Nevoia de iubire imposibilă

Ştii ce mă înspăimântă cel mai mult la aşa-zisele iubiri? 

Faptul că răspund unei nevoi, unei frustrări, unei răni mai vechi emoţionale şi când te vindeci de acea nevoie-frustrare-rană, brusc îţi moare iubirea! De exemplu, te îndrăgosteşti de un barbat dominanto-agresiv, pentru că, pana mea, agresivitatea lui te incită, te discplinează şi te umileşte-smereşte într-un mod familiar ţie, îţi aminteşte de o figură paternă sau de o primă iubire chioară. 

Şi ce se întâmplă dacă tocmai această relaţie sau alte circumstanţe providenţiale de viaţă te vindecă de acea rană emoţională? Scopul oricărei experienţe transformaţionale este elevaţia spirituală, depăşirea condiţiei anterioare şi purgatoriul spiritual. Vei deschide ochii şi vei constata cu stupoare că nu-l mai iubeşti şi că probabil nu l-ai iubit cu adevărat niciodată! 

Şi pentru că nu este lecţia lui ci a ta, va încerca să te reţină în viaţa lui cu texte manipulative, acuzaţii, reproşuri, speculându-ţi orice inflexiune de voinţă sau sentiment de vinovăţie. 

Tot ce trebuie să faci este însă să pleci, să te desparţi de trecut cu recunoştinţă pentru toate lucrurile frumoase trăite împreună. 

Şi chiar cred că te poţi despărţi de cineva într-un mod foarte frumos! Dureros de frumos, aproape romantic. Am văzut aşa ceva în filme! 

Dacă ar fi să enumăr câteva nevoi-temeri ca resorturi intime ale unei iubiri pasionale care odată vindecate pot face dispărut obiectul iubirii: 

•  Nevoia de suferinţă şi nevoia de iubire neîmpărtăşită. E confortabil să iubeşti fără să ţi se răspundă la sentimente. Nu implică nicio responsabilitate şi nicio schimbare reală. Or, schimbările reale sunt arareori dorite. 
• Teama de apropiere intimă de un bărbat idolatrizat. Oamenii în intimitate devin reali şi tangibili, pe când la distanţă îi putem mistfica şi înfrumuseţa cu tot felul de zorzoane şi calităţi imaginare. E uşor să iubeşti pe cineva fără ca măcar să-l cunoşti. 
• Nevoia de dragoste mare, nevoia de iubire insuportabilă. Ca o ultimă dorinţă pe acest Pământ.

Când ne îndrăgostim de persoana potrivită, nu în sensul de potrivită pentru hapiness, ci potrivită pentru rănile emoţionale de rezolvat, parcă s-ar declanşa un întreg program (soft) de date/setări şi comportamente cu un scop precis şi acţiune circumscrisă exclusiv scopului. Altfel persoana în cauză va dispărea din viaţa ta imediat ce programul îşi va fi atins scopul. Care este acel scop? Nu vei şti cu exactitate până nu vei săpa adânc, altfel ar trebui să-ţi fie cunoscut măcar în parte, ar trebui să fie preocuparea ta de ceva vreme, problema ta fără soluţii care brusc s-a întâlnit în cel mai fericit mod cu şansa – Bărbatul-soluţie-la-problema-ta. Ştii, bărbaţii sunt nişte soluţii, iar femeile - nişte ecuaţii. 

Un astfel de program ar putea suna aşa: “Constat că sunt îndrăgostită de un bărbat care trebuie părăsit în gânduri pentru că nu putem fi împreună din cel puţin trei motive: 1) nu mă iubeşte, şi motivele 2 şi 3 la fel) nu mă iubeşte.” Deci, scopul este să constat într-un final că nu este îndrăgostit de mine, deşi m-am chinuit din răsputeri să-l îndrăgostesc de mine. Scopul include în sine finalitatea: el nu se va îndrăgosti de mine. Punem pariu? Cu o astfel de setare/program în minte, voi face tot posibilul ca el să nu se îndrăgostească de mine. Şi scopul se consideră atins atunci când obosesc infernal de mine şi de sentimentele mele. Pe care le voi băga la final într-un coşciug şi le voi omorî cu premeditare prin sufocare, n-o să le dau voie să respire şi nu le voi mai alimenta cu energia gândurilor mele. 

Sunt acţiuni fără nicio logică pe care le facem fără să avem în gând vreo finalitate clară. E pentru că nici nu ne dorim vreo finalitate, tot ce vrem este acea emoţie vie care să crească pe moment în noi. Pe ea o vrem, cu finalitatea vedem ce facem mai târziu. Acum tot ce ne dorim este acea doza de ameţeală şi confuzie mentală şi emoţie care să palpite simulând viaţa din noi.

*Din ciclul noilor aberaţii despre dragoste. Exerciţiul exprimării libere şi fără pretenţii. Mi-ar plăcea să-l fac precum respir, adică natural. E motivul pentru care nu-mi voi coafa în exces textele. Dar promit cel puţin că le voi medita ceva înainte să le manifest în exterior.