Să iubim cu ochii deschiși

Una din prietenele mele mi-a servit un pont despre cum să-ți armonizezi relația cu bărbatul iubit și am explodat. 

In ce constă așadar sfatul? În acceptare. Plenară, totală, pur și simplu acceptare. Aproape omenească această acceptare deplină, pe mine însă m-a umplut de contradicții. Și furie. 

Să vă explic de ce. 

Din această confruntare de idei, în care eu am fost doar Gica Contra în versiunea feminină, mi s-a cristalizat în cap următorul model de dialog cu bărbații. 

Mă simt bine atunci când celălalt îmi susține mie capacitatea mea de susținere a unei idei. Repet încă o dată, scontez exact pe efectul acesta de iritare – să-mi susțină mie capacitatea mea. Egocentrism pur veți spune. Poate că aveți dreptate. Nu voi contrazice pe nimeni la acest capitol. În apărarea mea totuși voi adăuga: M-am simțit perfect atunci când am fost acceptată și probabil la fel s-a simțit și celălalt. Dar nu m-aș simți la fel dacă doar eu aș face asta, doar eu aș accepta ideile lui și el ar rămâne opac la ideile mele, doar eu aș face efortul suprem de înțelegere, în timp ce el nu ar face același lucru pentru mine. Cu ce m-aș alege dacă aș fi numai Acceptare? Cu un car de frustrări. 

Să accepți pe cineva înseamnă să-l valorizezi, să îi acorzi importanță, să îi dai dreptate, să nu-l contrazici, să nu comentezi, doar să dai din cap semn că-l înțelegi cu adevărat, să îi confirmi că ”Da, judecata ta este impecabilă”. 

Ce s-ar întâmpla dacă doar eu aș face asta pentru el și el nu face același lucru pentru mine? Aș fi proactivă, aș inița eu prima acest schimb, sperând reciproc avantajos, de atitudini suportive, dar n-aș putea menține acest efort al meu pe termen lung dacă el nu ar răspunde la fel. 

Am intalnit frecvent la femei această atitudine de acceptare. Femeile acceptă orice numai ca să se muleze și să se plieze perfect pe EL, BARBATUL. Femeile vor pace și armonie. Dar această pace și armonie nu au baze sănătoase, solide și funcționale pe termen lung. Aceasta e rețeta bunicii pentru o căsnicie lungă și fericită. Și chiar a mamelor noastre care își serveau bărbații în picioare. Și se simțeau și extraordinar de împlinite având grijă de cei dragi până la epuizare.

Femeile care nu fac asta sfârșesc desigur în singurătate, dar ce spune asta despre BARBAȚI? 

Că ei nu vor face nimic pentru femei în sensul acceptării, ei nu le vor susține dezvoltarea și nu-și vor pleca urechea la ce au de spus ele, pentru că vor fi preocupați de propriile lor gânduri. Că nu sunt capabili să accepte sugestii care vin partea unor femei, că nu le respectă ca pe niște partenere de dialog cu drepturi depline, că se îndoiesc de judecata lor, de rațiunea lor și că nu sunt în stare de un dialog civilizat și cooperant cu o ea. 

Într-o relație este important să existe un echilibru, este important ca entuziasmul, încrederea și acceptarea să vină din partea amândurora, să-i împărtășești gândurile, temerile, elanul, impulsul și el să facă la fel. E acea senzație că mergeți împreună în aceeași direcție. 

Să nu-l contrazici deloc, să accepți totul e un fel de a închide ochii și de a face pace, de a privi în altă parte, pentru că vrei să te privească duios, cu recunoștință și cu afecțiune sinceră. Și acesta va fi motivul pentru care vei renunța la propria ta judecată și-l vei face să se simtă bine în calitate de unic emitent de judecăți de valoare din cuplu. 

Ce se întâmplă pe termen lung? El cel valorizat, încurajat și susținut în ideile lui *pe alocuri aberante își va dezvolta în continuare calitățile de semizeu cu care l-ai investit, iar tu – cea care ți-ai inhibat în tine această strălucire și capacitate (de a gândi cu propriul tău cap) vei fi o femeie strălucitoare și zâmbitoare și tăcută și neîncrezătoare în faptul că ceea ce ai putea tu spune ar putea interesa pe cineva. 

Tu îi torni lui apă la moară, ție nu-ți toarnă nimeni! Tu îți dezvolți alte calități, cele de ascultare, înțelegere, acceptare, fără spirit critic dacă se poate, zici DA, DA, și cu timpul nici nu îl mai asculți cu atenție pentru că scopul tău nu este de a-l înțelege cu adevărat, ci de a accepta ceea ce spune el ca să-l faci să se simtă bine. 

Îl poți ajuta pe un bărbat în plan spiritual forțându-l, încurajându-l să te asculte cu atenție la rândul lui, să-ți acorde credit la rândul lui, indiferent dacă ideile tale îi pot părea lui stupide, plictisitoare sau fără logică. 

Îi faci un bine dacă îl ajuți să-și dezvolte această calitate de a accepta opinii contrare celor enunțate de el, de la ființe pe care el le poate considera inferioare lui, în asta constă adevărata forță a bărbatului superior. 

Ce face femeia care acceptă Bărbatul în totalitate? Îi încurajează egocentrismul. Crează o relație nenaturală, care nu se bazează pe un schimb echitabil. 

Ce face o femeie care îi cere reciprocitate? Îi cultivă altruismul și îl ajută în dezvoltarea lui personală și spirituală. 

Cum am devenit rotundă.

Cu toţii avem nevoia de a ne simţi un întreg unitar armonios, avem nevoia de congruenţă, de a fi egali cu sine, avem nevoie de acceptare a propriei fiinţe cu „bune” şi cu „rele”, alias calităţi şi defecte. 

Abordarea clasică: Îmi voi conştientiza punctele slabe, aşa-zisele defecte, Umbra, partea întunecată din mine pe care o voi ascunde de ochii celorlalţi. Cel mai probabil o voi ascunde chiar şi de mine sau îmi voi căuta diverse scuze şi voi sfârşi prin a le se găsi de regulă în exteriorul meu. 

Dar acea parte întunecată din mine va persista şi mă va sabota cu proxima ocazie. 

Prin urmare, animată de dorinţa de perfecţiune, odată conştientizată voi începe să lucrez cu partea mea întunecată pentru a o tempera, cizela, reeduca sau anihila. 

Cum am rezolvat eu această problemă cu Umbra.

Multe din defectele reflectate de ceilalţi s-au diminuat în timp, după ce am îmbrăţişat non-judecata – atitudinea de a nu eticheta pe ceilalţi, poate doar puţin şi doar pe moment. Din vocabularul meu au dispărut foarte multe epitete. Brusc m-am trezit fără niciun reper, fără niciun sistem referenţial. Brusc oamenii nu mai erau nici deştepţi, nici proşti, nici interesanţi, nici plictisitori. Erau NICICUM şi în acelaşi timp, fiecare OM era valoros prin contribuţia pe care o aducea. Am învăţat repede că pot învăţa câte ceva de la fiecare OM. Fiecare OM este valoros, important şi necesar echilibrului şi sinergiei planetare. Chiar şi infractorii?! Uimitor dar DA. Lupta nu se dă între bine şi rău, frumos şi urât. Lumea nu este duală şi bipolară. Ci unitară. Am început să văd marile grupuri umane ca organisme vii, integrate, fiecare om specializat pe o funcţie anume, de exemplu – oamenii care scormonesc prin gunoaie – de reciclare a deşeurilor, hoţii – de catalizatori ai forţelor de apărare, cerşetorii – de sensibilizare şi activare a altruismului în ceilalţi sau de model anti-sistem după caz, şi aşa mai departe. Orice rău ascunde un bine. Şi viceversa, un bine poate să ascundă un rău. Mai mult chiar, putem fi chiar total inconştienţi de faptul că rănim pe cineva. Acţiunile noastre bune pot să aibă un rezultat rău. 

Secundo. Am renunţat să mă identific cu succesele sau eşecurile mele. Eu nu sunt suma experienţelor mele. Nu sunt nici ceea ce pot deveni. Nu sunt nici ceea ce vreau să fiu şi nici ceea ce cred că sunt. 

Voi acţiona diferit în funcţie de: 

• Motivaţie – îmi voi da toată silinţa, voi fi mai atentă, voi depune mai mult efort atunci când voi fi mai motivată să obţin ceva, voi avea o miză, îmi voi dori ceva cu o anumită intensitate. 
• Energia din acel moment, voi părea enervantă pentru oamenii cu un nivel de energie mai scăzut decât mine sau competitivă şi combativă dacă îmi voi structura mai bine argumentaţia. 
• Cunoştinţe şi experienţă– voi comunica mai bine cu clienţii, dacă în trecut m-am ciocnit de situaţii conflictuale pe care acum să le pot gestiona cu mai multă pricepere şi înţelepciune. 
• Timpul necesar vs timpul avut la dipoziţie
• Buna sau proasta dispoziţie din acel moment sau gradul de prezenţă din momentul acţiunii. 
• Obiectivul, scopul urmărit, care îmi va modela comportamentul, direcţia de mers, gradul de implicare, energia depusă. 

Trei. Am renunţat la a-mi confirma valoarea prin ochii celorlalţi. Recunosc că eram avidă după recunoaştere. În general, este uman să te valorizezi prin prisma aprecierilor/deprecierilor celorlalţi, dar este greşit! Bine, iniţial a trebuit să mă vindec de toate epitetele şi calificativele primite de la ceilalţi de-a lungul timpului, atât cele negative, cât şi cele pozitive şi flatante: „EŞTI aeriană, visătoare, egoistă, naivă, sau total paralelă cu realitatea” şi mai „eşti talentată, frumoasă şi deşteaptă”. Am spus STOP acestei maşinării monstruoase care-mi spunea CINE SUNT EU. Am hotărât ca eu să fiu persoana care să-mi spună de acum înainte cine sunt şi cum sunt. Calificativele celorlalţi sunt opţionale şi facultative, cu titlul de „feedback” şi nicidecum fundaţia pe care să-mi construiesc imaginea de sine. 

Încă mă descopăr. Mă studiez, mă analizez, mă surprind eu pe mine cu diverse reacţii şi stări interioare. Aflu lucruri noi despre mine. Îmi testez limitele. Şi tot nu am o măsură exactă a ceea ce sunt. Îmi imaginez cât de puţine informaţii au ceilalţi despre mine. Sunt ei în măsură să judece cine sunt? Judecăţile lor sunt obiective şi imparţiale? 

Da, asta înseamnă să fii insensibil la critici şi laude. Mulţumeşti în ambele cazuri şi neutralizezi feedback-ul, transformând atât criticele, cât şi laudele în enunţuri neutre care să te ajute să le asimilezi. De exemplu: „eşti dezordonată – oamenii creativi sunt de obicei dezordonaţi” sau „eşti aeriană – am momente când mă conectez mai greu la realitate, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, în acele momente visez, reveria este starea benefică relaxării minţii şi sondării subconştientului”. 

Şi acum când succesele sau eşecurile nu mai sunt un indicator al performanţelor mele, apropo am o atitudine foarte pozitivă vizavi de eşec, mi-e simplu să-mi văd de treburile mele în continuare, neperturbată. 

Succesul nu este întâmplător, dimpotrivă este un rezultat dezirabil, previzibil atunci când acţionezi în sensul acesta. 

Şi mai am convingerea că doar chemarea interioară se poate realiza ca manifestare a succesului. Niciodată nu voi avea succes într-o activitatea pe care nu mi-o doresc, nu-mi place, nu mă reprezintă, nu mi se potriveşte şi aşa mai departe. Să faci ceva bine în cel mai firesc mod posibil, fără niciun efort suplimentar volitiv îţi poate garanta din start succesul. Aici vorbesc inclusiv despre marii performeri care obţin rezultate impresionante prin antrenament şi mult „efort”. N-ai cum să excelezi pe scenă sau în arenă sau pe teren dacă nu-ţi place să mergi la repetiţii sau la sala de antrenamente. Excelează într-un domeniu cei cărora le place să facă un lucru în mod repetat astfel încât ajung să-l facă foarte bine. Repet, nu au obţinut performanţa cu preţul sacrificiului şi al efortului, altfel spus „cu sânge şi sudoare”. Nu, ei au obţinut succes pentru că au făcut foarte bine ceea ce le-a plăcut să facă – să cânte, să sară de pe trambulină, să danseze, să picteze sau să scrie. Dacă nu-ţi place ceea ce faci în fiecare zi, nu faci ceea ce trebuie sau nu o faci cum trebuie! 

Fiecare om ar trebui să se angajeze în aventura descoperirii vocaţiei şi a activităţilor care îi aduc cea mai mare satisfacţie, mă refer la activităţile considerate profesii, meserii şi ocupaţii legale. Orice muncă este binevenită, orice muncă înnobilează dacă prin asta te faci util celorlalţi. Fă un singur lucru pentru ceilalţi şi fă-l bine!

Ce înseamnă un eşec din această perspectivă? Un rezultat care-mi spune că activitatea în care am eşuat nu este vocaţia mea nativă. Sau dacă îmi place totuşi şi eşecul nu m-a demoralizat atunci nu trebuie decât să perseverez şi să îmi perfecţionez tehnica – de scris, de pictat, de dans, de cântat la pian sau vioară, de tencuit sau de vorbit în public. 

Tot ce contează în acest caz este capacitatea ta de învăţare. Cât de repede înveţi şi cât de tare te pasionează domeniul de studiu. Şi cât timp îţi acorzi studiului şi perfecţionării. Ai răbdare cu tine, cu toate stângăciile tale şi cu toate „prostiile” tale şi pur si simplu ai încredere că la un moment vei face totul perfect. Dar acordă-ţi acest timp pentru învăţare, orice ai face. Cere asta şi celorlalţi, explică-le că eşti începător, că îţi dai toată silinţa, că vei aprecia orice feedback din partea lor care să te ajute să-ţi îmbunătăţeşti „serviciul adus societăţii”, înţelegând totuşi că ceilalţi nu vor avea poate răbdarea sau tactul necesar. Fii recunoscător şi criticilor lipsiţi de tact sau ştiinţa „feeb-backul”.

Părinţi nu te-au susţinut în demersurile tale, te-au forţat să faci o anumită facultate anume şi să iei anumite decizii? E timpul să iei toate deciziile importante legate de viaţa ta TU ÎNSUŢI. Chiar dacă vor fi nişte decizii greşite, vor fi deciziile TALE, alegerile tale, VIAŢA TA, în definitiv. Nu căuta scuze pentru faptul că altcineva decide în locul tău. Decizia trebuie să-ţi aparţină!

Eşuăm când nu ne place ceea ce facem, când suntem constrânşi să acţionăm într-un fel sau altul.

Cum spuneam încet-încet mă descopăr, prin încercare-eroare, exerciţiu şi antrenament, discurs interior motivaţional, impunere forţată sau alegere liberă.

Atunci când încerc să-mi disciplinez gândurile, să-mi canalizez eforturile în cât mai puţine direcţii, să mă concentrez şi să mă adun - nu dau telefoane, evit conversaţiile şi întâlnirile sociale, mă închid în sine, tocmai pentru a nu-mi risipi energia în exterior. Prin urmare, voi fi diferită şi voi fi percepută diferit în funcţie de gradul de introversiune-extroversiune dintr-un moment anume. Am momente când sunt închisă şi neprietenoasă, dar am şi momente în care sunt foarte sociabilă şi drăguţă cu toată lumea. 

Tocmai mi se aduce la cunoştinţă că acestă introversiune a mea nu este văzută cu ochi buni de către ceilalţi, pentru că „par” ruptă de realitate. A trebuit să explic că nu sunt nici deprimată, nici tristă, nici supărată, nici dezinteresată, nici pasivă, nici paralelă, nici nesimţită, nici autistă. Sunt pur şi simplu introvertită şi aceasta nu înseamnă că ceva e în neregulă cu mine! Când eram mică mi se spunea că sunt cu nasul pe sus şi acesta e motivul pentru care nu vorbesc cu ceilalţi. Mama avea în special o problemă cu stările mele ermetice. Mă forţa să zâmbesc, mă forţa să ies din mine. Nu-mi înţelegea deloc firea taciturnă. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că într-adevăr nu e nimic în neregulă cu mine şi să pot afirma asta cu tărie. 

Un sfat dacă aveţi un astfel de copil: lăsaţi-l în lumea lui imaginară şi fantastică, rugaţi-l să vă împărtăşească din bogaţia lui interioară, din visele şi fantasmele lui, dezvoltaţi-i creativitatea şi imaginaţia, e un microcosmos acolo plin de viaţă fremătândă pentru care ai nevoie de un ochi întors în interior. Bine, celălalt ochi va rămâne orientat spre exterior, dar va fi singura legătură cu lumea. Încă o dată, nu e nimic în neregulă cu acest copil. E doar introvertit. 

Aplicaţii practice

Întârziatul

Mi-am format un obicei din a întârzia. Încă de la grădiniţă probabil. La şcoală ajungeam la a doua lecţie pentru că niciodată nu mă grăbeam. La facultate mergeam doar la cursurile care mă interesau pentru că aveam frecvenţă liberă. Se poate spune despre mine că nu sunt punctuală?

În „apărarea mea” pot spune că sunt punctuală la minut când trebuie! Nici nu e nevoie să mă cronometrez, ajung la fix sau cel mai devreme cu cinci minute înainte, atunci când am întrevederi importante. Prin urmare, calitatea de a fi punctuală ţine de altceva decât de organizare – şi anume de câtă importanţă acord unei întâlniri. Prin urmare eu pot controla această „calitate” a mea, cea de a fi punctuală, acordând arbitrar o anumită importanţă unui eveniment sau unui interes. Evenimentele majore vor fi tratate prin urmare cu mai multă atenţie, prezenţă, energie, motivaţie, concentrare. 

Ţi s-a întâmplat să te trezeşti fără alarmă într-o dimineaţă în care erai nerăbdătoare să ajungi undeva sau să faci ceva? Şi să întârzii în zilele în care nu voiai să ajungi nicăieri?

Încă mai am dimineţi în care ies foarte greu din casă pentru că se pare că nu am nimic la indemână, îmi caut cheile, abonamentul RATB, cardul sau banii, schimb trei-patru ţinute şi mă răzgândesc în ultimul moment. Aceste tărăgănări sunt specifice unei anumite stări de spirit – sunt împrăştiată şi mă tot adun şi culeg cu o lentoare cu care n-aş convinge pe nimeni că vreau într-adevăr să ajung undeva. Sunt dimineţile în care nici nu vreau să ies din casă. Ideal ar fi nici să NU IES DIN CASĂ. 

Diferenţa va fi dată în cazurile de mai sus de ce vreau să fac mai exact! Atunci când îmi voi impune lucruri din exterior, va „trebui” să fac lucruri, atunci sunt şanse mari să mă autosabotez pe mine însămi, începând cu ieşitul din casă. 

Gelozia

Să luăm un alt defect – gelozia. Poate fi de la un simplu artificiu care să-ţi condimenteze relaţia romantică, până la un semnal grav a lipsei de siguranţă şi încredere. Este circumstanţială – intensitatea emoţiei poate fi dată de intensitatea dorinţei, gradul de atractivitate a partenerului, planurile de viitor împreună, angajamentele unilaterale şi alţi factori. Nu e cazul să-ţi reprimi gelozia. O poţi considera un factor perturbator în relaţie, dar NU ESTE. Ţine de amorul tău propriu şi este declanşată de mecanismul tău defensiv. Emoţia de gelozie vorbeşte despre nesiguranţă şi lipsa de încredere, or siguranţa şi încrederea sunt elemente de bază într-o relaţie. În consecinţă, gelozia îţi spune că trebuie să acţionezi în sensul consolidării încrederii. Eul tău nu se simte confortabil cu nivelul instalat de (in)certitudine. Gelosul cere dovezi, are nevoie de fapte. Deschiderea interioară, îndrăgostirea e o treabă riscantă. Vrei s-o faci într-un mediu cât mai sigur pentru tine. Gelozia ar trebui să-i spună partenerului că nu te simţi în siguranţă, prin urmare, dacă ţine la tine ar trebui să te ajute să obţii acea siguranţă de care ai nevoie. Nu e un sentiment jenant sau umilitor. Atâta timp cât nu soliciţi acest ajutor într-un mod agresiv, manipulator şi imperativ, emoţia ta de gelozie este inofensivă. Prin urmare, diferenţa o vor face nu emoţiile pe care le ai, ci modul concret de acţiune. Un înţelept spunea: Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de ceea ce cred ei că li se întâmplă şi de felul în care reacţionează la ce li se întâmplă. 

Lista poate continua, dar aţi înţeles ideea, nu? care este exerciţiul vostru pe marginea celor mai nesuferite "defecte" în opinia persoanelor apropiate şi cum le puteţi integra mai bine în conceptul de Sine? 

Masca bunătăţii

Măştile sociale ne ajută să ne integrăm, să relaţionăm şi să socializăm. Chiar dacă sinceritatea şi onestitatea sunt în general calităţi apreciate, nu sunt întotdeauna dezirabile sau necesare. Prin urmare, în mod cinic şi dur, cu toţii ne bălăcim într-o mare mocirlă de falsitate. Unii scufundaţi în ea până în gât.

Dar ce este o mască? Ce fel de măşti întâlnim zi de zi?

Masca e imaginea, rolul pe care îl jucăm ca-ntr-o piesă de teatru absurd până la contopirea cu personajul. 

Aţi îmbrăcat vreodată masca mamei perfecte? Ah, e o partitură mai dificilă, necesită pe lângă antrenament, disponibilitate totală! O spun din propria experienţă. 

Dar masca atractivităţii şi sex-apeal-ului? Cu vârsta mai păleşte pe la încheieturi, mai un rid, mai o cută de oboseală, mai o cădere de fălci în cazurile mai grave. Şi ce lovitură grea în amorul propriu! Şi ce drame existenţiale când nu mai coincide imaginea mentală, închipuită cu cea reală. Încercăm să mai retuşăm din photoshop, cu o reflexie de lumină, un machiaj, o mască cu albuş de ou sau doar un clar-obscur de bodegă plină de fum. E ştiut doar că atunci "când ţi se pare femeia urâtă, înseamnă că n-ai băut destul". Hai să zicem că nu e neapărat masca preferată a persoanelor narcisiste. Totuşi merită să săpăm mai adânc de un strat de fond de ten după frumuseţea adevărată. Frumuseţea fizică este apreciată în unanimitate de către ceilalţi, aduce cu sine numeroase avantaje sociale, ai mai multă "trecere", mai multe oportunităţi la angajare, eşti mai uşor de iubit-dorit. Se estimează că persoanele cu un aspect fizic mai agreabil au mai mult succes în afaceri, carieră, relaţii. Şi totuşi se întâmplă să întâlnim persoane destul de atractive şi profund nefericite în acelaşi timp. De unde şi concluzia, imaginea nu e totul.

Atunci când mizezi pe atractivitate, pe sex-apeal şi tinereţe, cei mai mulţi sunt de părerea că frumuseţea este egal cu tinereţe, ţi se cam termină miza până în … continuaţi voi, depinde de vârsta limită a tinereţii la care vă raportaţi, unii o apreciază la 35.

Frumuseţea devanseză în societăţile noastre moderne chiar inteligenţa sau abnegaţia şi spiritul de sacrificiu în folosul societăţii. De unde şi controversa privind aşa-zisele "vedete" cu un aspect fizic atragător, dar fără nici un talent notabil, care pot câştiga mai bine decât mulţi profesori, medici sau alţi profesionişti meritorii.

În concluzie. Cu mască sau fără masca atractivităţii? E corect să te foloseşti de toate avantajele pe care ţi le oferă aspectul fizic, atractivitatea sau tinereţea. Fii conştient doar de faptul că frumuseţea-i trecătoare. Momentul în care tinereţea-frumuseţea se cam duce de râpă poate fi unul dramatic pentru că nu ai altă strategie de a te face apreciat, dorit şi iubit de ceilalţi. Sau poate să însemne o altă etapă a vieţii plină de împliniri şi realizări mai durabile şi la niveluri mult mai profunde atunci când mizezi pe alte atuuri: atitudine, încredere, creativitate, muncă, profesionalism şi aşa mai departe. 

Bărbaţii vor miza probabil mai degrabă pe masca de atlet decât pe cea a sex-apealului, motiv pentru care vor merge mai degrabă la sală decât la salon. Efectele sunt aproximativ aceleaşi, cu menţiunea că masca bărbatului atlet poate fi ceva mai durabilă în timp. 

Dar să ajungem şi la masca bunătăţii. Altruismul este o calitate umană admirabilă şi apreciată de ceilalţi în general. Cu toate acestea, persoanele altruiste ajung epuizate fizic şi psihic, în pragul depresiilor, sau ignorate şi uitate în definitiv atunci când nu mai pot fi de folos celorlalţi. Masca bunătăţii poate ascunde de regulă o traumă emoţională sau teama de a fi respins, abandonat sau neglijat. Prin urmare, a face bine nu e întotdeauna un lucru bun. 

Un caz particular, dar foarte ilustrativ pe care l-am cunoscut personal. O femeia care şi-a dedicat întreaga ei viaţă soţului şi copiilor ajunge în spital pentru o operaţie chirurgicală. Soţul ei foarte potent financiar altfel preferă în acel moment dramatic pentru soţia lui (extirparea uterului) să împartă dormitorul conjugal cu o altă femeie, mult mai tânără, iar fiicele ei nu ajung la spital pentru a fi alături de mama lor, care îşi revine cu greu din anestezie, din lipsă de … timp. Cum spuneam, o femeie foarte dedicată familiei, care pregătea de cu seară ceşcuţele, şerveţelele şi fursecurile pentru cafeaua de dimineaţă. Şi a doua zi continua cu aceeaşi dăruire. 

Această femeie, provenind dintr-o familie foarte săracă, a acceptat pasiv comportamentul despotic şi violent al soţului său care putea şi să dispară cu anii apoi să revină în sânul familiei ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. De dimineaţă până seara, singura ei preocupare - familia. Şi evident ştersul de praf de pe hectarele de agoniseli ale soţului ei. Cu ce a greşit ea? Prin faptul că a încălcat echilibrul între a da şi a primi şi şi-a neglijat propriile nevoi. De teama de a nu ajunge din nou pe străzi, a acceptat pasiv toate condiţiile impuse de soţul ei. Şi a sfârşit prin a fi desconsiderată. 

Noi, oamenii pur şi simplu nu ştim să apreciem lucrurile care ni se oferă gratis sau pentru care nu depunem nici un efort. 

Mai multe despre masca bunătăţii puteţi citi în cartea "Adio vinovăţie! Cum să scapi de nevoia de a-i mulţumi pe ceilalţi" de Les Barbanell, un reputat psihoterapeut specializat în tratarea depresiilor, anxietăţii şi tulburărilor de personalitate. Citind-o, mi-am dat seama că am dezvoltat din copilărie un comportament puternic de respingere a altruismului mamei mele, reprosându-i faptul că-şi neglijează în mod grav propriile ei nevoi fizice şi emoţionale. Am încercat să-i schimb convingerile şi am făcut ceva progrese de la "DA, aşa e corect, aşa e bine - să te sacrifici pentru alţii, neglijându-ţi propriile nevoi" şi "Nu vreau să citesc nicio carte, te văd pe tine cum gândeşti şi mă îngrozesc, eşti atât de egoistă!" la "Probabil ai dreptate… dar viaţa n-a fost prea blândă cu mine, nici nu ştii cât de complicat şi de greu mi-a fost să…". Unul din simptomele "îngrijitorului" e că refuză să fie ajutat şi că are un set de convingeri foarte adânc înrădăcinate în subconştient care-i justifică întregul comportament orientat exclusiv pe ceilalţi. 

Dacă vă recunoaşteţi în acest tipar sau aveţi un apropiat "îngrijitor", vă recomand cu căldură această carte, îi puteţi schimba viaţa, şi anume despovărându-l de nevoia aproape organică de a servi şi a mulţumi pe alţii şi de a le reda o viaţă a lor, poate mai plină de bucurii şi împliniri.

Nevoia de iubire imposibilă

Ştii ce mă înspăimântă cel mai mult la aşa-zisele iubiri? 

Faptul că răspund unei nevoi, unei frustrări, unei răni mai vechi emoţionale şi când te vindeci de acea nevoie-frustrare-rană, brusc îţi moare iubirea! De exemplu, te îndrăgosteşti de un barbat dominanto-agresiv, pentru că, pana mea, agresivitatea lui te incită, te discplinează şi te umileşte-smereşte într-un mod familiar ţie, îţi aminteşte de o figură paternă sau de o primă iubire chioară. 

Şi ce se întâmplă dacă tocmai această relaţie sau alte circumstanţe providenţiale de viaţă te vindecă de acea rană emoţională? Scopul oricărei experienţe transformaţionale este elevaţia spirituală, depăşirea condiţiei anterioare şi purgatoriul spiritual. Vei deschide ochii şi vei constata cu stupoare că nu-l mai iubeşti şi că probabil nu l-ai iubit cu adevărat niciodată! 

Şi pentru că nu este lecţia lui ci a ta, va încerca să te reţină în viaţa lui cu texte manipulative, acuzaţii, reproşuri, speculându-ţi orice inflexiune de voinţă sau sentiment de vinovăţie. 

Tot ce trebuie să faci este însă să pleci, să te desparţi de trecut cu recunoştinţă pentru toate lucrurile frumoase trăite împreună. 

Şi chiar cred că te poţi despărţi de cineva într-un mod foarte frumos! Dureros de frumos, aproape romantic. Am văzut aşa ceva în filme! 

Dacă ar fi să enumăr câteva nevoi-temeri ca resorturi intime ale unei iubiri pasionale care odată vindecate pot face dispărut obiectul iubirii: 

•  Nevoia de suferinţă şi nevoia de iubire neîmpărtăşită. E confortabil să iubeşti fără să ţi se răspundă la sentimente. Nu implică nicio responsabilitate şi nicio schimbare reală. Or, schimbările reale sunt arareori dorite. 
• Teama de apropiere intimă de un bărbat idolatrizat. Oamenii în intimitate devin reali şi tangibili, pe când la distanţă îi putem mistfica şi înfrumuseţa cu tot felul de zorzoane şi calităţi imaginare. E uşor să iubeşti pe cineva fără ca măcar să-l cunoşti. 
• Nevoia de dragoste mare, nevoia de iubire insuportabilă. Ca o ultimă dorinţă pe acest Pământ.

Când ne îndrăgostim de persoana potrivită, nu în sensul de potrivită pentru hapiness, ci potrivită pentru rănile emoţionale de rezolvat, parcă s-ar declanşa un întreg program (soft) de date/setări şi comportamente cu un scop precis şi acţiune circumscrisă exclusiv scopului. Altfel persoana în cauză va dispărea din viaţa ta imediat ce programul îşi va fi atins scopul. Care este acel scop? Nu vei şti cu exactitate până nu vei săpa adânc, altfel ar trebui să-ţi fie cunoscut măcar în parte, ar trebui să fie preocuparea ta de ceva vreme, problema ta fără soluţii care brusc s-a întâlnit în cel mai fericit mod cu şansa – Bărbatul-soluţie-la-problema-ta. Ştii, bărbaţii sunt nişte soluţii, iar femeile - nişte ecuaţii. 

Un astfel de program ar putea suna aşa: “Constat că sunt îndrăgostită de un bărbat care trebuie părăsit în gânduri pentru că nu putem fi împreună din cel puţin trei motive: 1) nu mă iubeşte, şi motivele 2 şi 3 la fel) nu mă iubeşte.” Deci, scopul este să constat într-un final că nu este îndrăgostit de mine, deşi m-am chinuit din răsputeri să-l îndrăgostesc de mine. Scopul include în sine finalitatea: el nu se va îndrăgosti de mine. Punem pariu? Cu o astfel de setare/program în minte, voi face tot posibilul ca el să nu se îndrăgostească de mine. Şi scopul se consideră atins atunci când obosesc infernal de mine şi de sentimentele mele. Pe care le voi băga la final într-un coşciug şi le voi omorî cu premeditare prin sufocare, n-o să le dau voie să respire şi nu le voi mai alimenta cu energia gândurilor mele. 

Sunt acţiuni fără nicio logică pe care le facem fără să avem în gând vreo finalitate clară. E pentru că nici nu ne dorim vreo finalitate, tot ce vrem este acea emoţie vie care să crească pe moment în noi. Pe ea o vrem, cu finalitatea vedem ce facem mai târziu. Acum tot ce ne dorim este acea doza de ameţeală şi confuzie mentală şi emoţie care să palpite simulând viaţa din noi.

*Din ciclul noilor aberaţii despre dragoste. Exerciţiul exprimării libere şi fără pretenţii. Mi-ar plăcea să-l fac precum respir, adică natural. E motivul pentru care nu-mi voi coafa în exces textele. Dar promit cel puţin că le voi medita ceva înainte să le manifest în exterior.

Când copiii ei nu sunt ai tăi

Ce se întâmplă în majoritatea cazurilor? Toată lumea are cel puţin câte o problemă. Să vedem care pot fi acestea:

Probleme copilului

• Copilul îi poate reproşa mamei şi prin extrapolare tatălui vitreg destămarea căminului familial primar şi excluderea tatălui natural din ecuaţia familiei în cazul unui divorţ.
• Copilul se poate simţi izolat în cazul apariţiei unui copil nou în familie şi căuta refugiu la rudele din partea tatălui natural.
• Copilul se poate simţi vinovat pentru destrămarea familiei lui, implicit divorţul părinţilor săi. 
• Copilul poate avea emoţii negative de respingere faţă de tatăl său vitreg fără un motiv explicit real imputabil celui respins. 

Problemele tatălui vitreg 

• Te poţi confrunta cu diverse prejudecăţi sociale împărtăşite de apropiaţi şi chiar de soţie. Spre exemplu, în unul din stereotipuri eşti ilustrat ca un balaur care i-a răpit copilului mama inocentă şi urmează să-i înghită toţi descendenţii concepuţi cu alţi masculi. 
• Nu te poţi apropia emoţional de copil, tatăl lui natural fiind cu ochi de cerber pe tine. 
• Faptul că ai o relaţie intimă cu mama lui nu înseamnă automat că ai o relaţie apropiată cu copilul acesteia, pe aceasta din urmă trebuie să o construieşti separat, independent de mamă, iar pentru a construi ceva e nevoie de răbdare, grijă, multă muncă şi atenţie. 

Problemele mamei 

În cazul unor relaţii tensionate şi conflictuale se va confrunta cu dilema alegerii, iar cele mai multe mame vor alege să-şi "apere" puiul, cum e firesc şi normal să se întâmple. În plus, se poate simţi vinovată pentru această situaţie creată din cauza alegerii ei pe care inevitabil o va regreta.

 Ce nu trebuie să faci în calitate de tată vitreg 

Să joci rolul tatălui în absenţa acestuia. E suficient să fii doar prietenul copilului. 

Copilul va fi confuz şi se va confrunta cu sentimente contradictorii. Dacă vă mai amintiţi întrebările stupide cu care ne terorizau părinţii când eram mici: "Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata? " Cam care ar putea fi răspunsul în cazul întrebării: "Pe cine iubeşti mai mult, pe mine, tatăl tău vitreg cel care-ţi dă de mâncare sau pe tatăl biologic, cel care a contribuit la apariţia ta pe lume? " Prea complicat pentru mintea unui copil de 4-6 ani. Explică-i noţiunea de tată biologic şi diferenţa între un tată natural şi unul nenatural. Gradul de implicare şi timpul de calitate petrecut împreună? Faptul că nu este tată biologic îl scuteşte de implicare?

Să încerci să-ţi impui autoritatea prin pedepsirea copilului sau să-ţi forţezi intrarea în inima copilului, cumpărându-l cu diverse atenţii. 

Copiii sunt foarte receptivi la genul acesta de atenţii şi un astfel de părinte va ajunge în scurt timp să fie întâmpinat în loc de "bună ziua" cu textul "ce mi-ai luat?".

Să faci presiuni asupra consoartei pentru a-ţi aduce pe lume un moşternitor nou-nouţ. 

La nivel subliminal această nerăbdare şi presiune se poate traduce prin mesajul: "E ceva în neregulă cu copiii pe care îi ai deja. Sunt nişte copii exceţionali, dar nu sunt ai mei. Nu îmi asum responsabilitatea pentru ei, din moment ce, cum spuneam şi ţi-am mai zis în atâtea rânduri, nu sunt ai mei şi aceasta este o problemă majoră". Copiii comuni ai cuplului pot apărea de comun acord în cel mai potrivit moment cu putinţă. Unde există dragoste şi înţelegere ei apar în mod firesc ca rod al acestei iubiri.  

Sfat: Dacă simţi că nu-ţi poţi asuma responsabilitatea pentru un copil al cărui tată biologic nu eşti tu, atunci este bine să fii sincer cu tine insuţi şi cu mama acelui copil. Nu accepta compromisuri, nu tolera acel copil pentru a procrea cu mama lui alţi copii pe care să-i iubeşti şi pentru care să-ţi asumi responsabilitatea. Rolul de părinte presupune mult mai mult decât perpetuarea propriului material biologic. Desigur ai nevoie de o conexiune emoţională cu copilul, iar unii taţi nu o pot avea nici cu propriii lor copii. Aceasta se dezvoltă în timp, cu răbdare, grijă, atenţie şi iubire. Copilul vitreg va sesiza diferenţele de atitudine şi comportament pe care le vei manifesta faţă de copiii "tăi" şi vor apărea inevitabil conflicte, tensiuni şi probleme. Şi nu ţine de o abilitate specială să gestionezi astfel de conflicte posibile viitoare. Ţine de asumarea rolului de model patern în viaţa copiilor ce ţi-au fost încredinţaţi. Unii taţi vitregi sunt mai grozavi decât taţii biologici, diferenţa o face atitudinea şi implicarea reală în viaţa copilului. Învaţă de la partenera ta răbarea cu copiii.
Cu siguranţă acest rol patern ţi-a fost predestinat, pentru că nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? De ce oare? Ai avut la rândul tău un tată vitreg pe care nu l-ai acceptat şi acum simţi că trebuie să îndrepţi lucrurile cu propriul tău copil vitreg?

Ce poţi face: 

Să fii onest în privinţa capacităţii tale de acceptare a unui copil în viaţa ta, fără a-l considera un accesoriu venit la pachet cu mama lui, pe care să fii nevoit să-l accepţi. Nu trebuie să accepţi nimic din obligaţie. 

Pentru a construi ceva, în speţă o conexiune emoţional-afectivă cu un copil e nevoie de răbdare, grijă, muncă, atenţie. În primul rând de răbdare. Copiii pot părea dificili, obraznici, nerecunoscători şi agresivi. De fapt sunt impetuoşi, energici şi au o nevoie permanentă de atenţie focalizată pe ei, deseori dând dovadă de multă ingeniozitate în a o câştiga. Cei mai mulţi taţi au această problemă cu răbdarea, în timp ce mamele par să o aibă în mod nativ, în dotarea standard. 

Propria mea experienţă

Am crescut la ţară cu convingerea că tatăl biologic, indiferent că e bun sau rău, este al tău şi acest rău necesar e un fel de axă a ta în lume. Am crescut şi cu exemplul de tată vitreg al vecinului de peste drum, care îşi punea copiii adoptivi la munci grele cam de pe la cinci dimineaţa şi care cârcotea de fiecare dată când Sasha îşi punea trei linguriţe de zahăr la ceai la o cană de 400 ml. 

Acesta e motivul pentru care după divorţ consideram că opţiunile mele de a mă recăsători vreodată erau aproape nule. 

Contrar aşteptărilor mele, relaţia dintre fiica mea din prima căsătorie şi cel de-al doilea soţ a fost una foarte bună. Ea l-a acceptat fără nicio rezervă şi nu a judecat în niciun fel alegerea mea. Nu a considerat-o ca pe o trădare din partea mea, acceptarea ei a fost totală şi absolut surprinzătoare. Şi se întâmpla asta după o şedere de doi ani în familia tatălui ei biologic. 

De cealaltă parte, a soţului meu, a fost aceeaşi acceptare totală. Poate din cauza formării lui spirituale, îmi imaginez, sau pentru că nu e genul de tată care să pună preţ prea mare pe legăturile de sânge dintre oameni apropiaţi altfel decât sufleteşte. 

Curios e că s-au recunoscut, fără să se fi văzut înainte în poze, în autogară. Eu o căutam pe ea şi m-am depărtat de el, apoi m-am rătăcit tot căutând-o, dar i-am găsit pe amândoi împreună, discutând ceva. Se găsiseră fără mine. Fiică-mea avea nouă ani pe atunci. 

Nu le-am intermediat relaţia, ei doi petreceau destul de mult timp împreună, în special făcând meditaţii la matematică, dar şi istorie sau geografie. 

După apariţia copilului nou al cuplului, s-a păstrat acelaşi raport de forţe şi relaţii. El avea nevoie de un copil mare cu care să comunice, iar cel mic s-a prins foarte greu, abia pe la vreo trei ani, de uzul limbajului. Şi aveam ciudata impresie că soţul meu preferă copilul mare în detrimentul copilului mic, al propriului său copil de fapt. Şi adevărul era că nu făcea diferenţă pe acest criteriu al apartenenţei. Probabil a jucat un rol important faptul că cel mic a apărut după patru ani de convieţuire paşnică în formulă de trei, timp în care cei doi au apucat să dezvolte o relaţie bazată pe comunicare şi respect.

Nu i-a zis "tată", nimeni nu i-a cerut asta. El însuşi nu se considera mai mult decât un prieten al copilului. Ţinea cont de faptul că este fată şi se conforma nevoilor ei de modelare, ţinea mult la o dotare corespunzătoare - un set de învăţăminte şi principii cu care o fată să se poată descurca în viaţă, în opinia lui de bărbat. Acum el este un reper pentru ea, vorbesc la telefon, ea ţine să-i afle părerea despre diverse lucruri (de ex. un tatuaj cu care eu nu sunt absolut deloc de acord, iar el nu are nimic împotrivă). Un detaliu important, atitudinea lui faţă de copil a fost un factor determinant în acceptarea lui ca soţ în viaţa mea. Mai mult decât atât, i-am considerat prezenţa lui benefică în viaţa fiicei mele. Şi sunt recunoscătoare pentru amprenta pe care a pus-o pe felul ei de a fi. Lui i-ar putea datora şi pasiunea pentru lecturi: obişnuia să-i cumpere diverse cărţi şi să-i vorbească despre cărţile copilăriei lui şi a continuat să-i cumpere cărţi chiar şi când ea i le ignora total. A avut răbdare până i s-a produs declickul: Harry Potter. Iar apoi i-a întreţinut această pasiune cu cele mai noi şi mai scumpe noutăţi editoriale.

Un copil e un întreg Univers. Cu răbdare şi cele mai pure intenţii te poţi apropia de acest Univers, iar recompensele sunt pe măsură. Iar taţii vitregi pot fi nişte taţi grozavi. Pe asta o ştiu din propria experienţă. 

De ce este bună suferinţa.

Ar fi câteva motive. Nu există Bine sau Rău. Nu. Această distincţie a fost făcută doar de dragul teoretizării, pentru că mintea umană operează secvenţial, dihotomic şi liniar. Operăm cu categorii şi cu grupuri logice de înşuşiri şi calităţi. Cu elemente disparate, făcând asocieri şi conexiuni forţate. Nu suntem în stare să percepem lucrurile în complexitatea lor, să ne detaşam de propriile emoţii sau experienţe, şi sfârşim prin a concluziona că dacă un lucru ne-a făcut rău, e pentru că acel lucru este rău în mod necesar. 

Pentru a putea înţelege acea complexitate de care pomeneam, propun nişte schimbări de paradigmă. Având în vedere că aceste gânduri îmi aparţin în exclusivitate şi nu fac recurs la nicio autoritate morală în vastul domeniu al truismelor pline de înţelepciune, luaţi-le ca atare, sau asta e, mi le asum.  

Deci, schimbările de paradigmă:

1. Înainte de a califica o experienţă drept un eşec, să ne întrebăm dacă acel eşec ne foloseşte la ceva şi dacă nu cumva suntem chiar noi înşine autorul moral al eşecului, tocmai pentru că aveam o mare nevoie de el. Deci lucrurile se întâmplă în mod necesar. Şi se mai întâmplă cu un scop. 

2. Să înţelegem necesitatea principiului distructiv: uneori un "dezastru", un "cutremur", o "apocalipsă" este exact forţa necesară pentru schimbare. Toţi bărbaţii ştiu că înainte de a face ordine, femeile transformă casa într-un haos total din care vor să evadeze. Şi toate marile succese au fost precedate de un şir aparent nesfârşit de rateuri sistematice, fiecare rateu fiind de fapt cărămida necesară pentru a desăvârşi arhitectura de ansamblu al succesului de mai târziu. Ai nevoie de o undă de şoc pentru a demola o construcţie şubredă şi învechită, ai nevoie de o criză a petrolului pentru a realiza că modul în care sunt exploatate resursele naturale ale planetei nu este unul sustenabil şi judicios. Ai nevoie de un şoc emoţional care să te trezească la realitate. Şocurile şi dezastrele au această capacitate de a zdruncina structuri şi edificii din temelii, de a le demola şi face praf şi tămâie, ca apoi alte forţe ale naturii să spele acel loc al neputinţei - apa, vântul, uitarea, timpul. Orice sfârşit poate fi un nou început. Iar începuturile sunt entuziaste, pline de energie, viaţă, speranţă, avânt şi elan. Prin urmare, este corect să spunem că un sfârşit înseamnă de fapt un început, că Moartea înseamnă de fapt Viaţă, o altă Viaţă. 

3. Suferinţa vine din incapacitatea de a înţelege: scopul, necesitatea, procesul pe care îl traversezi, consecinţele propriilor fapte, beneficiile schimbării. Suferinţa vine din Teama de Necunoscut. Acea nebuloasă care ne orbeşte şi ne împiedică să vedem şi să înţelegem ceea ce trăim cu adevărat. Suntem captivi în stările egoului rănit care nu face decât să se autovictimizeze şi să-şi chestioneze valoarea şi să caute scuze şi justificări, clar în afara ariei noastre de control. Sunt raţionalizări ale Eu-ului, mecanisme defensive pentru protejarea eu-ului fragil şi nesigur care şi-a construit în tot acest răstimp proptele în exteriorul său: posesiunile mele, succesele mele, cuceririle mele, complimentele care mi-au fost adresate, calificativele obţinute, scorul record care mi-a validat performanţa, premiile, like-urile şi inimile zdrobite de indiferenţa şi răceala mea. Am eşuat în a-mi valida EU-ul. Un lucru care ar putea echivala cu surparea întregului Univers. O furtună într-un pahar cu apă de fapt, dar să nu supărăm egoul prin minimizarea importanţei rateului, să-i dăm dimensiunea eroică şi fabuloasă pe care o merită. Suferinţa noastră e cumplită! Nu contează motivele sau cauza reală. Suferim cu adevărat şi asta e tot ce contează! Ceea ce ne şi place! 

4. Ne place să suferim. E o demonstraţie frumoasă şi de necontestat (cine poate să ironizeze suferinţa altuia e un om de nimic, pentru că, nu-i aşa, n-are pic de inimă) că suntem umani, profunzi şi sensibili. Ah, ce ne mai place să suferim. Dacă ne facem vizibilă şi auzită suferinţa, putem strânge atâta compasiune în jurul nostru, atâtea alte proptele de care să ne sprijinim, atâtea cuvinte care să ne oblojească rănile egoului, atâta energie cu care să ne hrănim de fapt suferinţa în care ne complacem. Ceilalţi empatizează cu noi şi suferinţa nu mai e noastră, e colectivă, orgoliul este satisfăcut pe deplin, i-am făcut şi pe alţii să se simtă la fel ca noi: singuri, neînţeleşi, deprimaţi, frustraţi şi nesiguri. 

5. Refuzăm ajutorul celorlalţi. Întotdeauna ne parvin pe diverse căi soluţii. Dar suntem tentaţi să le respingem din varii motive, cel mai solid dintre ele fiind rezistenţa la schimibare. Orice soluţie pe termen lung implică în mod necesar imperativul schimbării, or de cele mai multe ori nu vrem să ne schimbăm, suntem conservatori şi refractari la toate propunerile de îmbunătăţire de sistem (mentalitate, convingeri şi credinţe, valori, capacitate de efort) ce ne sunt solicitate. E prea complicat! Trebuie să schimbăm obiceiuri, rutine zilnice, să ne monitorizăm gândurile, să le înlocuim cu altele, să ne înţelegem propriile greşeli, să admitem că suntem responsabili de propriul eşec, să înţelegem cum am ajuns aici şi ce putem schimba astfel încât vieţile noastre să aibă vreun sens. Aşteptăm soluţii miraculoase. Imbolduri exterioare nouă. Mură în gură cum ar veni. Căile cele mai facile şi mai la îndemâină. Dar nu şi schimbarea din interior. Chiar dacă eşti vraişte şi gândurile tale sunt balamucul de pe lume, preferi să închizi toate sertarele şi cutiuţele alea multe, să le încui cu cheia şi să arunci cheia într-un puţ. E momentul acela în care vrei să fii lăsat în pace şi să nu mai zgândări nimic, e momentul în care întorci spatele unui prieten care vrea să te ajute. 

6. Există mai multe moduri de a învăţa. Cei mai mulţi dintre noi preferă modul hardway. Oferă nişte avantaje greu de contestat: îţi moblizează resursele interioare într-un mod nebănuit înainte şi într-un timp halucinant de scurt, îţi expandează limitele la cote de domeniului fantasticului, nu ai alte soluţii, e prea târziu pentru orice altceva, e ultima ta şansă, realizezi că ţi-a ajuns cuţitul la os şi funia la gât şi că TREBUIE SĂ FACI CEVA. Mai speri să tragi ultimele foloase de pe urma suferinţei cu care ţi-ai înnobilat trista-ţi figura, poate-poate eşti graţiat pe motiv de ochi frumoşi şi profunzime a gândurilor despre lipsa de sens a Vieţii, a însăşi Vieţii şi despre zădărnicia efortului şi a luptelor interioare, dar şi pentru înţelepciunea inacţiunilor tale ZEN. Doar că într-un final, se declanşează sirena din sistemele de supravieţuire, ultimul resort şi începi să te mişti mimetic, instinctual, rupând-o de fugă pentru a rămâne întreg măcar în părţile esenţiale. Plăteşti preţul indolenţei, te afuriseşti de mama focului de cap prost şi sec ce-ai fost, îţi faci toate procesele de conştiinţă, în secvenţe de secunde, timp preţios în care alergi cum n-ai mai alergat în viaţa ta. Contra secundometru. 

Ai supravieţuit în cele din urmă. Ai învăţat câte ceva. Nu foarte multe, dar totuşi ai mai înscris în acel puzzle al succesului tău răsunător ultim o cărămidă necesară a eşecului. Altfel, felicitări. Suferinţa ta a fost bună. Te va ajuta pe viitor în nebănuite feluri, suntem fiinţe inteligente înzestrate cu capaictatea de a o evita. Iar acest lucru s-ar putea să te ajute în cele din urmă să fii THE BEST.

Te iubesc ALTFEL

V-ați întrebat vreodată de ce oamenii înconjurați de iubire sunt niște nesuferiți? 

Atunci când suntem iubiți ni se acutizează niște stări abisale, nu mai suntem noi, suntem ALTFEL, nemiloși, cruzi, răzbunători, posesivi, simțim nevoia să rănim și eventual să rupem bucăți din celălalt, devenim agitați, aruncăm cu diverse cuvinte necugetate pe care apoi le regretăm, după ce ne trezim din ACEA beție a simțurilor, acea furtună interioară, de care mai bine ne lipsim. 

Parcă ni s-ar agita spiritele în noi, acei demoni interiori de care nici măcar nu eram conștienți. 

Concluzia la care am ajuns este următoarea: vrem să fim iubiți necondiționat! În momentul în care cineva încearcă asta sau doar pretinde asta, brusc vrem să ne arătăm profunzimile ființei. Ne chinuie gelozia ”ești îndrăgostit(ă) de imaginea mea, de proiecțiile tale, ești îndrăgostit(ă) de dragostea ta și de jumătatea mea BUNĂ, poți, te rog, să deschizi mai bine ochii și să mă vezi pe mine, cel/cea autentic(ă)?”

Parcă am vrea să spunem: ”Acum că mă vezi cum sunt și e inutil să neg că nu sunt tocmai ASTFEL, că de obicei sunt ALTFEL, da, acel altfel este masca mea socială, comportamentul dresat, ce-am învățat că este un comportament dezirabil și acceptabil, mă vei mai iubi oare?”

Vreau să mă iubești pe mine și nu masca mea pe care uite nu dau doi lei, știi, sunt rău/rea uneori, alteori insuportabil(ă) și spun cuvinte oribile, pe care apoi le regret… Sunt inconstant, îmi pierd repede interesul și răbdarea, nu sunt capabil de angajamente ferme, mă aprind și mă sting la fel de ușor, uneori sunt autist, egoist și am plăcerea vinovată de a jigni sau tachina și pentru Dumnezeu sunt sătul până în gât de cuvinte drăguțe și adulatoare. Zi-mi ceva rău care să mă doară, sunt cam nesimțit de felul meu și am nevoie de o permanentă stimulare erotico-psiho-intelecto-emoțonală. 

În adâncul ființei mele sper ca iubirea să-mi vindece ACELE răni sufletești: ”poți fi lângă mine și după ce mi-ai văzut partea întunecată a ființei?”

Și doar o ipoteză neverificată încă. În cazul în care răspunsul este ”Da, ești insuportabil(ă), dar te iubesc oricum” atunci bănuiesc că se întâmplă lucruri miraculoase, nu mai simți nevoia să fii umbra ta, te încarci cu lumină. E efectul deschiderii sufletești, deschizi tenebrele ca să lași lumina să te inunde.

Sunt restanţieră!

Mă decid să plec la facultate, am curs, sinceră să fiu nu prea ştiu cum se numeşte materia şi nici cu cine am, cu ea sau cu el, teorie sau practică, sunt inocentă ca foaia imaculată, dar plină de bune intenţii, să dau cu un picior pe la facultă să mai aflu una alta, să mă pun la curent cu ultimele noutăţi cum ar veni, în materie de teme. Îmi amintesc vag că ora enunţată de un coleg pe grupul de FB era 18. Şi abia pe la un 17.45 mă urnesc din scaunul de birou.

Nu obişnuiesc să mă mişc după ceas, prin urmare, habar nu am cât e ora când ajung la facultate. Nici nu ştiu în ce sală am cursul, mă duc la avizier, 616, OK, mă îndrept către 616 prin holul îngust, mergând pe rampa pentru persoanele cu dezabilităţi. Trag de mâner, încuiat. Stau câteva clipe după care mă întorc pe vârfuri resemnată. Am mai fost o singură dată la cursul domnului profesor şi exact atunci s-a întâmplat ca el să nu vină. Deci am avut dreptate să nu mai calc pe la cursurile lui!

În momentul în care urcam deja treptele, din sala alăturată îl văd ieşind pe EL. De-o eleganţă răpitoare, sacou roşu şi blugi bej, complet ras în cap, senin şi aproape surâzător.

- Colegii tăi dau în acest moment test, îmi spune pe un ton foarte calm ca şi cum acest lucru nu ar avea cum să mă afecteze.

- Test? întreb eu stupefiată.

- Da, aveţi de dat un test şi e testul final, am terminat cursul, domnişoară! Acelaşi ton egal, faţă senină, nici urmă de reproş că nu am fost niciodată la cursul lui.

Nici nu ştiu ce-ar fi mai nimerit să fac, să mă alătur colegilor care dau testul sau să-mi văd de drum, că doar nu pentru test venisem!

- Nu aţi fost niciodată la cursul meu! continuă el, poftim şi acuzaţia, ce mult i-a luat!

- Ba da, am fost la unul din cursurile la care dumneavoastră aţi lipsit, v-am dat şi un SMS la care nu aţi răspuns.

- Cum spuneam, am terminat cursul şi ar fi trebuit să aveţi până acum trei note.

Sunt devastată şi depăşită de evenimente. Mă simt ca de pe o altă planetă, una a ignoranţei cu certitudine, catapultată din greşeală în acest hol ciudat al unei instituţii de învăţământ superior din capitală, aruncată în această discuţie fără sens cu un tip care întâmplător arată bine, care ar fi putut să-mi fie profesor, mi-e greu să-mi dau seama mai exact profesor de ce anume, ce bine că nu mă întreabă ce materie am cu el.

- Şi ce teme am avut? întreb eu cu un tupeu inimaginabil pentru mintea mea, totuşi defensivă şi chiar uşor amuzată de ridicolul situaţiei. Am avut de făcut o reclamă?

- Nu, reclama aţi avut-o pentru cealaltă materie, îmi spune el senin cu acelaşi zâmbet pe faţă. Pot face pariu că e acelaşi zâmbet, că nu i-a trecut între timp de la începutul conversaţiei noastre, e acelaşi zâmbet continuu.

- Şi în ce constă testul? mă hazardez eu.

- Trebuie să faceţi trei (!) bannere şi un (!) afiş. Şi mai ai 30 de minute până la finalul testului.

Sunt descumpănită, trei bannere îmi sună destul de rău, de afiş nu mai zic nimic, ultimul afiş pe care l-am făcut în photoshop mi-a mâncat mulţi draci interiori, am căutat îndelung ideea, am tatonat o groază până am găsit cum se setează dimensiunea canvas-ului, m-am prins greu cum se lucrează cu layer-ele, am făcut o eroare maşinală şi mi-a dispărut imaginea de background, n-am mai ştiut cum s-o repar, după care am reluat totul de la capăt şi într-un final am scos o lucrare de nota 10. Dar în 30 de minute?! Îl găsesc pe domn profesor foarte amuzant cu cererea lui.

- Nu, nu mă simt stăpână pe cunoştinţele mele, nu cred că sunt în stare în 30 de minute să fac trei bannere şi un afiş.

- Asta înseamnă restanţă.

- Da, ştiu, restanţă… zic eu aproape pierdută. Sunt o căprioară speriată şi fragilă într-o junglă în care pândesc din fiecare boschet nişte ochi malefici gata să mă înghită.

Iar el, acest călugăr budist al mediilor academice, îmi zâmbeşte la fel de prietenos, pur şi simplu radiază de compasiune.

- S-a terminat prea repede semestrul! E început de aprilie şi deja s-a terminat? îmi joc în continuare cartea inocenţei, ar fi stupid să încep să-i explic motivele pentru care sunt atât de aeriană, job, casă, copii, alte preocupări artistice.

- Da, aţi avut un semestru scurt, tocmai pentru a avea timp de dizertaţie. Iar pentru cealaltă materie, aveţi de predat reclama joi, dacă crezi că poţi până atunci… ştii, aţi fost repartizaţi pe echipe de câte patru-cinci persoane.

- Nu ştiu cu cine sunt în echipă. Am întrebat colegii şi niciunul nu mi-a putut spune cu cine sunt.

- Cum te numeşti?

- Oxana…

Îmi întoarce spatele, se duce la laptopul lui din sala unde colegii mei dau test. O colegă mă salută, un altul îmi flutură cu mâina. Revine meditativ şi-mi spune că nu sunt în nicio echipă pentru că nimeni nu m-a vrut. Suntem trei persoane pe care nu le-a vrut nimeni. Loserii grupei cum ar veni. Eu continui să zâmbesc, vestea nu mă afectează nicicum, mă bucură de fapt, deci nimeni nu mă poate împiedica să fac ceea ce mi-am pus în plan. Am acel scenariu, îmi va lua timp mobilizarea de resurse, am discutat cu un producător amic care m-a asigurat de sprijinul lui, urmează să discutăm detaliile financiare, vorbisem cu un coleg care mă poate ajuta cu montajul, dar nu pot face toate aceste lucruri până JOI!

- Prin urmare sunt restanţieră pe linie.

- Da, face el şi nu te pot ajuta nicicum.

- Atunci ne vedem în sesiunea de restanţe.

- Nu sunt sigur că ne vom vedea atunci, dacă voi mai fi profesorul tău. Dacă mai negociem mult, pierzi ultima şansă. Deci, dai test?

- Nu, nu dau test. Vă mulţumesc. Asta e. Sunt restanţieră. La revedere.

Şi mă întorc şi plec. Zâmbind. Plutesc uşor prin acelaşi spaţiu ostil, îmi revin uşor uşor din transa hipnotică, rămân însă cu zâmbetul lui cald, uşor distant şi distrat, dar în acelaşi timp implicat. Îmi pipăi capul, îl am pe umeri în continuare, nu mi l-a tăiat nimeni, sunt întreagă şi al nabii zâmbesc de nu mă pot opri.

Domn profesor, m-aţi făcut să râd!

Și se făcu pace pe Pământ

Ne place viteza mai mult decât orice altceva. 
Venim dintr-un Univers în care lucrurile se desfășoară cu o viteză halucinantă,

iar distanța dintre corpuri-ființe este amețitoare, tocmai pentru a evita ciocnirile mortale. 

Am fost trimiși pe Pământ pentru a învăța mișcarea grațioasă cu încetinitorul și acțiunea hotărâtă cu intenție. Doar aici putem aprecia obstacolele care ne încetinesc căderea. 

- Scuze că am întârziat, spuse el, și se aplecă peste masă pentru a o săruta pe obraz. 

Brusc trezită din reverie, tânăra femeia schiță un zâmbet ostentativ fals. Îl așteptase mai bine de o jumătate de oră, recordul ei personal absolut de răbdare cu un bărbat. Trebuia să plece acum 20 de minute, dar muzica relaxantă a barului o ținuse pe loc. Ca să dezamorseze oarecum atmosfera o întrebă ce e cu cartea de pe masă ”Manager la minut”, renunțând însă la glumița care tocmai îi venise pe limbă. Fața ei lipsită de expresivitate nu-i dădea niciun indiciu despre cât de potrivită a fost întrebarea. 

- Îmi propun să avansez... în viață! i-o tăie ea scurt și misterios la care el îi răspunse cu un ”Aha” și un zâmbet cu subînțelesuri. 

- Știi, când începi o discuție cu Mircea, te apucă dimineața încercând să scapi de el, își justifică el întârzierea după care se lăsă o tăcere stânjenitoare între ei. 

Aceasta trebuia să fie prima lor întâlnire fără ”gașca veselă”. Nu trebuia să fie nimic serios și nimic premeditat. Doar o întâlnire amicală între doi colegi de muncă, o tatonare de fapt pentru a-și da seama dacă zâmbetele lor cu adresă au substrat sentimental. Plasată în contextul experiențelor trecute, ea căuta de fapt să-și confirme că ”în cele din urmă, nu va suporta atingerile lui”, iar el nu răspundea decât unui imbold obscur ce-l vizitase tot mai des în ultima perioadă, cel de a se întâlni cu cât mai multe femei singure și disponibile. Și se pare că fiecare urma să-și atingă scopul. 

Își comandară fiecare băuturile alcoolice și glisară pe neprins de veste spre subiectul ”muncă”, singurul familiar și comun până una alta. Mai făcură tentative timide spre zonele ”timp liber”, ”weekend”, dar nu se aventurară prea departe pentru a se înscrie regulamentar în conceptul de ”întâlnire amicală”, cu care fuseseră de acord în prealabil. 

După două pahare de vorbă, totul părea mult mai acceptabil. Ea aproape că uită neglijența lui de a se lăsa așteptat, iar lui pentru o fracțiune de secundă i se păru că stă de vorbă cu cea mai frumoasă femeie din încăpere. Luminițele din ochii ei și zâmbetul suav îl făceau să uite cuvântul pe care tocmai voia să-l pronunțe. În secunda doi, realiză că se află sub influența unei magii perfect explicabile prin consumul de alcool și-și consultă bătrânul amic, ceasul. Ea încuviință gestul lui, spunându-i cu anticipație: E târziu, trebuie să plec și eu. 

- Aș putea să te conduc, se oferi el și o privi fix pentru a capta frecvența armoniei. Ea nu spuse ”Nu”, ceea ce se putea interpreta ca un acord tacit. 

- Putem lua un taxi, spuse ea, ajunși în stradă. 

- Nu vrei să te plimbi cu mocănița? râse el de tramvaiul hodorogit care tocmai se apropia în stație. 

Se îndreptară spre singurul taxi din intersecție, la o distanță de doi pași unul de celălalt. El deschise portiera din spate, iar ea dădu să intre după care renunță când se izbi violent cu nările de un nor dens de fum de țigară. Bătu în retragere: ”Nu cu acesta”. 

O luară înapoi spre stația de tramvai, după care ea se întoarse brusc spre el și-i spuse fără niciun avertisment: ”Sărută-mă, te rog!”. El râse: ”Aici și acum?”. După o inspirație profundă nu i se mai păru deloc amuzantă cererea ei neasteptată, tonul ei grav și hotărât îi spunea că urmează să susțină un examen serios în arta seducției, unul decisiv și eliminatoriu. Imboldul obscur de moment îi sugeră să nu accepte provocarea, deși tentantă în sine. 

- Am putea face asta în altă parte, se scuză el. Nu? 

Ea rămase în aceeași postură cu care-și formulase cererea. De neclintit. Aici și acum. Ori niciodată. ”Demonstrează că ești bărbat!” îi spunea privirea ei sfidătoare. Și vai, nicio glumă din lume nu-l mai putea salva!

Bine, se face! Nu e ca și cum n-ar mai fi făcut-o niciodată! Nu e ca și cum ar trebui s-o facă forțat de împrejurări sau pentru a demontra ceva. ”Ești pregătită? Te rog, să fii!”

Derulați vă rog în slow-motion următoarea scenă. Cei doi fac un pas unul în întâmpinarea altuia. Aerul rece de afară le vaporizează respirațiile. Se privesc câteva clipe alert, grav și fix. El îi apucă capul rigid în mâinile lui, se aplecă spre buzele ei, pe care le privi pentru prima dată cu atenție. Îi mușcă buza de jos, trase de ea și împinse limba spre bariera de corali dinții. În următoarea secundă se întâmplă să fie cineva la recepție și înregistră semnale vitale. Inițial slabe și pulsatorii, apoi spasmodice și total sărite din schema oscilatorie. Cohorta de gânduri sinistre tăcu brusc și se făcu pace. Într-un sfârșit se făcu pace pe pământ. O îmbrățisă strâns. Perfecțiunea și eternitatea într-o singură clipă. 

O luă de mâină și alergară spre ultimul tramvai. 

În urma lor, un taxi fu izbit în plin de o altă mașină șoferul căreia pierduse controlul asupra volanului. În taxi, se afla o tânără de 19 ani, care se grăbea spre casă de la primul ei antrenament de teatru. 

That second look

Mai știi regula cu privitul de două ori? Ah, ce greșeală monumentală! Acesta e motivul pentru care n-ai avut succes până acum la bărbați. Trebuie să-i privești subtil, o dată. După care îi mai privești maxim încă o dată, ca să le dai de înțeles că prima oară n-a fost un accident! Bine, și totuși nu e prea subtil? Așa credeam și eu, că bărbații nu se prind deloc nici dacă îi privești insistent fără să-i pierzi din ochi o jumătate de oră. 

În mod normal ar trebui să se întâmple ceva magic în acea interpenetrare de priviri. Mi s-a întâmplat ieri să surprind privirea unei tipe. Mi-au plăcut ochii ei, mă privea cumva de peste umăr. Ea era cea care se expunea dintr-o postură incomodă, i-am prins privirea și am privit-o la fel de insolent. Mi-a aruncat cea de-a doua privire. Eram tot acolo, pe aceeași undă, nu plecasem, nu mă furase peisajul, stăteam agățată de promisiunea revenirii.

Prietena mea mă contrazice: Nu se întâmplă nicio magie dintr-o privire! Nici din a doua. Îi privesc pe toți oamenii din jurul meu și 80 la sută mă privesc și ei pe mine, e banal și elementar! Fac asta din mașină, cu oameni de pe stradă, la semafor, ne uităm unii la alții, ne uităm unii la alții de mai multe ori sau după ce ne-am uitat de vreo două-trei ori unii la alții le zic ”Bună” sau la plecare ”La revedere, mi-a făcut plăcere”, pentru că DEJA am comunicat cu ei! Ne privim unii pe alții așa cum se privesc animalele între ele și se examinează cu atenție, curiozitate și interes.

Și totuși era altceva în acea privire. Și eu privesc foarte multă lume, femei, bărbați, diverși, dar niciodată privirile nu se intersectează, niciodată nu e acolo o chemare, o intrigă tacită, niciodată nu sunt cuvinte în acele priviri. Adică nu cu oameni absolut străini. Ne baricadăm, tragem paravane și linii de demarcație între noi și ceilalți și păstrăm distanța convențională.

Mai sunt momente de excepție, dar numai atunci când suntem forțați de vreo împrejurare, ca atunci când nu avem încotro și trebuie să comunicăm și să stabilim un contact vizual cu cei cărora ne adresăm.

Privirile în genul acelor priviri, cu subînțelesuri, subtile și magice, chiar au puterea de a schimba compoziția aerului din jurul tău și de a-ți schimba propria energie, te fac alert (mă rog, pe mine m-au făcut alertă). Și hei, dragostea între oameni nu se întâmplă la nivel fizic, nu se iubesc două corpuri, ci două spirite. Cu siguranță și-a spus: ”Ce păcat că nu ești un tip bine.” Cu ceva timp în urmă aș fi avut și eu același regret. Acum știu însă că nu există nici un fel de bariere, de nici un fel, nicăieri, nici în mine, nici în afara mea, nici în alte puncte cardinale. Totul e câmp deschis, nemărginit care abia așteaptă să fie explorat.

*Exercițiu de scris creativ și zdruncinat bariere, inhibiții, limitări, prejudecăți, abordări tradiționaliste, și așa mai departe.