De ce este bună suferinţa.

Ar fi câteva motive. Nu există Bine sau Rău. Nu. Această distincţie a fost făcută doar de dragul teoretizării, pentru că mintea umană operează secvenţial, dihotomic şi liniar. Operăm cu categorii şi cu grupuri logice de înşuşiri şi calităţi. Cu elemente disparate, făcând asocieri şi conexiuni forţate. Nu suntem în stare să percepem lucrurile în complexitatea lor, să ne detaşam de propriile emoţii sau experienţe, şi sfârşim prin a concluziona că dacă un lucru ne-a făcut rău, e pentru că acel lucru este rău în mod necesar. 

Pentru a putea înţelege acea complexitate de care pomeneam, propun nişte schimbări de paradigmă. Având în vedere că aceste gânduri îmi aparţin în exclusivitate şi nu fac recurs la nicio autoritate morală în vastul domeniu al truismelor pline de înţelepciune, luaţi-le ca atare, sau asta e, mi le asum.  

Deci, schimbările de paradigmă:

1. Înainte de a califica o experienţă drept un eşec, să ne întrebăm dacă acel eşec ne foloseşte la ceva şi dacă nu cumva suntem chiar noi înşine autorul moral al eşecului, tocmai pentru că aveam o mare nevoie de el. Deci lucrurile se întâmplă în mod necesar. Şi se mai întâmplă cu un scop. 

2. Să înţelegem necesitatea principiului distructiv: uneori un "dezastru", un "cutremur", o "apocalipsă" este exact forţa necesară pentru schimbare. Toţi bărbaţii ştiu că înainte de a face ordine, femeile transformă casa într-un haos total din care vor să evadeze. Şi toate marile succese au fost precedate de un şir aparent nesfârşit de rateuri sistematice, fiecare rateu fiind de fapt cărămida necesară pentru a desăvârşi arhitectura de ansamblu al succesului de mai târziu. Ai nevoie de o undă de şoc pentru a demola o construcţie şubredă şi învechită, ai nevoie de o criză a petrolului pentru a realiza că modul în care sunt exploatate resursele naturale ale planetei nu este unul sustenabil şi judicios. Ai nevoie de un şoc emoţional care să te trezească la realitate. Şocurile şi dezastrele au această capacitate de a zdruncina structuri şi edificii din temelii, de a le demola şi face praf şi tămâie, ca apoi alte forţe ale naturii să spele acel loc al neputinţei - apa, vântul, uitarea, timpul. Orice sfârşit poate fi un nou început. Iar începuturile sunt entuziaste, pline de energie, viaţă, speranţă, avânt şi elan. Prin urmare, este corect să spunem că un sfârşit înseamnă de fapt un început, că Moartea înseamnă de fapt Viaţă, o altă Viaţă. 

3. Suferinţa vine din incapacitatea de a înţelege: scopul, necesitatea, procesul pe care îl traversezi, consecinţele propriilor fapte, beneficiile schimbării. Suferinţa vine din Teama de Necunoscut. Acea nebuloasă care ne orbeşte şi ne împiedică să vedem şi să înţelegem ceea ce trăim cu adevărat. Suntem captivi în stările egoului rănit care nu face decât să se autovictimizeze şi să-şi chestioneze valoarea şi să caute scuze şi justificări, clar în afara ariei noastre de control. Sunt raţionalizări ale Eu-ului, mecanisme defensive pentru protejarea eu-ului fragil şi nesigur care şi-a construit în tot acest răstimp proptele în exteriorul său: posesiunile mele, succesele mele, cuceririle mele, complimentele care mi-au fost adresate, calificativele obţinute, scorul record care mi-a validat performanţa, premiile, like-urile şi inimile zdrobite de indiferenţa şi răceala mea. Am eşuat în a-mi valida EU-ul. Un lucru care ar putea echivala cu surparea întregului Univers. O furtună într-un pahar cu apă de fapt, dar să nu supărăm egoul prin minimizarea importanţei rateului, să-i dăm dimensiunea eroică şi fabuloasă pe care o merită. Suferinţa noastră e cumplită! Nu contează motivele sau cauza reală. Suferim cu adevărat şi asta e tot ce contează! Ceea ce ne şi place! 

4. Ne place să suferim. E o demonstraţie frumoasă şi de necontestat (cine poate să ironizeze suferinţa altuia e un om de nimic, pentru că, nu-i aşa, n-are pic de inimă) că suntem umani, profunzi şi sensibili. Ah, ce ne mai place să suferim. Dacă ne facem vizibilă şi auzită suferinţa, putem strânge atâta compasiune în jurul nostru, atâtea alte proptele de care să ne sprijinim, atâtea cuvinte care să ne oblojească rănile egoului, atâta energie cu care să ne hrănim de fapt suferinţa în care ne complacem. Ceilalţi empatizează cu noi şi suferinţa nu mai e noastră, e colectivă, orgoliul este satisfăcut pe deplin, i-am făcut şi pe alţii să se simtă la fel ca noi: singuri, neînţeleşi, deprimaţi, frustraţi şi nesiguri. 

5. Refuzăm ajutorul celorlalţi. Întotdeauna ne parvin pe diverse căi soluţii. Dar suntem tentaţi să le respingem din varii motive, cel mai solid dintre ele fiind rezistenţa la schimibare. Orice soluţie pe termen lung implică în mod necesar imperativul schimbării, or de cele mai multe ori nu vrem să ne schimbăm, suntem conservatori şi refractari la toate propunerile de îmbunătăţire de sistem (mentalitate, convingeri şi credinţe, valori, capacitate de efort) ce ne sunt solicitate. E prea complicat! Trebuie să schimbăm obiceiuri, rutine zilnice, să ne monitorizăm gândurile, să le înlocuim cu altele, să ne înţelegem propriile greşeli, să admitem că suntem responsabili de propriul eşec, să înţelegem cum am ajuns aici şi ce putem schimba astfel încât vieţile noastre să aibă vreun sens. Aşteptăm soluţii miraculoase. Imbolduri exterioare nouă. Mură în gură cum ar veni. Căile cele mai facile şi mai la îndemâină. Dar nu şi schimbarea din interior. Chiar dacă eşti vraişte şi gândurile tale sunt balamucul de pe lume, preferi să închizi toate sertarele şi cutiuţele alea multe, să le încui cu cheia şi să arunci cheia într-un puţ. E momentul acela în care vrei să fii lăsat în pace şi să nu mai zgândări nimic, e momentul în care întorci spatele unui prieten care vrea să te ajute. 

6. Există mai multe moduri de a învăţa. Cei mai mulţi dintre noi preferă modul hardway. Oferă nişte avantaje greu de contestat: îţi moblizează resursele interioare într-un mod nebănuit înainte şi într-un timp halucinant de scurt, îţi expandează limitele la cote de domeniului fantasticului, nu ai alte soluţii, e prea târziu pentru orice altceva, e ultima ta şansă, realizezi că ţi-a ajuns cuţitul la os şi funia la gât şi că TREBUIE SĂ FACI CEVA. Mai speri să tragi ultimele foloase de pe urma suferinţei cu care ţi-ai înnobilat trista-ţi figura, poate-poate eşti graţiat pe motiv de ochi frumoşi şi profunzime a gândurilor despre lipsa de sens a Vieţii, a însăşi Vieţii şi despre zădărnicia efortului şi a luptelor interioare, dar şi pentru înţelepciunea inacţiunilor tale ZEN. Doar că într-un final, se declanşează sirena din sistemele de supravieţuire, ultimul resort şi începi să te mişti mimetic, instinctual, rupând-o de fugă pentru a rămâne întreg măcar în părţile esenţiale. Plăteşti preţul indolenţei, te afuriseşti de mama focului de cap prost şi sec ce-ai fost, îţi faci toate procesele de conştiinţă, în secvenţe de secunde, timp preţios în care alergi cum n-ai mai alergat în viaţa ta. Contra secundometru. 

Ai supravieţuit în cele din urmă. Ai învăţat câte ceva. Nu foarte multe, dar totuşi ai mai înscris în acel puzzle al succesului tău răsunător ultim o cărămidă necesară a eşecului. Altfel, felicitări. Suferinţa ta a fost bună. Te va ajuta pe viitor în nebănuite feluri, suntem fiinţe inteligente înzestrate cu capaictatea de a o evita. Iar acest lucru s-ar putea să te ajute în cele din urmă să fii THE BEST.