Nevoia de iubire imposibilă

Ştii ce mă înspăimântă cel mai mult la aşa-zisele iubiri? 

Faptul că răspund unei nevoi, unei frustrări, unei răni mai vechi emoţionale şi când te vindeci de acea nevoie-frustrare-rană, brusc îţi moare iubirea! De exemplu, te îndrăgosteşti de un barbat dominanto-agresiv, pentru că, pana mea, agresivitatea lui te incită, te discplinează şi te umileşte-smereşte într-un mod familiar ţie, îţi aminteşte de o figură paternă sau de o primă iubire chioară. 

Şi ce se întâmplă dacă tocmai această relaţie sau alte circumstanţe providenţiale de viaţă te vindecă de acea rană emoţională? Scopul oricărei experienţe transformaţionale este elevaţia spirituală, depăşirea condiţiei anterioare şi purgatoriul spiritual. Vei deschide ochii şi vei constata cu stupoare că nu-l mai iubeşti şi că probabil nu l-ai iubit cu adevărat niciodată! 

Şi pentru că nu este lecţia lui ci a ta, va încerca să te reţină în viaţa lui cu texte manipulative, acuzaţii, reproşuri, speculându-ţi orice inflexiune de voinţă sau sentiment de vinovăţie. 

Tot ce trebuie să faci este însă să pleci, să te desparţi de trecut cu recunoştinţă pentru toate lucrurile frumoase trăite împreună. 

Şi chiar cred că te poţi despărţi de cineva într-un mod foarte frumos! Dureros de frumos, aproape romantic. Am văzut aşa ceva în filme! 

Dacă ar fi să enumăr câteva nevoi-temeri ca resorturi intime ale unei iubiri pasionale care odată vindecate pot face dispărut obiectul iubirii: 

•  Nevoia de suferinţă şi nevoia de iubire neîmpărtăşită. E confortabil să iubeşti fără să ţi se răspundă la sentimente. Nu implică nicio responsabilitate şi nicio schimbare reală. Or, schimbările reale sunt arareori dorite. 
• Teama de apropiere intimă de un bărbat idolatrizat. Oamenii în intimitate devin reali şi tangibili, pe când la distanţă îi putem mistfica şi înfrumuseţa cu tot felul de zorzoane şi calităţi imaginare. E uşor să iubeşti pe cineva fără ca măcar să-l cunoşti. 
• Nevoia de dragoste mare, nevoia de iubire insuportabilă. Ca o ultimă dorinţă pe acest Pământ.

Când ne îndrăgostim de persoana potrivită, nu în sensul de potrivită pentru hapiness, ci potrivită pentru rănile emoţionale de rezolvat, parcă s-ar declanşa un întreg program (soft) de date/setări şi comportamente cu un scop precis şi acţiune circumscrisă exclusiv scopului. Altfel persoana în cauză va dispărea din viaţa ta imediat ce programul îşi va fi atins scopul. Care este acel scop? Nu vei şti cu exactitate până nu vei săpa adânc, altfel ar trebui să-ţi fie cunoscut măcar în parte, ar trebui să fie preocuparea ta de ceva vreme, problema ta fără soluţii care brusc s-a întâlnit în cel mai fericit mod cu şansa – Bărbatul-soluţie-la-problema-ta. Ştii, bărbaţii sunt nişte soluţii, iar femeile - nişte ecuaţii. 

Un astfel de program ar putea suna aşa: “Constat că sunt îndrăgostită de un bărbat care trebuie părăsit în gânduri pentru că nu putem fi împreună din cel puţin trei motive: 1) nu mă iubeşte, şi motivele 2 şi 3 la fel) nu mă iubeşte.” Deci, scopul este să constat într-un final că nu este îndrăgostit de mine, deşi m-am chinuit din răsputeri să-l îndrăgostesc de mine. Scopul include în sine finalitatea: el nu se va îndrăgosti de mine. Punem pariu? Cu o astfel de setare/program în minte, voi face tot posibilul ca el să nu se îndrăgostească de mine. Şi scopul se consideră atins atunci când obosesc infernal de mine şi de sentimentele mele. Pe care le voi băga la final într-un coşciug şi le voi omorî cu premeditare prin sufocare, n-o să le dau voie să respire şi nu le voi mai alimenta cu energia gândurilor mele. 

Sunt acţiuni fără nicio logică pe care le facem fără să avem în gând vreo finalitate clară. E pentru că nici nu ne dorim vreo finalitate, tot ce vrem este acea emoţie vie care să crească pe moment în noi. Pe ea o vrem, cu finalitatea vedem ce facem mai târziu. Acum tot ce ne dorim este acea doza de ameţeală şi confuzie mentală şi emoţie care să palpite simulând viaţa din noi.

*Din ciclul noilor aberaţii despre dragoste. Exerciţiul exprimării libere şi fără pretenţii. Mi-ar plăcea să-l fac precum respir, adică natural. E motivul pentru care nu-mi voi coafa în exces textele. Dar promit cel puţin că le voi medita ceva înainte să le manifest în exterior.

Când copiii ei nu sunt ai tăi

Ce se întâmplă în majoritatea cazurilor? Toată lumea are cel puţin câte o problemă. Să vedem care pot fi acestea:

Probleme copilului

• Copilul îi poate reproşa mamei şi prin extrapolare tatălui vitreg destămarea căminului familial primar şi excluderea tatălui natural din ecuaţia familiei în cazul unui divorţ.
• Copilul se poate simţi izolat în cazul apariţiei unui copil nou în familie şi căuta refugiu la rudele din partea tatălui natural.
• Copilul se poate simţi vinovat pentru destrămarea familiei lui, implicit divorţul părinţilor săi. 
• Copilul poate avea emoţii negative de respingere faţă de tatăl său vitreg fără un motiv explicit real imputabil celui respins. 

Problemele tatălui vitreg 

• Te poţi confrunta cu diverse prejudecăţi sociale împărtăşite de apropiaţi şi chiar de soţie. Spre exemplu, în unul din stereotipuri eşti ilustrat ca un balaur care i-a răpit copilului mama inocentă şi urmează să-i înghită toţi descendenţii concepuţi cu alţi masculi. 
• Nu te poţi apropia emoţional de copil, tatăl lui natural fiind cu ochi de cerber pe tine. 
• Faptul că ai o relaţie intimă cu mama lui nu înseamnă automat că ai o relaţie apropiată cu copilul acesteia, pe aceasta din urmă trebuie să o construieşti separat, independent de mamă, iar pentru a construi ceva e nevoie de răbdare, grijă, multă muncă şi atenţie. 

Problemele mamei 

În cazul unor relaţii tensionate şi conflictuale se va confrunta cu dilema alegerii, iar cele mai multe mame vor alege să-şi "apere" puiul, cum e firesc şi normal să se întâmple. În plus, se poate simţi vinovată pentru această situaţie creată din cauza alegerii ei pe care inevitabil o va regreta.

 Ce nu trebuie să faci în calitate de tată vitreg 

Să joci rolul tatălui în absenţa acestuia. E suficient să fii doar prietenul copilului. 

Copilul va fi confuz şi se va confrunta cu sentimente contradictorii. Dacă vă mai amintiţi întrebările stupide cu care ne terorizau părinţii când eram mici: "Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata? " Cam care ar putea fi răspunsul în cazul întrebării: "Pe cine iubeşti mai mult, pe mine, tatăl tău vitreg cel care-ţi dă de mâncare sau pe tatăl biologic, cel care a contribuit la apariţia ta pe lume? " Prea complicat pentru mintea unui copil de 4-6 ani. Explică-i noţiunea de tată biologic şi diferenţa între un tată natural şi unul nenatural. Gradul de implicare şi timpul de calitate petrecut împreună? Faptul că nu este tată biologic îl scuteşte de implicare?

Să încerci să-ţi impui autoritatea prin pedepsirea copilului sau să-ţi forţezi intrarea în inima copilului, cumpărându-l cu diverse atenţii. 

Copiii sunt foarte receptivi la genul acesta de atenţii şi un astfel de părinte va ajunge în scurt timp să fie întâmpinat în loc de "bună ziua" cu textul "ce mi-ai luat?".

Să faci presiuni asupra consoartei pentru a-ţi aduce pe lume un moşternitor nou-nouţ. 

La nivel subliminal această nerăbdare şi presiune se poate traduce prin mesajul: "E ceva în neregulă cu copiii pe care îi ai deja. Sunt nişte copii exceţionali, dar nu sunt ai mei. Nu îmi asum responsabilitatea pentru ei, din moment ce, cum spuneam şi ţi-am mai zis în atâtea rânduri, nu sunt ai mei şi aceasta este o problemă majoră". Copiii comuni ai cuplului pot apărea de comun acord în cel mai potrivit moment cu putinţă. Unde există dragoste şi înţelegere ei apar în mod firesc ca rod al acestei iubiri.  

Sfat: Dacă simţi că nu-ţi poţi asuma responsabilitatea pentru un copil al cărui tată biologic nu eşti tu, atunci este bine să fii sincer cu tine insuţi şi cu mama acelui copil. Nu accepta compromisuri, nu tolera acel copil pentru a procrea cu mama lui alţi copii pe care să-i iubeşti şi pentru care să-ţi asumi responsabilitatea. Rolul de părinte presupune mult mai mult decât perpetuarea propriului material biologic. Desigur ai nevoie de o conexiune emoţională cu copilul, iar unii taţi nu o pot avea nici cu propriii lor copii. Aceasta se dezvoltă în timp, cu răbdare, grijă, atenţie şi iubire. Copilul vitreg va sesiza diferenţele de atitudine şi comportament pe care le vei manifesta faţă de copiii "tăi" şi vor apărea inevitabil conflicte, tensiuni şi probleme. Şi nu ţine de o abilitate specială să gestionezi astfel de conflicte posibile viitoare. Ţine de asumarea rolului de model patern în viaţa copiilor ce ţi-au fost încredinţaţi. Unii taţi vitregi sunt mai grozavi decât taţii biologici, diferenţa o face atitudinea şi implicarea reală în viaţa copilului. Învaţă de la partenera ta răbarea cu copiii.
Cu siguranţă acest rol patern ţi-a fost predestinat, pentru că nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? De ce oare? Ai avut la rândul tău un tată vitreg pe care nu l-ai acceptat şi acum simţi că trebuie să îndrepţi lucrurile cu propriul tău copil vitreg?

Ce poţi face: 

Să fii onest în privinţa capacităţii tale de acceptare a unui copil în viaţa ta, fără a-l considera un accesoriu venit la pachet cu mama lui, pe care să fii nevoit să-l accepţi. Nu trebuie să accepţi nimic din obligaţie. 

Pentru a construi ceva, în speţă o conexiune emoţional-afectivă cu un copil e nevoie de răbdare, grijă, muncă, atenţie. În primul rând de răbdare. Copiii pot părea dificili, obraznici, nerecunoscători şi agresivi. De fapt sunt impetuoşi, energici şi au o nevoie permanentă de atenţie focalizată pe ei, deseori dând dovadă de multă ingeniozitate în a o câştiga. Cei mai mulţi taţi au această problemă cu răbdarea, în timp ce mamele par să o aibă în mod nativ, în dotarea standard. 

Propria mea experienţă

Am crescut la ţară cu convingerea că tatăl biologic, indiferent că e bun sau rău, este al tău şi acest rău necesar e un fel de axă a ta în lume. Am crescut şi cu exemplul de tată vitreg al vecinului de peste drum, care îşi punea copiii adoptivi la munci grele cam de pe la cinci dimineaţa şi care cârcotea de fiecare dată când Sasha îşi punea trei linguriţe de zahăr la ceai la o cană de 400 ml. 

Acesta e motivul pentru care după divorţ consideram că opţiunile mele de a mă recăsători vreodată erau aproape nule. 

Contrar aşteptărilor mele, relaţia dintre fiica mea din prima căsătorie şi cel de-al doilea soţ a fost una foarte bună. Ea l-a acceptat fără nicio rezervă şi nu a judecat în niciun fel alegerea mea. Nu a considerat-o ca pe o trădare din partea mea, acceptarea ei a fost totală şi absolut surprinzătoare. Şi se întâmpla asta după o şedere de doi ani în familia tatălui ei biologic. 

De cealaltă parte, a soţului meu, a fost aceeaşi acceptare totală. Poate din cauza formării lui spirituale, îmi imaginez, sau pentru că nu e genul de tată care să pună preţ prea mare pe legăturile de sânge dintre oameni apropiaţi altfel decât sufleteşte. 

Curios e că s-au recunoscut, fără să se fi văzut înainte în poze, în autogară. Eu o căutam pe ea şi m-am depărtat de el, apoi m-am rătăcit tot căutând-o, dar i-am găsit pe amândoi împreună, discutând ceva. Se găsiseră fără mine. Fiică-mea avea nouă ani pe atunci. 

Nu le-am intermediat relaţia, ei doi petreceau destul de mult timp împreună, în special făcând meditaţii la matematică, dar şi istorie sau geografie. 

După apariţia copilului nou al cuplului, s-a păstrat acelaşi raport de forţe şi relaţii. El avea nevoie de un copil mare cu care să comunice, iar cel mic s-a prins foarte greu, abia pe la vreo trei ani, de uzul limbajului. Şi aveam ciudata impresie că soţul meu preferă copilul mare în detrimentul copilului mic, al propriului său copil de fapt. Şi adevărul era că nu făcea diferenţă pe acest criteriu al apartenenţei. Probabil a jucat un rol important faptul că cel mic a apărut după patru ani de convieţuire paşnică în formulă de trei, timp în care cei doi au apucat să dezvolte o relaţie bazată pe comunicare şi respect.

Nu i-a zis "tată", nimeni nu i-a cerut asta. El însuşi nu se considera mai mult decât un prieten al copilului. Ţinea cont de faptul că este fată şi se conforma nevoilor ei de modelare, ţinea mult la o dotare corespunzătoare - un set de învăţăminte şi principii cu care o fată să se poată descurca în viaţă, în opinia lui de bărbat. Acum el este un reper pentru ea, vorbesc la telefon, ea ţine să-i afle părerea despre diverse lucruri (de ex. un tatuaj cu care eu nu sunt absolut deloc de acord, iar el nu are nimic împotrivă). Un detaliu important, atitudinea lui faţă de copil a fost un factor determinant în acceptarea lui ca soţ în viaţa mea. Mai mult decât atât, i-am considerat prezenţa lui benefică în viaţa fiicei mele. Şi sunt recunoscătoare pentru amprenta pe care a pus-o pe felul ei de a fi. Lui i-ar putea datora şi pasiunea pentru lecturi: obişnuia să-i cumpere diverse cărţi şi să-i vorbească despre cărţile copilăriei lui şi a continuat să-i cumpere cărţi chiar şi când ea i le ignora total. A avut răbdare până i s-a produs declickul: Harry Potter. Iar apoi i-a întreţinut această pasiune cu cele mai noi şi mai scumpe noutăţi editoriale.

Un copil e un întreg Univers. Cu răbdare şi cele mai pure intenţii te poţi apropia de acest Univers, iar recompensele sunt pe măsură. Iar taţii vitregi pot fi nişte taţi grozavi. Pe asta o ştiu din propria experienţă.