale planetei nu este unul sustenabil şi judicios. Ai nevoie de un şoc emoţional care să te trezească la realitate. Şocurile şi dezastrele au această capacitate de a zdruncina structuri şi edificii din temelii, de a le demola şi face praf şi tămâie, ca apoi alte forţe ale naturii să spele acel loc al neputinţei - apa, vântul, uitarea, timpul. Orice sfârşit poate fi un nou început. Iar începuturile sunt entuziaste, pline de energie, viaţă, speranţă, avânt şi elan. Prin urmare, este corect să spunem că un sfârşit înseamnă de fapt un început, că Moartea înseamnă de fapt Viaţă, o altă Viaţă. 

3. Suferinţa vine din incapacitatea de a înţelege: scopul, necesitatea, procesul pe care îl traversezi, consecinţele propriilor fapte, beneficiile schimbării. Suferinţa vine din Teama de Necunoscut. Acea nebuloasă care ne orbeşte şi ne împiedică să vedem şi să înţelegem ceea ce trăim cu adevărat. Suntem captivi în stările egoului rănit care nu face decât să se autovictimizeze şi să-şi chestioneze valoarea şi să caute scuze şi justificări, clar în afara ariei noastre de control. Sunt raţionalizări ale Eu-ului, mecanisme defensive pentru protejarea eu-ului fragil şi nesigur care şi-a construit în tot acest răstimp proptele în exteriorul său: posesiunile mele, succesele mele, cuceririle mele, complimentele care mi-au fost adresate, calificativele obţinute, scorul record care mi-a validat performanţa, premiile, like-urile şi inimile zdrobite de indiferenţa şi răceala mea. Am eşuat în a-mi valida EU-ul. Un lucru care ar putea echivala cu surparea întregului Univers. O furtună într-un pahar cu apă de fapt, dar să nu supărăm egoul prin minimizarea importanţei rateului, să-i dăm dimensiunea eroică şi fabuloasă pe care o merită. Suferinţa noastră e cumplită! Nu contează motivele sau cauza reală. Suferim cu adevărat şi asta e tot ce contează! Ceea ce ne şi place! 

4. Ne place să suferim. E o demonstraţie frumoasă şi de necontestat (cine poate să ironizeze suferinţa altuia e un om de nimic, pentru că, nu-i aşa, n-are pic de inimă) că suntem umani, profunzi şi sensibili. Ah, ce ne mai place să suferim. Dacă ne facem vizibilă şi auzită suferinţa, putem strânge atâta compasiune în jurul nostru, atâtea alte proptele de care să ne sprijinim, atâtea cuvinte care să ne oblojească rănile egoului, atâta energie cu care să ne hrănim de fapt suferinţa în care ne complacem. Ceilalţi empatizează cu noi şi suferinţa nu mai e noastră, e colectivă, orgoliul este satisfăcut pe deplin, i-am făcut şi pe alţii să se simtă la fel ca noi: singuri, neînţeleşi, deprimaţi, frustraţi şi nesiguri. 

5. Refuzăm ajutorul celorlalţi. Întotdeauna ne parvin pe diverse căi soluţii. Dar suntem tentaţi să le respingem din varii motive, cel mai solid dintre ele fiind rezistenţa la schimibare. Orice soluţie pe termen lung implică în mod necesar imperativul schimbării, or de cele mai multe ori nu vrem să ne schimbăm, suntem conservatori şi refractari la toate propunerile de îmbunătăţire de sistem (mentalitate, convingeri şi credinţe, valori, capacitate de efort) ce ne sunt solicitate. E prea complicat! Trebuie să schimbăm obiceiuri, rutine zilnice, să ne monitorizăm gândurile, să le înlocuim cu altele, să ne înţelegem propriile greşeli, să admitem că suntem responsabili de propriul eşec, să înţelegem cum am ajuns aici şi ce putem schimba astfel încât vieţile noastre să aibă vreun sens. Aşteptăm soluţii miraculoase. Imbolduri exterioare nouă. Mură în gură cum ar veni. Căile cele mai facile şi mai la îndemâină. Dar nu şi schimbarea din interior. Chiar dacă eşti vraişte şi gândurile tale sunt balamucul de pe lume, preferi să închizi toate sertarele şi cutiuţele alea multe, să le încui cu cheia şi să arunci cheia într-un puţ. E momentul acela în care vrei să fii lăsat în pace şi să nu mai zgândări nimic, e momentul în care întorci spatele unui prieten care vrea să te ajute. 

6. Există mai multe moduri de a învăţa. Cei mai mulţi dintre noi preferă modul hardway. Oferă nişte avantaje greu de contestat: îţi moblizează resursele interioare într-un mod nebănuit înainte şi într-un timp halucinant de scurt, îţi expandează limitele la cote de domeniului fantasticului, nu ai alte soluţii, e prea târziu pentru orice altceva, e ultima ta şansă, realizezi că ţi-a ajuns cuţitul la os şi funia la gât şi că TREBUIE SĂ FACI CEVA. Mai speri să tragi ultimele foloase de pe urma suferinţei cu care ţi-ai înnobilat trista-ţi figura, poate-poate eşti graţiat pe motiv de ochi frumoşi şi profunzime a gândurilor despre lipsa de sens a Vieţii, a însăşi Vieţii şi despre zădărnicia efortului şi a luptelor interioare, dar şi pentru înţelepciunea inacţiunilor tale ZEN. Doar că într-un final, se declanşează sirena din sistemele de supravieţuire, ultimul resort şi începi să te mişti mimetic, instinctual, rupând-o de fugă pentru a rămâne întreg măcar în părţile esenţiale. Plăteşti preţul indolenţei, te afuriseşti de mama focului de cap prost şi sec ce-ai fost, îţi faci toate procesele de conştiinţă, în secvenţe de secunde, timp preţios în care alergi cum n-ai mai alergat în viaţa ta. Contra secundometru. 

Ai supravieţuit în cele din urmă. Ai învăţat câte ceva. Nu foarte multe, dar totuşi ai mai înscris în acel puzzle al succesului tău răsunător ultim o cărămidă necesară a eşecului. Altfel, felicitări. Suferinţa ta a fost bună. Te va ajuta pe viitor în nebănuite feluri, suntem fiinţe inteligente înzestrate cu capaictatea de a o evita. Iar acest lucru s-ar putea să te ajute în cele din urmă să fii THE BEST.

luni, 14 aprilie 2014

Te iubesc ALTFEL

V-ați întrebat vreodată de ce oamenii înconjurați de iubire sunt niște nesuferiți? 

Atunci când suntem iubiți ni se acutizează niște stări abisale, nu mai suntem noi, suntem ALTFEL, nemiloși, cruzi, răzbunători, posesivi, simțim nevoia să rănim și eventual să rupem bucăți din celălalt, devenim agitați, aruncăm cu diverse cuvinte necugetate pe care apoi le regretăm, după ce ne trezim din ACEA beție a simțurilor, acea furtună interioară, de care mai bine ne lipsim. 

Parcă ni s-ar agita spiritele în noi, acei demoni interiori de care nici măcar nu eram conștienți. 

Concluzia la care am ajuns este următoarea: vrem să fim iubiți necondiționat! În momentul în care cineva încearcă asta sau doar pretinde asta, brusc vrem să ne arătăm profunzimile ființei. Ne chinuie gelozia ”ești îndrăgostit(ă) de imaginea mea, de proiecțiile tale, ești îndrăgostit(ă) de dragostea ta și de jumătatea mea BUNĂ, poți, te rog, să deschizi mai bine ochii și să mă vezi pe mine, cel/cea autentic(ă)?”

Parcă am vrea să spunem: ”Acum că mă vezi cum sunt și e inutil să neg că nu sunt tocmai ASTFEL, că de obicei sunt ALTFEL, da, acel altfel este masca mea socială, comportamentul dresat, ce-am învățat că este un comportament dezirabil și acceptabil, mă vei mai iubi oare?”

Vreau să mă iubești pe mine și nu masca mea pe care uite nu dau doi lei, știi, sunt rău/rea uneori, alteori insuportabil(ă) și spun cuvinte oribile, pe care apoi le regret… Sunt inconstant, îmi pierd repede interesul și răbdarea, nu sunt capabil de angajamente ferme, mă aprind și mă sting la fel de ușor, uneori sunt autist, egoist și am plăcerea vinovată de a jigni sau tachina și pentru Dumnezeu sunt sătul până în gât de cuvinte drăguțe și adulatoare. Zi-mi ceva rău care să mă doară, sunt cam nesimțit de felul meu și am nevoie de o permanentă stimulare erotico-psiho-intelecto-emoțonală. 

În adâncul ființei mele sper ca iubirea să-mi vindece ACELE răni sufletești: ”poți fi lângă mine și după ce mi-ai văzut partea întunecată a ființei?”

Și doar o ipoteză neverificată încă. În cazul în care răspunsul este ”Da, ești insuportabil(ă), dar te iubesc oricum” atunci bănuiesc că se întâmplă lucruri miraculoase, nu mai simți nevoia să fii umbra ta, te încarci cu lumină. E efectul deschiderii sufletești, deschizi tenebrele ca să lași lumina să te inunde.

marți, 8 aprilie 2014

Sunt restanţieră!

Mă decid să plec la facultate, am curs, sinceră să fiu nu prea ştiu cum se numeşte materia şi nici cu cine am, cu ea sau cu el, teorie sau practică, sunt inocentă ca foaia imaculată, dar plină de bune intenţii, să dau cu un picior pe la facultă să mai aflu una alta, să mă pun la curent cu ultimele noutăţi cum ar veni, în materie de teme. Îmi amintesc vag că ora enunţată de un coleg pe grupul de FB era 18. Şi abia pe la un 17.45 mă urnesc din scaunul de birou.

Nu obişnuiesc să mă mişc după ceas, prin urmare, habar nu am cât e ora când ajung la facultate. Nici nu ştiu în ce sală am cursul, mă duc la avizier, 616, OK, mă îndrept către 616 prin holul îngust, mergând pe rampa pentru persoanele cu dezabilităţi. Trag de mâner, încuiat. Stau câteva clipe după care mă întorc pe vârfuri resemnată. Am mai fost o singură dată la cursul domnului profesor şi exact atunci s-a întâmplat ca el să nu vină. Deci am avut dreptate să nu mai calc pe la cursurile lui!

În momentul în care urcam deja treptele, din sala alăturată îl văd ieşind pe EL. De-o eleganţă răpitoare, sacou roşu şi blugi bej, complet ras în cap, senin şi aproape surâzător.

- Colegii tăi dau în acest moment test, îmi spune pe un ton foarte calm ca şi cum acest lucru nu ar avea cum să mă afecteze.
- Test? întreb eu stupefiată.
- Da, aveţi de dat un test şi e testul final, am terminat cursul, domnişoară! Acelaşi ton egal, faţă senină, nici urmă de reproş că nu am fost niciodată la cursul lui.
Nici nu ştiu ce-ar fi mai nimerit să fac, să mă alătur colegilor care dau testul sau să-mi văd de drum, că doar nu pentru test venisem!
- Nu aţi fost niciodată la cursul meu! continuă el, poftim şi acuzaţia, ce mult i-a luat!
- Ba da, am fost la unul din cursurile la care dumneavoastră aţi lipsit, v-am dat şi un SMS la care nu aţi răspuns.
- Cum spuneam, am terminat cursul şi ar fi trebuit să aveţi până acum trei note.

Sunt devastată şi depăşită de evenimente. Mă simt ca de pe o altă planetă, una a ignoranţei cu certitudine, catapultată din greşeală în acest hol ciudat al unei instituţii de învăţământ superior din capitală, aruncată în această discuţie fără sens cu un tip care întâmplător arată bine, care ar fi putut să-mi fie profesor, mi-e greu să-mi dau seama mai exact profesor de ce anume, ce bine că nu mă întreabă ce materie am cu el.
- Şi ce teme am avut? întreb eu cu un tupeu inimaginabil pentru mintea mea, totuşi defensivă şi chiar uşor amuzată de ridicolul situaţiei. Am avut de făcut o reclamă?
- Nu, reclama aţi avut-o pentru cealaltă materie, îmi spune el senin cu acelaşi zâmbet pe faţă. Pot face pariu că e acelaşi zâmbet, că nu i-a trecut între timp de la începutul conversaţiei noastre, e acelaşi zâmbet continuu.
- Şi în ce constă testul? mă hazardez eu.
- Trebuie să faceţi trei (!) bannere şi un (!) afiş. Şi mai ai 30 de minute până la finalul testului.

Sunt descumpănită, trei bannere îmi sună destul de rău, de afiş nu mai zic nimic, ultimul afiş pe care l-am făcut în photoshop mi-a mâncat mulţi draci interiori, am căutat îndelung ideea, am tatonat o groază până am găsit cum se setează dimensiunea canvas-ului, m-am prins greu cum se lucrează cu layer-ele, am făcut o eroare maşinală şi mi-a dispărut imaginea de background, n-am mai ştiut cum s-o repar, după care am reluat totul de la capăt şi într-un final am scos o lucrare de nota 10. Dar în 30 de minute?! Îl găsesc pe domn profesor foarte amuzant cu cererea lui.

- Nu, nu mă simt stăpână pe cunoştinţele mele, nu cred că sunt în stare în 30 de minute să fac trei bannere şi un afiş.
- Asta înseamnă restanţă.
- Da, ştiu, restanţă… zic eu aproape pierdută. Sunt o căprioară speriată şi fragilă într-o junglă în care pândesc din fiecare boschet nişte ochi malefici gata să mă înghită.
Iar el, acest călugăr budist al mediilor academice, îmi zâmbeşte la fel de prietenos, pur şi simplu radiază de compasiune.
- S-a terminat prea repede semestrul! E început de aprilie şi deja s-a terminat? îmi joc în continuare cartea inocenţei, ar fi stupid să încep să-i explic motivele pentru care sunt atât de aeriană, job, casă, copii, alte preocupări artistice.
- Da, aţi avut un semestru scurt, tocmai pentru a avea timp de dizertaţie. Iar pentru cealaltă materie, aveţi de predat reclama joi, dacă crezi că poţi până atunci… ştii, aţi fost repartizaţi pe echipe de câte patru-cinci persoane.
- Nu ştiu cu cine sunt în echipă. Am întrebat colegii şi niciunul nu mi-a putut spune cu cine sunt.
- Cum te numeşti?
- Oxana…
Îmi întoarce spatele, se duce la laptopul lui din sala unde colegii mei dau test. O colegă mă salută, un altul îmi flutură cu mâina. Revine meditativ şi-mi spune că nu sunt în nicio echipă pentru că nimeni nu m-a vrut. Suntem trei persoane pe care nu le-a vrut nimeni. Loserii grupei cum ar veni. Eu continui să zâmbesc, vestea nu mă afectează nicicum, mă bucură de fapt, deci nimeni nu mă poate împiedica să fac ceea ce mi-am pus în plan. Am acel scenariu, îmi va lua timp mobilizarea de resurse, am discutat cu un producător amic care m-a asigurat de sprijinul lui, urmează să discutăm detaliile financiare, vorbisem cu un coleg care mă poate ajuta cu montajul, dar nu pot face toate aceste lucruri până JOI!

- Prin urmare sunt restanţieră pe linie.
- Da, face el şi nu te pot ajuta nicicum.
- Atunci ne vedem în sesiunea de restanţe.
- Nu sunt sigur că ne vom vedea atunci, dacă voi mai fi profesorul tău. Dacă mai negociem mult, pierzi ultima şansă. Deci, dai test?
- Nu, nu dau test. Vă mulţumesc. Asta e. Sunt restanţieră. La revedere.
Şi mă întorc şi plec. Zâmbind. Plutesc uşor prin acelaşi spaţiu ostil, îmi revin uşor uşor din transa hipnotică, rămân însă cu zâmbetul lui cald, uşor distant şi distrat, dar în acelaşi timp implicat. Îmi pipăi capul, îl am pe umeri în continuare, nu mi l-a tăiat nimeni, sunt întreagă şi al nabii zâmbesc de nu mă pot opri.
Domn profesor, m-aţi făcut să râd!

sâmbătă, 15 februarie 2014

Și se făcu pace pe Pământ

Ne place viteza mai mult decât orice altceva. 
Venim dintr-un Univers în care lucrurile se desfășoară cu o viteză halucinantă,
iar distanța dintre corpuri-ființe este amețitoare, tocmai pentru a evita ciocnirile mortale. 

Am fost trimiși pe Pământ pentru a învăța mișcarea grațioasă cu încetinitorul și acțiunea hotărâtă cu intenție. Doar aici putem aprecia obstacolele care ne încetinesc căderea. 


- Scuze că am întârziat, spuse el, și se aplecă peste masă pentru a o săruta pe obraz. 

Brusc trezită din reverie, tânăra femeia schiță un zâmbet ostentativ fals. Îl așteptase mai bine de o jumătate de oră, recordul ei personal absolut de răbdare cu un bărbat. Trebuia să plece acum 20 de minute, dar muzica relaxantă a barului o ținuse pe loc. Ca să dezamorseze oarecum atmosfera o întrebă ce e cu cartea de pe masă ”Manager la minut”, renunțând însă la glumița care tocmai îi venise pe limbă. Fața ei lipsită de expresivitate nu-i dădea niciun indiciu despre cât de potrivită a fost întrebarea. 

- Îmi propun să avansez... în viață! i-o tăie ea scurt și misterios la care el îi răspunse cu un ”Aha” și un zâmbet cu subînțelesuri. 

- Știi, când începi o discuție cu Mircea, te apucă dimineața încercând să scapi de el, își justifică el întârzierea după care se lăsă o tăcere stânjenitoare între ei. 

Aceasta trebuia să fie prima lor întâlnire fără ”gașca veselă”. Nu trebuia să fie nimic serios și nimic premeditat. Doar o întâlnire amicală între doi colegi de muncă, o tatonare de fapt pentru a-și da seama dacă zâmbetele lor cu adresă au substrat sentimental. Plasată în contextul experiențelor trecute, ea căuta de fapt să-și confirme că ”în cele din urmă, nu va suporta atingerile lui”, iar el nu răspundea decât unui imbold obscur ce-l vizitase tot mai des în ultima perioadă, cel de a se întâlni cu cât mai multe femei singure și disponibile. Și se pare că fiecare urma să-și atingă scopul. 

Își comandară fiecare băuturile alcoolice și glisară pe neprins de veste spre subiectul ”muncă”, singurul familiar și comun până una alta. Mai făcură tentative timide spre zonele ”timp liber”, ”weekend”, dar nu se aventurară prea departe pentru a se înscrie regulamentar în conceptul de ”întâlnire amicală”, cu care fuseseră de acord în prealabil. 

După două pahare de vorbă, totul părea mult mai acceptabil. Ea aproape că uită neglijența lui de a se lăsa așteptat, iar lui pentru o fracțiune de secundă i se păru că stă de vorbă cu cea mai frumoasă femeie din încăpere. Luminițele din ochii ei și zâmbetul suav îl făceau să uite cuvântul pe care tocmai voia să-l pronunțe. În secunda doi, realiză că se află sub influența unei magii perfect explicabile prin consumul de alcool și-și consultă bătrânul amic, ceasul. Ea încuviință gestul lui, spunându-i cu anticipație: E târziu, trebuie să plec și eu. 

- Aș putea să te conduc, se oferi el și o privi fix pentru a capta frecvența armoniei. Ea nu spuse ”Nu”, ceea ce se putea interpreta ca un acord tacit. 

- Putem lua un taxi, spuse ea, ajunși în stradă. 

- Nu vrei să te plimbi cu mocănița? râse el de tramvaiul hodorogit care tocmai se apropia în stație. 

Se îndreptară spre singurul taxi din intersecție, la o distanță de doi pași unul de celălalt. El deschise portiera din spate, iar ea dădu să intre după care renunță când se izbi violent cu nările de un nor dens de fum de țigară. Bătu în retragere: ”Nu cu acesta”. 

O luară înapoi spre stația de tramvai, după care ea se întoarse brusc spre el și-i spuse fără niciun avertisment: ”Sărută-mă, te rog!”. El râse: ”Aici și acum?”. După o inspirație profundă nu i se mai păru deloc amuzantă cererea ei neasteptată, tonul ei grav și hotărât îi spunea că urmează să susțină un examen serios în arta seducției, unul decisiv și eliminatoriu. Imboldul obscur de moment îi sugeră să nu accepte provocarea, deși tentantă în sine. 

- Am putea face asta în altă parte, se scuză el. Nu? 

Ea rămase în aceeași postură cu care-și formulase cererea. De neclintit. Aici și acum. Ori niciodată. ”Demonstrează că ești bărbat!” îi spunea privirea ei sfidătoare. Și vai, nicio glumă din lume nu-l mai putea salva!

Bine, se face! Nu e ca și cum n-ar mai fi făcut-o niciodată! Nu e ca și cum ar trebui s-o facă forțat de împrejurări sau pentru a demontra ceva. ”Ești pregătită? Te rog, să fii!”

Derulați vă rog în slow-motion următoarea scenă. Cei doi fac un pas unul în întâmpinarea altuia. Aerul rece de afară le vaporizează respirațiile. Se privesc câteva clipe alert, grav și fix. El îi apucă capul rigid în mâinile lui, se aplecă spre buzele ei, pe care le privi pentru prima dată cu atenție. Îi mușcă buza de jos, trase de ea și împinse limba spre bariera de corali dinții. În următoarea secundă se întâmplă să fie cineva la recepție și înregistră semnale vitale. Inițial slabe și pulsatorii, apoi spasmodice și total sărite din schema oscilatorie. Cohorta de gânduri sinistre tăcu brusc și se făcu pace. Într-un sfârșit se făcu pace pe pământ. O îmbrățisă strâns. Perfecțiunea și eternitatea într-o singură clipă. 

O luă de mâină și alergară spre ultimul tramvai. 

În urma lor, un taxi fu izbit în plin de o altă mașină șoferul căreia pierduse controlul asupra volanului. În taxi, se afla o tânără de 19 ani, care se grăbea spre casă de la primul ei antrenament de teatru. 

miercuri, 5 februarie 2014

That second look


Mai știi regula cu privitul de două ori? Ah, ce greșeală monumentală! Acesta e motivul pentru care n-ai avut succes până acum la bărbați. Trebuie să-i privești subtil, o dată. După care îi mai privești maxim încă o dată, ca să le dai de înțeles că prima oară n-a fost un accident! Bine, și totuși nu e prea subtil? Așa credeam și eu, că bărbații nu se prind deloc nici dacă îi privești insistent fără să-i pierzi din ochi o jumătate de oră. 

În mod normal ar trebui să se întâmple ceva magic în acea interpenetrare de priviri. Mi s-a întâmplat ieri să surprind privirea unei tipe. Mi-au plăcut ochii ei, mă privea cumva de peste umăr. Ea era cea care se expunea dintr-o postură incomodă, i-am prins privirea și am privit-o la fel de insolent. Mi-a aruncat cea de-a doua privire. Eram tot acolo, pe aceeași undă, nu plecasem, nu mă furase peisajul, stăteam agățată de promisiunea revenirii.

Prietena mea mă contrazice: Nu se întâmplă nicio magie dintr-o privire! Nici din a doua. Îi privesc pe toți oamenii din jurul meu și 80 la sută mă privesc și ei pe mine, e banal și elementar! Fac asta din mașină, cu oameni de pe stradă, la semafor, ne uităm unii la alții, ne uităm unii la alții de mai multe ori sau după ce ne-am uitat de vreo două-trei ori unii la alții le zic ”Bună” sau la plecare ”La revedere, mi-a făcut plăcere”, pentru că DEJA am comunicat cu ei! Ne privim unii pe alții așa cum se privesc animalele între ele și se examinează cu atenție, curiozitate și interes.

Și totuși era altceva în acea privire. Și eu privesc foarte multă lume, femei, bărbați, diverși, dar niciodată privirile nu se intersectează, niciodată nu e acolo o chemare, o intrigă tacită, niciodată nu sunt cuvinte în acele priviri. Adică nu cu oameni absolut străini. Ne baricadăm, tragem paravane și linii de demarcație între noi și ceilalți și păstrăm distanța convențională.

Mai sunt momente de excepție, dar numai atunci când suntem forțați de vreo împrejurare, ca atunci când nu avem încotro și trebuie să comunicăm și să stabilim un contact vizual cu cei cărora ne adresăm.

Privirile în genul acelor priviri, cu subînțelesuri, subtile și magice, chiar au puterea de a schimba compoziția aerului din jurul tău și de a-ți schimba propria energie, te fac alert (mă rog, pe mine m-au făcut alertă). Și hei, dragostea între oameni nu se întâmplă la nivel fizic, nu se iubesc două corpuri, ci două spirite. Cu siguranță și-a spus: ”Ce păcat că nu ești un tip bine.” Cu ceva timp în urmă aș fi avut și eu același regret. Acum știu însă că nu există nici un fel de bariere, de nici un fel, nicăieri, nici în mine, nici în afara mea, nici în alte puncte cardinale. Totul e câmp deschis, nemărginit care abia așteaptă să fie explorat.


*Exercițiu de scris creativ și zdruncinat bariere, inhibiții, limitări, prejudecăți, abordări tradiționaliste, și așa mai departe.