Îndrăzneşte să fii diferit!

Fiul meu nu vorbeşte la aproape 3 ani. Adică spune câte un cuvânt la intervale de 2-3 luni pe care apoi nu îl mai repetă. Şi nu spune cuvinte uzuale, gen "apă" sau "papă", ci "ştiu" sau "vreau". Ceea ce mă face să cred că ştie, dar nu vrea.

La serbarea de la grădi am făcut notă discordantă cu toţi ceilalţi copii. A fost singurul copil fără pelerină pentru că a refuzat categoric să o îmbrace. În timp ce ceilalţi copii spuneau poezii, cântau şi dansau, copilul meu stătea cu spatele la public, atras de nişte beculeţele din geam sau se scobea în nas. Părea semiabsent şi preocupat de alte probleme existenţiale. A avut o singură intervenţie în tot spectacolul, când a ieşit în faţă de mâină cu alt copil, care a recitat o poezie.

La final, în timp ce ceilalţi copii aşteptau cuminţi să le vină rândul la Moş, copilul meu s-a poziţionat pe centru lângă fotograf şi-i studia atent aparatul. Părea chiar că poartă o conversaţie cu acesta, probabil întrebându-l în limba lui tehnici de fotografie. Şi când a obosit să tot privească nesfârşitul şir de copii care se perinda pe genunchii Moşului, s-a întins pe burtă pe jos şi şi-a continuat vizionarea spectacolului rezemat în coate şi cu mânile sub bărbie.

În tot acest timp, eu am schimbat feţe feţe, am roşit, am încercat să-l fac atent să se întoarcă cu faţa spre audienţă, l-am rugat în gândul meu să înceteze cu scobitul în nas, am constatat că trebuie tuns şi am aşteptat cu înfrigurare o mină cât de mică de copil inteligent pe faţa lui.

În momentul culminant al serii, cu copilul meu luând lecţii de fotografie, o mămică îmi spune "Ce genial e fiu-tău! cu atitudinea lui de "Îndrăzneşte să fii diferit!" I-am aruncat o privire fulger de "Oare mă ia la mişto?!" Nu, vorbea serios! Am roşit din nou, dar de data asta pentru mine. Îi zic, da, e bine să fii diferit, dar nu într-atât de diferit!

L-am întrebat pe taică-su după serbare dacă a fost mândru de fiul lui. Răspunsul a fost afirmativ!

Până una alta se confirmă predicţiile unui coleg de muncă care i-a făcut astrograma şi mi-a zis-o la telefon în vacarmul salonului maternităţii. Adică am auzit din doi în doi şi tot ce-am reţinut a fost... afemeiat (îl iubesc toate babele din cartier) şi geniu în calculatoare (ştie să recupleze routerul când îi scot Internetul din priză!)

What about love?

UPDATE (ultimul)

Cea mai tare senzaţie e să conştientizezi că iubeşti şi că Iubirea care creşte în tine e o Forţă indestructibilă. Şi că nimeni şi nimic nu ţi-o poate lua. Şi că e o resursă interioară la care poţi avea acces oricând ai nevoie de un zâmbet interior. E acolo, în plexul solar şi dacă o laşi să te copleşească mai mult de 5 secunde vei simţi cum te sufoci. Uşor. Şi suficient cât să-ţi doreşti să tragi mai mult aer în piept şi să începi să trăieşti!

UPDATE (18.12.2012)

Pentru amicul meu care vrea să ştie cum arată Iubirea...

E starea de bine! E atunci când eşti fericit şi nimic nu pare să te supere sau să te deprime cu adevărat. E ca atunci când eşti îndrăgostit, iar obiectul iubirii tale este TOTUL. Evident e şi persoana iubită, dar iubirea dă peste margini şi se revarsă şi te invăluie în cercuri concentrice şi cercul se închide şi tu pluteşti în acel ocean de... iubire. Şi eşti recunoscător pentru emoţia ta. Şi ai vrea să o împărtăşeşti cu el/ea prin fiecare gest. Şi nu-ţi mai este teamă de NIMIC.

UPDATE

Ce ne face vulnerabili atunci când iubim? Deşi Iubirea este forţa care pune în mişcare Universul? Şi care e legătura cu Abisul?

Nu am un răspuns astăzi.

Dar m-am întâlnit cu următoarea "speculaţie" a grupului de cercetători.

Studiile au demonstrat ca băieţii sunt mai afectuoşi decât fetiţele până la varsta când merg la şcoală. In acel moment intervin convenţiile sociale şi dorinta lor de intimitate şi de apropiere emoţionala este reprimată.

Concluzia era că bărbaţilor le este frică de intimitate. Oarecum hilar şi ... suprprinzător. Mă întreb dacă o fi şi adevărat. Altfel, ar explica de ce noi femeile trebuie să inventăm diverse strategii de încurajare şi îmbărbătare. Mi se citeşte ironia de pe faţă sau trebuie să fiu mai explicită de atât?

***

Şi recunosc că am fugit de subiectul ăsta cu toate resursele mele interioare. Fără să ştiu prea bine de ce fug. Pentru că mi se părea înfricoşător, angoasant, compulsivo-obsesivo-deprimant, frustrant şi Dumnezeule, dureros.

Cu nişte ani în urmă când m-am întâlnit pentru puţin timp cu acest sentiment (câteva ore de intensă agonie!) mi-am zis că nu mai vreau să trăiesc aşa ceva niciodată în viaţa mea! EVER! Pe atunci nu ştiam cum e să trăieşti cu acest sentiment devastator ... zilnic.

O, nu e totul groaznic, e chiar sublim. Pe alocuri. În rest, e simptomatică psihiatrică. Lovesickness.

E imaginea porumbelului cu o aripă frântă care încearcă să zboare. Îi reuşeste 2-3 fâlfâiri de aripă, după care se loveşte de caldarâm, încearcă din nou, se izbeşte de data asta de un perete. E lovit, rănit şi însângerat. Dar nu renunţă la zbor. E conştient că-i lipseşte o aripă şi încearcă să echilibreze acest handicap... dar toate încercările lui finalizează cu izbitură în pavaj. În timp învaţă cel puţin să cadă, astfel încât să doară mai puţin. Până când unui trecător i se face milă de el şi-i curmă suferinţa. Printr-un act de compasiune, răsucindu-i gâtul de tot.

De ce iubirea declanşează atâtea mecanisme în interiorul nostru? Defensive în mare parte. Dar şi dorinţa de auto... distrugere, dizolvare, dispariţie în Neant. Atunci când ne atinge profund. Aripa Morţii. Atât de aproape una de alta, Iubirea şi Moartea. Este Iubirea mai puternică decât sora ei geamănă? Dacă răspunsul este DA, sigur te îndrepţi către o lume mai bună. Adică alta.

NU, nu am spus totul. E un articol pe care aş putea să-l rescriu zilnic.

Pe Hol

Stau în Hol și nu știu încotro s-o apuc. Mă plimb pe hol și contamplu uși. M-am rătăcit oarecum în acest labirint de uși și mă simt copleșită de importanța momentului.
Îmi sună în cap zgomotul ultimei uși trântite în nas. Și tăcerea asurzitoare a ușii la care am bătut și care nu s-a deschis. Conversația cu locatarul a fost lămuritoare într-un fel. Prea mare și greu bagajul de mâină. Plus niște incompatibilități minore aș spune, dar deloc neglijabile atunci când îți dorești Acceptarea totală. NU-i nimic, îți spui. Oricum, nici nu vroiai să intri cu adevărat. Erai doar în vizită. Explorai posibilități. Erai în căutarea ușii care te-ar fi condus spre ... Cel care te așteaptă. De-o viață.
Te îndepărtezi și îți continui căutarea. Ai altceva de făcut. Ai de plasat bagajele. Uși, foarte multe uși. Voluntariat, Cei mai buni de pe piață, Un mediu prietenos, Deplasări, Cauze nobile, Un vechi amic. Te oprești la Voluntariat. Prima ușă întredeschisă. Pare un mediu prietenos. Un loc unde ai putea să înveți foarte multe lucruri. În schimbul unei implicări pline de abnegație. Tempting. Dar, să fie clar, cu ceva beneficii viitoare. Poate o altă ușă! Care să ducă spre Cel care te așteaptă.

Feminisme

Ce mi-ar place mie să citesc într-o revistă pentru femei?

Că look-ul bine lucrat și atent studiat, la care trebuie să muncești minim două ore sau mai bine te lași pe mânile profesioniștilor, este de domeniul trecutului, că în tendințe a revenit  cel uşor neglijent, realizat pe fugă şi minimalist.

Că fondul de ten este o mască sub care ne ascundem de teama că nu vom fi acceptate și iubite așa cum suntem.

Că cele mai multe produse cosmetice conțin compuși chimici dăunători sănătății, care pot provoca iritații ale pielii, alergii grave și neurotoxicitate, infertilitate și cancer la sân. 

Că  un zâmbet fericit şi sincer este cel care te face să te luminezi la faţă, să îţi sclipească ochii și să ai riduri de expresie.

Că o siluetă perfectă se obține prin mișcare și alimentație sănătoasă și nu diete draconice.

Că purtatul tocurilor este motivul pentru care suntem irascibile și nervoase. Tensiunea pe care o resimțim duce la disconfort și dureri insuportabile în călcâie. Tocurile înalte pot afecta postura naturală și coloana vertebrală.

Că stilul smart este sexy. Că defectele ne fac umani și ne înfrumusețează de fapt. Că excesele oripilează.

Că epilatul inghinal nu este o metodă de igienă. Apa și săpunul, în schimb, este. Părul pubian are motive întemeiate să se afle acolo, protejează pielea sensibilă și mucoasa zonei genitale, iar îndepărtarea lui ar înlătura această barieră de protecție. Adică, nu igiena este motivul pentru care ne epilăm. De cele mai multe ori, exceptând masochistele, o facem pentru un bărbat. Deși 90 la sută dintre femei m-ar contrazice vehement. 

Că scopul final și ultim al unei femei nu este căsătoria și procreerea. Nașterea și creșterea unui copil este un act de responsabilitate și iubire necondiționată. Nu o modalitate de a ține lângă tine un bărbat. Nu o validare și o confirmare a valorii tale sociale. Nu o luptă câștigată cu ceasul biologic.

Că și femeile pot experimenta dorințe intempestive, bruște, evidente și precis localizate. Cu singura diferență, este importantă emoția. Care de fapt amplifică dorința. Suntem ființe complexe.

Că poți să-ți reconciliezi viața de familie cu o carieră înfloritoare. Și că le poți avea pe ambele.

Și despre multe alte.

Să fim niște doamne!

Totul a început cu o replică pe care mi-a adresat-o un tip în autobuz: "Ești o țărancă!" (la care eu i-am răspuns cu: "O, da și tu ești un domn!"). Contextul nici măcar nu contează, dar de dragul corectitudinii și pentru reabilitarea mea citadină voi da faptele - am urcat cu caruciorul în autobuz și am fost nevoită să înaintez ca să evit să fiu strânsă cu ușa, din păcate și fără să văd asta, întrând în pantofii de lac ai domnului. S-a ofuscat și s-a dat prețios: trebuia să o iau pe lângă el! Eu i-am răspuns că atunci când urcă o femeie cu un copil în cărucior în autobuz e bine să te dai la o parte (Doamne feri s-o și mai ajute!).
Cum spuneam, nici nu conta contextul. Un bădăran îmi sugera că n-am maniere. Și probabil e adevărat! Ceea ce nu înseamnă că în acea situație nu am avut maniere. Sau că respectivul ar fi fost în măsură să dea lecții cuiva despre bunul simț sau bunele maniere. Cineva (evident altcineva) a vorbit prin gura prostului.
Evident toate având legătura cu ... lipsa manierelor sau cu faptul că le pun deseori la îndoială. Nu sunt de acord și nu înțeleg de ce bărbatul trebuie să meargă în stânga sau în dreapta femeii, să-i deschidă ușa, să intre primul sau ultimul în funcție de situație, să o îmbrace sau dezbrace la intrarea sau ieșierea dintr-un local, toate indicând faptul că o femeie este de fapt socialmente o ființa fragilă și ușor handicapată. Nu poate să vorbească pentru ea, poate doar să-i comunice lui doleanțele ei. Evident va plăti el. Și asta pentru că ea s-ar putea că câștige mai puțini bani decât el sau deloc (de regulă femeile ies cu bărbați care câștigă mai bine decât ele!)
Prietena  îmi explică că nu asta e ideea -  că nu ne putem descurca sau că nu am fi în stare să facem acele chestii uluitoare (să ne îmbrăcăm și să ne dezbrăcăm singure!). Ci să le acordăm bărbaților mai multe onoruri și ocazia ca ei să ne facă pe noi să ne simțim niște doamne! Și îmi dă un citat:

Prestigiul masculin cere ca barbatul sa plăteasca fără comentarii toate aceste cheltuieli, mai ales când are un venit personal, dar cu niște precizari ce țin de domeniul bunei creșteri: tinarul va fi onorat și va uita imediat cheltuiala facută, iar tânara nu va  abuza afișind pretenții extravagante și costisitoare, chiar daca este invitată de o persoană cu posibilitați materiale deosebite.

 În acel moment, o colegă vorbea la telefon și a scos pe gură un "Doamna este servită!" evident fără intenția de a-mi confirma faptul că prietena mea are dreptate. Avea la rândul ei disputa ei personală despre Noi, femeile.

Nu sări!

Se face că sunt în alegoria din capul meu, o copilă de vreo 6 ani, cocoțată pe o căpiță mare de fân și mă învârt cu mânile desfăcute până amețesc. Cânt un cântecel vesel și țip nevoie mare. Sunt fericită. Cu mâinile desfăcute le zic părinților mei care sunt jos și mă privesc cu îngrijorare: Uitați-vă la mine, am ARIPI! Mama de jos: E periculos! Să nu cumva să-ți treacă prin cap să sari! Te poți lovi, răni! Ultima grijă a fetiței! O atenționez și eu la rândul meu. Nu sări! Asta dacă nu vrei să-ți rupi gâtul! Distracția se va termina în momentul în care vei "îmbrățișa" pământul! Fetița se uiă la mine cu ochi mari și gravi: DA, ȘTIU! Și sare!

How to do things without him or.. even better!

 Am găsit soluția! Nu trebuie să le faci pe toate de una singură. Nu ești infailibilă. Îți poți recunoaște neputința și disperarea fără să consideri asta un moment de slăbiciune. Unele lucruri se pot repara doar la 4 mâini (două dintre ele fiind ale tale), cum ar fi... inimile frânte. Nu, nu trebuie să știi sau să poți totul. O lume întreagă purtată pe umeri devine la un moment dat împovărătoare.

 ***
În primul rând ce crezi că nu poți face fără el? Pentru că poți! Trebuie doar să vrei!
Să mă dau drept exemplu.

La robinete defecte mă pricep cel mai bine. Chem instalatorul! Oricum, asta ar fi făcut și el. O garnitură se schimbă ușor. La fel e și cu desfundatul, trebuie să creezi vacuum ca să aibă aderență pompa. Dar trebuie puțin exercițiu.

Ai rămas cu mânerul de la baie în mâină? E simplu, cumperi un mâner nou, îl dezșurubezi pe cel vechi și îl montezi pe cel nou! Urmezi instrucțiunile de instalare. Prima mea yală schimbată a fost nemaipomenită. Mi-a văzut lucrarea fostul și nu a vrut să creadă că a fost opera mea, mai ales că am improvizat și un suport din plastic pentru că ușa era cam găunoasă pe interior și șuruburile nu aveau în ce să se infileteze.

Ai de montat o etajeră? Cu schița în față, identifici toate piesele și piulițele, apoi... urmezi instrucțiunile. Dacă dai greș, demontezi și o iei de la capăt. A doua oară sigur vei ști care se îmbină cu care, ce măsuri trebuie să iei, până unde să bagi scula de găurit. Nu e nimic complicat. Bărbații preiau această treabă ca noi să credem că într-adevăr e o inginerie complicată și ce ne-am face fără ei?! Asta până să încerci de una singură.

Mai greu e cu gătitul. Mai ales dacă ai o mamă care se pricepea mai bine la bătut cuie și tăiat lemne, decât la învârtit lingura în ciorbă. Dar e ceva ce poți s-o faci. Aceeași rețetă, DO IT YOURSELF, cărți cu rețete, google, alte surse inspiraționale. Suni o prietenă, intri pe un forum. Și se rezolvă. Poate nu din prima, dar cu timpul, după mai multe încercări de lasagna ratată, plăcintă arsă, ciorbă fără sare, începi să înveți măsuri, proporții, ingrediente, proces tehnologic, tehnică de învârtit lingura în cratiță. Clătitele sunt un început bun. Încearcă totuși să diversifici micul dejun. O soluție sunt shake-urile, smoothe-urile, cerealele. La cină sosurile cu ceva garnitură. Te faci vegană! Tot ce-ți trebuie e un blender în care să arunci diverse chestii și apoi să apeși pe buton! Uau, deja sunt expertă, niciodată nu am fost în stare să enumăr atâtea feluri de mâncare!


***
Cu restul sunt încă în lucru. Dar cu siguranță găsesc o soluție. Pe care mă voi grăbi să v-o comunic.

Sincronisme

Ce numesc eu un eveniment sincronistic?

O întâmplare cu o semnificație aparte ca dovadă supremă că gândurile se materializeaza uneori în cele mai neordinare și ciudate moduri.Simt nevoia să le consemnez deși în sinea lor pot fi banale. Extraordinar e doar modul în care ni se întâmplă..