Stare de grație, stare de prostrație

Brusc m-am tâmpit și nu mai pot scrie. Mi se pare că orice aș scrie, ar fi o banalite, un clișeu sau un truism. Să vă zic ce e acela un clișeu. ”Bună, ce faci?”.” Bine, tu?” Se poate mai banal de atât?

”Te iubesc”. ”Eu tot”. Acesta e chiar simpatic. Îndrăgostiții nu au nevoie de cuvinte pompoase, siropoase și kilometrice ca să-și exprime iubirea. Uneori e suficientă o privire. Limbajul îndrăgostiților e plin de feromoni, hormoni, impulsiuni și fantasme. Netraductibile în cuvinte decât foarte puține și acelea banale, ca apa de ploaie. Starea de îndrăgostire e o stare de prostrație și contemplație. E starea aceea lălâie de pe față care îi face pe ceilalți să spună cu compătimire: ”Lasă-o în pace că e îndrăgostită!” Echivalentul redusului mintal, a handicapatului social, a suferindului din dragoste, deși poate dragostea este împărtășită.

Ne uimește fiecare zvâcnire din piept, ne mistuie doruri, ne sperie fiecare gest pe care creierul l-ar putea interpreta ca gest de respingere sau refuz. Suntem obsesivi, derulăm aceeași melodie, același dialog, aceeași secvență. El se apropie, el îmi zâmbește, el își duce mâina la nas (el se scobește în nas). Și spune: ”Hai, să mergem”. Și intonația? Și acel zâmbet? Indescriptibil! Nemaipomenit. Ceva ce n-ai mai văzut în viața ta. Și nici el, să fim serioși. Și nici tu după ce tocmai ai văzut.

Limbajul iubirii este sărac în cuvinte, invers proporțional cu tumultul interior, cu vibrația și emoția pe care o simți în tine și cu care plutești. Direct proporțională cu cantitatea de lumină revărsată pe chipul tău și cea pe care o dărui cu generozitate și fără să ții evidența consumului de energie, ești un fluviu care revarsă iubire peste margini și inundă văi și depresiuni sufletești.

Unde se ducea băiatul într-o dimineață de miercuri pe bicicletă cu o cutie?

Vasilică ar fi plecat cu siguranță în acea dimineață de miercuri la școală dacă taică-său i-ar fi cumpărat papuci și nu și-ar fi luat în schimb trei sticle de vin, deja goale la prima oră a dimineții. Mai avea sandalele, dar cu ele îi era rușine să se ducă la școală, fiind deja noiembrie afară. Găsise la ghena de gunoi niște papuci cu vreo două numere mai mari și găuriți în talpă. Era decis să-i repare cu mărunțișul pe care i l-a dat de ziua lui bunică-sa.

În acea dimineață de miercuri a luat papucii găuriți și i-a pus într-o cutie de carton în care fuseseră o pereche de pantofi nou-nouți din piele. Mirosul cutiei părea să fie mirosul papucilor care mergeau singuri chiar și în niște picioare obosite care nu mai vroiau să meargă. Pe lateralele cutiei se mai putea distinge desenul acelor papuci, cel mai frumos desen cu papuci pe care Vasilică îi văzuse vreodată.

S-a urcat pe bicicletă și a pornit în căutarea cizmăriei. În cele din urmă, după vreo oră de mers pe bicicletă și ghidat de oamenii de pe marginea drumului, a găsit cizmăria cu miros puternic de prenadez și piele și pe nea Gică cu o grămadă de încălțăminte lângă el. Avea multe comenzi în acea perioadă.

Cizmarul s-a uitat la papucii scorojiți ai lui Vasilică cu tristețe. Trebuia schimbată toată talpa dacă vroia să-l țină măcar o iarnă. S-a uitat la copil și s-a amărât și mai tare când i-a văzut ochii, un amestec de tristețe și speranță în așteptarea unui miracol. S-a uitat la sandalele lui, singura lui pereche de încălțări. I-a spus că poate să-i facă rost de niște papuci mai buni. Și dacă vroia, putea să-l învețe să-și repare singur încălțămintea. Are vârsta potrivită, doisprezece ani, oho, flăcău deja!

Pentru început l-a rugat să așeze încălțămintea de pe jos pe rafturi. Nea Gică nu se sinchisea cu ordinea, nu avea niciun caiet în care să-și noteze comenzile și nici nu ținea evidența plăților. De când îi plecase fiul la facultate, micul lui business avuse de suferit. Se cocârjase până și acoperișul gheretei parcă sub povara munților de papuci de reparat.

Vasilică dăduse peste niște pantofi de damă, îi încălțase pe mâini și își imaginase cum pășește pe tocuri tânăra domniță. Șpiț-șpiț-șpiț. Apoi ridică din grămadă niște papuci grei de biker. Le încălecă și pe astea și își imagină cum pășește grav și important domnul plin de atitudine. ”Hei, domnișoară! Vrei să te dai cu motorul?” o  întrebă tipul din papucii de biker pe domnișoara din pantofii cu tocuri. Nea Gică se amuză de ingeniozitatea copilului și-i spuse că damele stau pe raftul de sus, iar domnii pe cel de jos. Domnul din papuci atât apucă să-i spună domnișoarei: ”Cu siguranță ne vom mai întâlni”.

În două ore nea Gică izbuti să lege niște papuci mai de Doamne ajută. Vasilică îi dădu toți banii care îi avea la el, îi mulțumi și-i promisese că după școală va trece pe la el, să-l ajute și să învețe meserie. 

Încet, încet învăță papucărie și începu să repare încălțămintea vecinilor, a vecinilor bunicii, a vecinilor vecinilor și tot așa. Acum știa că niciodată nu va mai rămâne desculț și nici nu va muri de foame. Viitorul îi era asigurat. A urmat școala de arte și meserii, micul atelier, mica fabrică, apoi prima fabrică de încălțăminte din piele ecologică și prima linie de încălțăminte sport pentru copii.

D-l Vasile avea planuri mari în continuare. Visul lui era ca toți copiii să aibă cel puțin o pereche de încălțăminte marca Gi&Co.

Deasupra timpului (scenă de dragoste)

Rebekka* se simțea de câteva luni bune slăbită și amețită. Își pierduse strălucirea din ochi, i se accentuaseră cearcănele și devenise apatică și irascibilă. Mai mult de atât, își pierduse jumătate din puterile de intuiție și clarviziune. Se simțea pierdută, plângea din te miri ce și întrista oamenii din jurul ei. I se făcuse DOR. Își spunea că o regăsire în Casa din Munți o va face să revină la viață. Știa că nu e momentul, stabiliseră că se vor regăsi în 50 de ani de la ultima strigare, dar avea nevoie de EL acum. 

În ultima perioadă, îl simțea în preajmă tot timpul, inima începea să-i bată nebunește atunci când se apropia periculos de mult la mai puțin de zece metri. Uneori îi simțea doar prezența, alteori îi vedea și manifestările fizice. Acum simțea nevoia să-i vorbească. Să-l atingă. Avea nevoie de îmbrățișările și de energia lui care o făcea să se simtă atât de plină și întreagă.

Îi era tot timpul frică de defazări, desincronizări și reîncarnări sterile. Și-a petrecut ultima viață căutându-l doar. Ceva se întâmplase din moment ce nu-l mai întâlnise. Îi era frică de cel mai îngrozitor lucru care li se putea întâmpla. Moarte prin opțiune. Îl rănise foarte tare înainte de despărțire. Îi ceruse s-o elibereze de toate jurămintele făcute. Își ceruse libertatea. Voia să se simtă întreagă și plină fără el, voia să se descurce de una singură sau cel puțin să încerce să trăiască fără el. Știindu-l totuși pe undeva prin preajmă. Mai apoi, negăsindu-l nicăieri a ales să-și scurteze ciclul steril și să-l caute din nou într-o altă viață. 

Acum totul părea să fie diferit. Îi simțea prezența peste tot, îi auzea vocea guturală și respirația sacadată în vântul aspru de toamnă, îi vedea zâmbetul pe chipuri însorite. Îi simțea atingerea cu fiecare strop de ploaie. Era cel care îi aducea ploile pline de furie, tunete și fulgere. 

Pentru regăsirea din Casa din Munți, pregătise cu minuțiozitate ritualul de trei zile. Îl invocase în toate visele ei. Îi lăsase peste tot mesaje. Îi trimise semne și ofrande. Îl strigase cu glasul inimii, din toată ființa ei, în toate cele patru zări ale vântului. 

- Ellijah*! Cel iubit și predestinat mie până la sfârșitul veacurilor, cel dăruit mie de cel Înalt, te chem ACUM oriunde te-ai afla. 

S-au strâns nori grei de ploaie. Cerul s-a întunecat în mijlocul zilei. A început să plouă cu picuri mari și grei, apoi în șiroaie. Rebekka a aprins focul în șemineu cu lemne de brad. A acoperit toate oglinzile cu cearșafuri de satin și a aprins lumânările. S-a îmbăiat și și-a pus pe ea rochia roșie. S-a întins pe pat și s-a scunfundat în așteptare. A închis ochii. 

- Te-ai lăsat așteptat! Exclamă ea când îl văzu în pragul ușii, adus de vânturi și ploi.

- Am venit cât de repede am putut. Știi, în timp, nu mai suntem la fel de rapizi. 

Îi arată locul de lângă ea. El își scoase pelerina de ploaie și se descălță în drum spre patul ei, aruncându-și alandala încălțările. Într-o altă viață i-ar fi spus să le lase la ușă. Acum i-a zâmbit doar larg. 

O luă în brațe. O sărută pe buze. Își acuplaseră palmele. O mică scânteie de lumină încolțise din degetul lui mic, apoi se extinse pe toată palma și îi cuprinse și mâina ei. Încercase să facă acest lucru de una singură de o mie de ori și nu s-a ales decât cu arsuri pe tot corpul. El era maestrul focului. Și al ploilor în același timp. Căldură lui îi inundă ființa.
- Cât timp avem?

- N-am nici cea mai vagă idee. Stau atât cât mă suporți în preajmă. Mi-am plătit toate datoriile către terți. Tu cum stai cu ale tale?

- Mai am câteva datorii minore. Aș putea să le amân. 

- Știi că nu te pot ajuta în această privința. E singurul lucru pe care nu-l pot face. 

Mai vruse să spună ceva despre datorii, dar n-ar fi vrut să-l piardă pentru alte .. șapte vieți. Trebuie să găsească o modalitate de a-l păstra alături indiferent de orice. Trebuie. 

- Mai vrei să fii liberă?

- Da, întotdeauna mi-am dorit să fiu liberă. 

- Ce mă fac eu cu tine?

- Ar trebui să mă înveți să fac acel lucru. 

- Care?

- Să aprind flacăra în mijlocului unei furtuni cu ploaie. Și să luminez totul în jurul meu, fără ca acea lumină să cuprindă în flăcări lumea. 

- Știi că acest lucru este posibil doar atunci când vom fi devenit Un întreg fiecare în parte. Iar acest lucru este posibil doar după ce îți plătești toate datoriile și nu faci altele între timp.

- Cu siguranță există și o altă cale! Trebuie să existe!

- Nu există scurtături.

- Ba da! Se încăpățână ea. Există și o vom afla. Totul e să stăm suficient de mult timp unul în preajuma celuilalt. Eu sunt dezlegarea ta și tu ești a mea. Tu ești sursa puterilor mele și eu sunt sursa puterilor tale. Ar trebui să există un rost în acestă condiționare. 

Se îmbrățișară în tăcere. Nu mai aveau nevoie de cuvinte. Acestea deveniseră prea mici pentru ceea ce ar fi vrut să exprime. Își abandonaseră trupurile și zburară spre defileu. Acolo intenționau să-și petreacă eternitatea după ce vor fi învățat să se bucure de clipa efemeră. Se împletiră unul în altul și rămaseră suspendați în aer deasupra timpului. Își recăpătaseră voiciunea, surâsul, pacea și liniștea. Savurau fericirea.


Rebekka = splendoare

Ellijah= cel care aduce ploaie plină de furie

Trezește-ți simțurile

Mă numesc Alex, am 33 de ani, sunt de profesie programator, pasionat însă de dezvoltare personală și sporturi extreme. Trăiesc cu intensitate doar în zilele de weekend în care mă rup de rutina de la birou și evadez în afara orașului. Nu-mi amintesc să fi iubit în ultimii 10 ani. Iar încercările mele de a-mi găsi jumătatea s-au soldat cu zero barat, altfel spus, cu o mulțime vidă de opțiuni. M-am hotărât destul de greu să stau de vorbă cu un psihoterapeut specializat în disfuncții masculine, după ce am constatat că ultimele mele trei iubite aveau aceeași înălțime, aceeași greutate, aceeași culoare a părului și aceeași obsesie pentru curățenie. Era ca și cum aș fi purtat același tricou din liceu, cu nuanțe de la alb la gri pe măsura trecerii timpului. Sau mi-aș fi cumpărat la promoție trei pulovere în aceleași culori, aceeași mărime și același model. Aceleași discuții, aceleași certuri, același final. Moartea pasiunii.

Din cauza coincidențelor de nume de familie mi-am făcut programare pentru o consultație de aromaterapie. De aici ușoara mea confuzie atunci când am constatat eroarea. Am admis însă că acest lucru ar putea să aibă chiar un scop nebănuit încă și am acceptat să fiu cooperant, mai ales că plătisem deja pentru consultație și mi-ar fi fost cu neputință să recunosc încurcătura. În fine, eram curios. Tocmai îmi zâmbea o ființă radioasă și plină de energie. Iar afișul de pe perete mă îndemna să-mi trezesc simțurile, ceea ce m-a intrigat și mai mult. Hei, vestea bună era că simțurile mi s-au trezit deja pe jumătate. Tocmai îmi intindea mâina o femeie frumoasă și diferită față de cele pe care le-am cunoscut la cercul de meditații. Partea proastă e că trebuia să inventez repede o altă poveste decât cea cu care venisem în cap.

Pentru o fracțiune de secundă surprinsesem în ochii ei o umbră de tristețe deloc disimulată. O țintă facilă. Am scanat-o de sus până jos. Aș putea renunța la masca de bărbat dur care ... ăăă, are o problemă minoră... cu sinusurile și care acceptă bucuros o tratație la pat cu ceai călduț, o baie cu spumă și uleiuri aromate... da, ar putea fi chiar drăguț, cu condiția să nu mă afle careva.

- Bună ziua, Aurora Demian mă numesc. Sunt psihoterapeut cu competențe în aromaterapie, fitoterapie și apiterapie. Luați loc, vă rog. Doriți un ceai sau o cafea?

Cam ofertantă duduia. Bine, o cafea, aș putea să beau a cincea cafea pe ziua de azi, de ce nu?
-Vă mulțumesc. O cafea ar putea fi tentantă.
De ce ar fi tentantă o cafea?
-Povestiți-mi ceva despre dvs.
- Cu ce ar trebui să încep?
- Orice vi se pare relevant sau demn de a fi menționat având în vedere scopul vizitei dvs.
Și scopul vizitei mele ar fi...
- Mă numesc Alex Tima. Și cred că am o problemă. Mi se spune că aș fi nesimțit. Sunt acel măgar care face o porcărie și apoi dispare în ceață.

Domnișoara izbucnește în râs. Îmi place râsul ei. Deloc strident sau isteric. Cum aș putea s-o fac să râdă mai des? Făcându-mă de râs în continuare, presupun. Îmi oferă cafeaua. Observ verigheta de pe inelar. Să continuăm pe același ton glumeț și destins. Mă invită să mă fac confortabil. Mai mult decât eram! Discutăm generalități și banalități timp de 10 minute fără a menționa scopul vizitei. Ezit să-i povestesc despre sinusurile mele cu probleme. Nu că n-ar fi adevărat, ar fi doar deplasat în timp și spațiu. Am avut probleme cu sinusurile în copilărie.

Presupun că mi-a citit deja scopul pe frunte, în limbajul meu nonverbal, în priviri, ochi, miros, noi, bărbații suntem niște simulatori de doi lei. Minciuna miroase de la o poștă.

- Cum vă simțiți în legătură cu problema dvs despre care încă nu vreți să vorbiți? Pe un ton grav și serios. Deci, am început psihanaliza!
- Amorțit și fără chef de viață.
- Descrieți-mi vă rog ce vedeți în această poză.
Îmi arată o poză cu un copil de opt ani care acceptă drapelul în memoria tatălui său împușcat în timpul războiului din Irak. N-am nicio tresărire.
- Un băiat pe punctul de a plânge, îi spun pe un ton meditativ.
- Atât?
-E o fotografie alb-negru probabil pentru a amplifica efectul dramatic.
- Mai era nevoie de un astfel de efect?
- Nu știu, probabil.
- Cu ce vă ocupați?
- Programare.
- Locuiți împreună cu...
-  ...pisica.
- Vă simțiți singur?
- Nu neapărat.
- Aveți o relație?
- Nu pe moment.
- Vise și fantezii? Planuri și țeluri?
- Da.
- Ce v-a determinat să cereți ajutor specializat?
Am nevoie de ajutor specializat? În ce problemă?
- Nu vă găsiți cuvintele pentru a exprima senzații și emoții, confundați suferința psihică cu durerea fizică, păreți un tip lipsit de emoții și emotivitate, aveți un vocabular emoțional limitat. Pun pariu că n-ați plâns niciodată.
- Se pare că știți mai bine decât mine.
Sunt al naibii de defensiv. Aș vrea să mă ridic și să plec. Dar găsesc sub demnitatea mea să las baltă această demonstrație de forță. Aș vrea s-o fac să regrete fiecare cuvânt pe care l-a spus. O las însă să vorbească. Am plătit pentru a mă simți în halul ăsta mizerabil, deci să-mi consum porția de rahat comandată.
- Traumele din copilărie v-au determinat să vă reprimați emoțiile. Ați dezvoltat în timp rezistență față de orice manifestare a emoției. V-ați înăbușit simțurile. Partea proastă e că încercați să fugiți nu doar de emoții negative – furie, mânie, decepție. Sunteți incapabili de a le mai simți și pe cele pozitive, cum ar fi elementara bucurie de a trăi. De ce o faceți? Vă este teamă că veți răni pe cei din jurul vostru cu forța distructivă a emoțiilor dvs. de asta simțiți nevoia de a le reprima adânc. Emoțiile negative au o încărcătură energetică distructivă, reprimându-le provocați o implozie interioară, declanșați o bombă cu efect întârziat, dar în interiorul dvs. Controlați-vă acțiunile, nu și emoțiile.

Îmi spun că totuși îmi este suficient. Nu vreau să fiu taxat în plus pentru zel profesional. De fapt, fac ceea ce știu să fac, îmi reprim în continuare emoțiile, pe care nici nu le întreb de sănătate.

- Care este recomandarea dvs. pentru ”afecțiunea” mea, o întreb totuși, pe picior de plecare.
- Termenul de alexitimie vă spune ceva?
- Îl aud prima dată. Cer detalii, pare un joc de cuvinte legat de numele meu, nu?
- Nu, nu este. Ce vă place să faceți?
- Uneori scriu.
- Ne putem întâlni săptămâna viitoare cu un text scris de dvs. Vă pot ajuta să vă exprimați emoțiile. Ar trebui să aveți încredere. Noi, femeile, am fost născute pentru asta.

Revin la sentimente mai bune. Hei, am obținut o a doua întâlnire! Îi zâmbesc. Și de mi-o fi părând atractivă?! Îmi amintește de mama. Pic.