Odă Orgoliului Meu

Şi totuşi ce este orgoliul şi cât de exactă este definiţia din DEX? 

În calitatea mea de persoana cu orgolii mici (uneori chiar cu deficit de orgoliu) aş putea relata următoarele: 

Orgoliul nu e decât platoşă pe care o aşezăm frumos pe rănile sufletului care încă dor pentru a atenua impactul loviturilor viitoare.

 Orgoliul este cel care ştie să ne protejeze cel mai bine vulnerabilităţile pe care ajungem să nu le mai conştientizăm. Nu vă dispreţuiţi orgoliul, nu-l miciţi şi nu va (mai) luptaţi cu el. E atât de semeţ şi mare cu un scop anume. E ca atunci când ai coloana flenduri şi te grăbeşti să înlături prin masaj toată acea contractură musculară. Îţi faci rău, tocmai pentru că acea rigiditate musculară (învelişul) te ajută să atenuezi durerile din articulaţii (miezul). Soluţia nu e să lupţi cu orgoliul ci să-ţi vindeci mai întâi rănile emoţionale, să-ţi repari miezul, postura verticală, evident antrenând şi muşchii, adică orgoliul, dar apreciind toată acea muncă ingrată care o face pentru noi. 

Oamenii lipsiţi de orgoliu pot fi de două feluri: prima categorie sunt cei puternici, cu miezul tare, “articulaţiile” sănătoase şi robuste.

Oamenii fără orgolii nu au nimic de aparat, sunt deschişi, armonioşi şi luminoşi. 

Sunt oamenii care şi-au reparat mai întâi propriile răni emoţionale. Aşa cum psihoterapeuţii care pentru a putea consilia în probleme de suflet pe alţii, frecventează la rândul lor un alt psiholog (deja vindecat) care să-i ajute să se vindece şi să se purifice cu prioritate pe ei înşişi, la fel şi aceşti oameni lipsiţi de orgolii s-au confruntat mai întâi cu propriile lor frustrări şi angoase. Unii afirmă că ai nevoie de un maestru sau mentor pentru asta. Alţii se rezumă doar la cărţi (scrise de maeştri spirituali) şi observă pur şi simplu viaţa fremătândă din jurul lor. Lipsa de orgoliu în cazul lor e semn de forţă şi armonie interioară. 

Cea de-a doua categorie sunt oamenii cărora le-a fost înfrânat orgoliul protector prin educaţie austeră spartana, spunandu-li-se: “Tu trebuie să cedezi pentru că eşti mai mare, mai deştept, mai frumos şi mai puternic, tu trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi în primul rând; Să te gândeşti la propria persoană înseamnă egoism. Trebuie să fii altruist şi generos.” Aceşti oameni se trezesc la maturitate lipsiţi de apărare, cu vulnerabiltati expuse, prea creduli pentru a se proteja ei înşişi de propria neglijenţă, cu crize de egosim (mecanismele de apărare nu sunt atrofiate de tot), cu conflicte interioare sfâşietoare şi cu alegeri în viaţa păguboase în defavoarea lor. Cu siguranţă, soluţia pentru ei este să se reimprieteneasca cu prietenul pierdut din copilărie, orgoliul şi să umble la cauzele subtile. 

Când Orgoliul e prea mare? Aproape niciodată. E direct proporţional cu plaga/rana pe care o pansează. Cum spuneam, orgoliul nu e decât un simptom al unor cauze profunde. 

Nu v-aţi decimat niciodată o relaţie frumoasă din cauza orgoliului? Era şi foarte multă neîncredere acolo? Cu siguranţă nu aţi ajuns la miezul fiinţelor voastre. Aţi zgândărit zidul tare şi rece şi aţi plâns la poarta uşilor închise în faţă sau în urmă.

Asta face orgoliul pentru noi: închide uşi, ridică ziduri protectoare, ne elevează fiinţă pe nişte prăjini de susţinere de unde să-i putem vedea de sus pe ceilalţi (de unde expresia: nici cu prăjina nu ajungi la nasul lui sau ei), ne dă senzaţia de ascensiune morală deasupra tuturor, ne face opaci la suferinţă şi emoţia celorlalţi. E normal, o avem pe-a noastră cu care abia ne descurcăm.

E un semnal că trebuie să ne întoarcem către noi. Şi să ne coborâm de pe acel soclu monument al suferinţei aruncându-ne în propriile braţe iubitoare. Şi să ne amintim ceea ce noi undeva în adâncul fiinţei ştim despre noi: că suntem minunaţi, extraordinari şi speciali. Şi că nu avem nevoie ca ceilalţi să ne confirme asta la fiecare pas. Să începem să credem în propria noastră excepţionalitate şi asta în lipsa oricăror dovezi faptice! Şi uneori chiar în ciuda opiniilor contrare ale celorlalţi. Atunci când nu ai nimic de demonstrat, începi să fii /să te comporţi în acord cu ceea ce ştii despre tine în interiorul tău, ajungi la autenticitate, la început cu paşi timizi, apoi din ce în ce mai încrezători, potentat de actul credinţei fără dovezi a propriei tale excepţionalităţi. 

Revenind la definiţia din DEX. V-am convins de faptul că nu avem nevoie de aprecierile celorlalţi pentru a ne construi propria imagine avantajoasă despre noi? Şi că nu vom construi această imagine benefică nici cu ajutorul faptelor bune din trecut? De regulă, de cele mai multe ori, cei cu adevărat merituoşi au tendinţa de a fi prea puţin conştienţi de propria valoare, din pură modestie. Şi apoi, cum pot fi recuperaţi cei care nu se mândresc cu un trecut prea glorios. De altfel, cine sunt cei cu trecut glorios pentru care faptele vorbesc de la sine? 

Eşti valoros şi asta dintotdeuna, e timpul s-o afli din prima sursă, adică de la tine şi să acţionezi în consecinţă