Cu toţii avem nevoia de a ne simţi un întreg unitar armonios, avem nevoia de congruenţă, de a fi egali cu sine, avem nevoie de acceptare a propriei fiinţe cu „bune” şi cu „rele”, alias calităţi şi defecte.
Abordarea clasică: Îmi voi conştientiza punctele slabe, aşa-zisele defecte, Umbra, partea întunecată din mine pe care o voi ascunde de ochii celorlalţi. Cel mai probabil o voi ascunde chiar şi de mine sau îmi voi căuta diverse scuze şi voi sfârşi prin a le se găsi de regulă în exteriorul meu.
Dar acea parte întunecată din mine va persista şi mă va sabota cu proxima ocazie.
Prin urmare, animată de dorinţa de perfecţiune, odată conştientizată voi începe să lucrez cu partea mea întunecată pentru a o tempera, cizela, reeduca sau anihila.
Cum am rezolvat eu această problemă cu Umbra.
Multe din defectele reflectate de ceilalţi s-au diminuat în timp, după ce am îmbrăţişat non-judecata – atitudinea de a nu eticheta pe ceilalţi, poate doar puţin şi doar pe moment. Din vocabularul meu au dispărut foarte multe epitete. Brusc m-am trezit fără niciun reper, fără niciun sistem referenţial. Brusc oamenii nu mai erau nici deştepţi, nici proşti, nici interesanţi, nici plictisitori. Erau NICICUM şi în acelaşi timp, fiecare OM era valoros prin contribuţia pe care o aducea. Am învăţat repede că pot învăţa câte ceva de la fiecare OM. Fiecare OM este valoros, important şi necesar echilibrului şi sinergiei planetare. Chiar şi infractorii?! Uimitor dar DA. Lupta nu se dă între bine şi rău, frumos şi urât. Lumea nu este duală şi bipolară. Ci unitară. Am început să văd marile grupuri umane ca organisme vii, integrate, fiecare om specializat pe o funcţie anume, de exemplu – oamenii care scormonesc prin gunoaie – de reciclare a deşeurilor, hoţii – de catalizatori ai forţelor de apărare, cerşetorii – de sensibilizare şi activare a altruismului în ceilalţi sau de model anti-sistem după caz, şi aşa mai departe. Orice rău ascunde un bine. Şi viceversa, un bine poate să ascundă un rău. Mai mult chiar, putem fi chiar total inconştienţi de faptul că rănim pe cineva. Acţiunile noastre bune pot să aibă un rezultat rău.
Secundo. Am renunţat să mă identific cu succesele sau eşecurile mele. Eu nu sunt suma experienţelor mele. Nu sunt nici ceea ce pot deveni. Nu sunt nici ceea ce vreau să fiu şi nici ceea ce cred că sunt.
Voi acţiona diferit în funcţie de:
- Motivaţie – îmi voi da toată silinţa, voi fi mai atentă, voi depune mai mult efort atunci când voi fi mai motivată să obţin ceva, voi avea o miză, îmi voi dori ceva cu o anumită intensitate.
- Energia din acel moment, voi părea enervantă pentru oamenii cu un nivel de energie mai scăzut decât mine sau competitivă şi combativă dacă îmi voi structura mai bine argumentaţia.
- Cunoştinţe şi experienţă– voi comunica mai bine cu clienţii, dacă în trecut m-am ciocnit de situaţii conflictuale pe care acum să le pot gestiona cu mai multă pricepere şi înţelepciune.
- Timpul necesar vs timpul avut la dipoziţie
- Buna sau proasta dispoziţie din acel moment sau gradul de prezenţă din momentul acţiunii.
- Obiectivul, scopul urmărit, care îmi va modela comportamentul, direcţia de mers, gradul de implicare, energia depusă.
Trei. Am renunţat la a-mi confirma valoarea prin ochii celorlalţi. Recunosc că eram avidă după recunoaştere. În general, este uman să te valorizezi prin prisma aprecierilor/deprecierilor celorlalţi, dar este greşit! Bine, iniţial a trebuit să mă vindec de toate epitetele şi calificativele primite de la ceilalţi de-a lungul timpului, atât cele negative, cât şi cele pozitive şi flatante: „EŞTI aeriană, visătoare, egoistă, naivă, sau total paralelă cu realitatea” şi mai „eşti talentată, frumoasă şi deşteaptă”. Am spus STOP acestei maşinării monstruoase care-mi spunea CINE SUNT EU. Am hotărât ca eu să fiu persoana care să-mi spună de acum înainte cine sunt şi cum sunt. Calificativele celorlalţi sunt opţionale şi facultative, cu titlul de „feedback” şi nicidecum fundaţia pe care să-mi construiesc imaginea de sine.
Încă mă descopăr. Mă studiez, mă analizez, mă surprind eu pe mine cu diverse reacţii şi stări interioare. Aflu lucruri noi despre mine. Îmi testez limitele. Şi tot nu am o măsură exactă a ceea ce sunt. Îmi imaginez cât de puţine informaţii au ceilalţi despre mine. Sunt ei în măsură să judece cine sunt? Judecăţile lor sunt obiective şi imparţiale?
Da, asta înseamnă să fii insensibil la critici şi laude. Mulţumeşti în ambele cazuri şi neutralizezi feedback-ul, transformând atât criticele, cât şi laudele în enunţuri neutre care să te ajute să le asimilezi. De exemplu: „eşti dezordonată – oamenii creativi sunt de obicei dezordonaţi” sau „eşti aeriană – am momente când mă conectez mai greu la realitate, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, în acele momente visez, reveria este starea benefică relaxării minţii şi sondării subconştientului”.
Şi acum când succesele sau eşecurile nu mai sunt un indicator al performanţelor mele, apropo am o atitudine foarte pozitivă vizavi de eşec, mi-e simplu să-mi văd de treburile mele în continuare, neperturbată.
Succesul nu este întâmplător, dimpotrivă este un rezultat dezirabil, previzibil atunci când acţionezi în sensul acesta.
Şi mai am convingerea că doar chemarea interioară se poate realiza ca manifestare a succesului. Niciodată nu voi avea succes într-o activitatea pe care nu mi-o doresc, nu-mi place, nu mă reprezintă, nu mi se potriveşte şi aşa mai departe. Să faci ceva bine în cel mai firesc mod posibil, fără niciun efort suplimentar volitiv îţi poate garanta din start succesul. Aici vorbesc inclusiv despre marii performeri care obţin rezultate impresionante prin antrenament şi mult „efort”. N-ai cum să excelezi pe scenă sau în arenă sau pe teren dacă nu-ţi place să mergi la repetiţii sau la sala de antrenamente. Excelează într-un domeniu cei cărora le place să facă un lucru în mod repetat astfel încât ajung să-l facă foarte bine. Repet, nu au obţinut performanţa cu preţul sacrificiului şi al efortului, altfel spus „cu sânge şi sudoare”. Nu, ei au obţinut succes pentru că au făcut foarte bine ceea ce le-a plăcut să facă – să cânte, să sară de pe trambulină, să danseze, să picteze sau să scrie. Dacă nu-ţi place ceea ce faci în fiecare zi, nu faci ceea ce trebuie sau nu o faci cum trebuie!
Fiecare om ar trebui să se angajeze în aventura descoperirii vocaţiei şi a activităţilor care îi aduc cea mai mare satisfacţie, mă refer la activităţile considerate profesii, meserii şi ocupaţii legale. Orice muncă este binevenită, orice muncă înnobilează dacă prin asta te faci util celorlalţi. Fă un singur lucru pentru ceilalţi şi fă-l bine!
Ce înseamnă un eşec din această perspectivă? Un rezultat care-mi spune că activitatea în care am eşuat nu este vocaţia mea nativă. Sau dacă îmi place totuşi şi eşecul nu m-a demoralizat atunci nu trebuie decât să perseverez şi să îmi perfecţionez tehnica – de scris, de pictat, de dans, de cântat la pian sau vioară, de tencuit sau de vorbit în public.
Tot ce contează în acest caz este capacitatea ta de învăţare. Cât de repede înveţi şi cât de tare te pasionează domeniul de studiu. Şi cât timp îţi acorzi studiului şi perfecţionării. Ai răbdare cu tine, cu toate stângăciile tale şi cu toate „prostiile” tale şi pur si simplu ai încredere că la un moment vei face totul perfect. Dar acordă-ţi acest timp pentru învăţare, orice ai face. Cere asta şi celorlalţi, explică-le că eşti începător, că îţi dai toată silinţa, că vei aprecia orice feedback din partea lor care să te ajute să-ţi îmbunătăţeşti „serviciul adus societăţii”, înţelegând totuşi că ceilalţi nu vor avea poate răbdarea sau tactul necesar. Fii recunoscător şi criticilor lipsiţi de tact sau ştiinţa „feeb-backul”.
Părinţi nu te-au susţinut în demersurile tale, te-au forţat să faci o anumită facultate anume şi să iei anumite decizii? E timpul să iei toate deciziile importante legate de viaţa ta TU ÎNSUŢI. Chiar dacă vor fi nişte decizii greşite, vor fi deciziile TALE, alegerile tale, VIAŢA TA, în definitiv. Nu căuta scuze pentru faptul că altcineva decide în locul tău. Decizia trebuie să-ţi aparţină!
Eşuăm când nu ne place ceea ce facem, când suntem constrânşi să acţionăm într-un fel sau altul.
Cum spuneam încet-încet mă descopăr, prin încercare-eroare, exerciţiu şi antrenament, discurs interior motivaţional, impunere forţată sau alegere liberă.
Atunci când încerc să-mi disciplinez gândurile, să-mi canalizez eforturile în cât mai puţine direcţii, să mă concentrez şi să mă adun - nu dau telefoane, evit conversaţiile şi întâlnirile sociale, mă închid în sine, tocmai pentru a nu-mi risipi energia în exterior. Prin urmare, voi fi diferită şi voi fi percepută diferit în funcţie de gradul de introversiune-extroversiune dintr-un moment anume. Am momente când sunt închisă şi neprietenoasă, dar am şi momente în care sunt foarte sociabilă şi drăguţă cu toată lumea.
Tocmai mi se aduce la cunoştinţă că acestă introversiune a mea nu este văzută cu ochi buni de către ceilalţi, pentru că „par” ruptă de realitate. A trebuit să explic că nu sunt nici deprimată, nici tristă, nici supărată, nici dezinteresată, nici pasivă, nici paralelă, nici nesimţită, nici autistă. Sunt pur şi simplu introvertită şi aceasta nu înseamnă că ceva e în neregulă cu mine! Când eram mică mi se spunea că sunt cu nasul pe sus şi acesta e motivul pentru care nu vorbesc cu ceilalţi. Mama avea în special o problemă cu stările mele ermetice. Mă forţa să zâmbesc, mă forţa să ies din mine. Nu-mi înţelegea deloc firea taciturnă. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că într-adevăr nu e nimic în neregulă cu mine şi să pot afirma asta cu tărie.
Un sfat dacă aveţi un astfel de copil: lăsaţi-l în lumea lui imaginară şi fantastică, rugaţi-l să vă împărtăşească din bogaţia lui interioară, din visele şi fantasmele lui, dezvoltaţi-i creativitatea şi imaginaţia, e un microcosmos acolo plin de viaţă fremătândă pentru care ai nevoie de un ochi întors în interior. Bine, celălalt ochi va rămâne orientat spre exterior, dar va fi singura legătură cu lumea. Încă o dată, nu e nimic în neregulă cu acest copil. E doar introvertit.
Aplicaţii practice
Mi-am format un obicei din a întârzia. Încă de la grădiniţă probabil. La şcoală ajungeam la a doua lecţie pentru că niciodată nu mă grăbeam. La facultate mergeam doar la cursurile care mă interesau pentru că aveam frecvenţă liberă. Se poate spune despre mine că nu sunt punctuală?
În „apărarea mea” pot spune că sunt punctuală la minut când trebuie! Nici nu e nevoie să mă cronometrez, ajung la fix sau cel mai devreme cu cinci minute înainte, atunci când am întrevederi importante. Prin urmare, calitatea de a fi punctuală ţine de altceva decât de organizare – şi anume de câtă importanţă acord unei întâlniri. Prin urmare eu pot controla această „calitate” a mea, cea de a fi punctuală, acordând arbitrar o anumită importanţă unui eveniment sau unui interes. Evenimentele majore vor fi tratate prin urmare cu mai multă atenţie, prezenţă, energie, motivaţie, concentrare.
Ţi s-a întâmplat să te trezeşti fără alarmă într-o dimineaţă în care erai nerăbdătoare să ajungi undeva sau să faci ceva? Şi să întârzii în zilele în care nu voiai să ajungi nicăieri?
Încă mai am dimineţi în care ies foarte greu din casă pentru că se pare că nu am nimic la indemână, îmi caut cheile, abonamentul RATB, cardul sau banii, schimb trei-patru ţinute şi mă răzgândesc în ultimul moment. Aceste tărăgănări sunt specifice unei anumite stări de spirit – sunt împrăştiată şi mă tot adun şi culeg cu o lentoare cu care n-aş convinge pe nimeni că vreau într-adevăr să ajung undeva. Sunt dimineţile în care nici nu vreau să ies din casă. Ideal ar fi nici să NU IES DIN CASĂ.
Diferenţa va fi dată în cazurile de mai sus de ce vreau să fac mai exact! Atunci când îmi voi impune lucruri din exterior, va „trebui” să fac lucruri, atunci sunt şanse mari să mă autosabotez pe mine însămi, începând cu ieşitul din casă.
Să luăm un alt defect – gelozia. Poate fi de la un simplu artificiu care să-ţi condimenteze relaţia romantică, până la un semnal grav a lipsei de siguranţă şi încredere. Este circumstanţială – intensitatea emoţiei poate fi dată de intensitatea dorinţei, gradul de atractivitate a partenerului, planurile de viitor împreună, angajamentele unilaterale şi alţi factori. Nu e cazul să-ţi reprimi gelozia. O poţi considera un factor perturbator în relaţie, dar NU ESTE. Ţine de amorul tău propriu şi este declanşată de mecanismul tău defensiv. Emoţia de gelozie vorbeşte despre nesiguranţă şi lipsa de încredere, or siguranţa şi încrederea sunt elemente de bază într-o relaţie. În consecinţă, gelozia îţi spune că trebuie să acţionezi în sensul consolidării încrederii. Eul tău nu se simte confortabil cu nivelul instalat de (in)certitudine. Gelosul cere dovezi, are nevoie de fapte. Deschiderea interioară, îndrăgostirea e o treabă riscantă. Vrei s-o faci într-un mediu cât mai sigur pentru tine. Gelozia ar trebui să-i spună partenerului că nu te simţi în siguranţă, prin urmare, dacă ţine la tine ar trebui să te ajute să obţii acea siguranţă de care ai nevoie. Nu e un sentiment jenant sau umilitor. Atâta timp cât nu soliciţi acest ajutor într-un mod agresiv, manipulator şi imperativ, emoţia ta de gelozie este inofensivă. Prin urmare, diferenţa o vor face nu emoţiile pe care le ai, ci modul concret de acţiune. Un înţelept spunea: Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de ceea ce cred ei că li se întâmplă şi de felul în care reacţionează la ce li se întâmplă.
Lista poate continua, dar aţi înţeles ideea, nu? care este exerciţiul vostru pe marginea celor mai nesuferite "defecte" în opinia persoanelor apropiate şi cum le puteţi integra mai bine în conceptul de Sine?
