What about love?

UPDATE (ultimul)

Cea mai tare senzaţie e să conştientizezi că iubeşti şi că Iubirea care creşte în tine e o Forţă indestructibilă. Şi că nimeni şi nimic nu ţi-o poate lua. Şi că e o resursă interioară la care poţi avea acces oricând ai nevoie de un zâmbet interior. E acolo, în plexul solar şi dacă o laşi să te copleşească mai mult de 5 secunde vei simţi cum te sufoci. Uşor. Şi suficient cât să-ţi doreşti să tragi mai mult aer în piept şi să începi să trăieşti!

UPDATE (18.12.2012)

Pentru amicul meu care vrea să ştie cum arată Iubirea...

E starea de bine! E atunci când eşti fericit şi nimic nu pare să te supere sau să te deprime cu adevărat. E ca atunci când eşti îndrăgostit, iar obiectul iubirii tale este TOTUL. Evident e şi persoana iubită, dar iubirea dă peste margini şi se revarsă şi te invăluie în cercuri concentrice şi cercul se închide şi tu pluteşti în acel ocean de... iubire. Şi eşti recunoscător pentru emoţia ta. Şi ai vrea să o împărtăşeşti cu el/ea prin fiecare gest. Şi nu-ţi mai este teamă de NIMIC.

UPDATE

Ce ne face vulnerabili atunci când iubim? Deşi Iubirea este forţa care pune în mişcare Universul? Şi care e legătura cu Abisul?

Nu am un răspuns astăzi.

Dar m-am întâlnit cu următoarea "speculaţie" a grupului de cercetători.

Studiile au demonstrat ca băieţii sunt mai afectuoşi decât fetiţele până la varsta când merg la şcoală. In acel moment intervin convenţiile sociale şi dorinta lor de intimitate şi de apropiere emoţionala este reprimată.

Concluzia era că bărbaţilor le este frică de intimitate. Oarecum hilar şi ... suprprinzător. Mă întreb dacă o fi şi adevărat. Altfel, ar explica de ce noi femeile trebuie să inventăm diverse strategii de încurajare şi îmbărbătare. Mi se citeşte ironia de pe faţă sau trebuie să fiu mai explicită de atât?

***

Şi recunosc că am fugit de subiectul ăsta cu toate resursele mele interioare. Fără să ştiu prea bine de ce fug. Pentru că mi se părea înfricoşător, angoasant, compulsivo-obsesivo-deprimant, frustrant şi Dumnezeule, dureros.

Cu nişte ani în urmă când m-am întâlnit pentru puţin timp cu acest sentiment (câteva ore de intensă agonie!) mi-am zis că nu mai vreau să trăiesc aşa ceva niciodată în viaţa mea! EVER! Pe atunci nu ştiam cum e să trăieşti cu acest sentiment devastator ... zilnic.

O, nu e totul groaznic, e chiar sublim. Pe alocuri. În rest, e simptomatică psihiatrică. Lovesickness.

E imaginea porumbelului cu o aripă frântă care încearcă să zboare. Îi reuşeste 2-3 fâlfâiri de aripă, după care se loveşte de caldarâm, încearcă din nou, se izbeşte de data asta de un perete. E lovit, rănit şi însângerat. Dar nu renunţă la zbor. E conştient că-i lipseşte o aripă şi încearcă să echilibreze acest handicap... dar toate încercările lui finalizează cu izbitură în pavaj. În timp învaţă cel puţin să cadă, astfel încât să doară mai puţin. Până când unui trecător i se face milă de el şi-i curmă suferinţa. Printr-un act de compasiune, răsucindu-i gâtul de tot.

De ce iubirea declanşează atâtea mecanisme în interiorul nostru? Defensive în mare parte. Dar şi dorinţa de auto... distrugere, dizolvare, dispariţie în Neant. Atunci când ne atinge profund. Aripa Morţii. Atât de aproape una de alta, Iubirea şi Moartea. Este Iubirea mai puternică decât sora ei geamănă? Dacă răspunsul este DA, sigur te îndrepţi către o lume mai bună. Adică alta.

NU, nu am spus totul. E un articol pe care aş putea să-l rescriu zilnic.