Mă decid să plec la facultate, am curs, sinceră să fiu nu prea ştiu cum se numeşte materia şi nici cu cine am, cu ea sau cu el, teorie sau practică, sunt inocentă ca foaia imaculată, dar plină de bune intenţii, să dau cu un picior pe la facultă să mai aflu una alta, să mă pun la curent cu ultimele noutăţi cum ar veni, în materie de teme. Îmi amintesc vag că ora enunţată de un coleg pe grupul de FB era 18. Şi abia pe la un 17.45 mă urnesc din scaunul de birou.
Nu obişnuiesc să mă mişc după ceas, prin urmare, habar nu am cât e ora când ajung la facultate. Nici nu ştiu în ce sală am cursul, mă duc la avizier, 616, OK, mă îndrept către 616 prin holul îngust, mergând pe rampa pentru persoanele cu dezabilităţi. Trag de mâner, încuiat. Stau câteva clipe după care mă întorc pe vârfuri resemnată. Am mai fost o singură dată la cursul domnului profesor şi exact atunci s-a întâmplat ca el să nu vină. Deci am avut dreptate să nu mai calc pe la cursurile lui!
În momentul în care urcam deja treptele, din sala alăturată îl văd ieşind pe EL. De-o eleganţă răpitoare, sacou roşu şi blugi bej, complet ras în cap, senin şi aproape surâzător.
- Colegii tăi dau în acest moment test, îmi spune pe un ton foarte calm ca şi cum acest lucru nu ar avea cum să mă afecteze.
- Test? întreb eu stupefiată.
- Da, aveţi de dat un test şi e testul final, am terminat cursul, domnişoară! Acelaşi ton egal, faţă senină, nici urmă de reproş că nu am fost niciodată la cursul lui.
Nici nu ştiu ce-ar fi mai nimerit să fac, să mă alătur colegilor care dau testul sau să-mi văd de drum, că doar nu pentru test venisem!
- Nu aţi fost niciodată la cursul meu! continuă el, poftim şi acuzaţia, ce mult i-a luat!
- Ba da, am fost la unul din cursurile la care dumneavoastră aţi lipsit, v-am dat şi un SMS la care nu aţi răspuns.
- Cum spuneam, am terminat cursul şi ar fi trebuit să aveţi până acum trei note.
Sunt devastată şi depăşită de evenimente. Mă simt ca de pe o altă planetă, una a ignoranţei cu certitudine, catapultată din greşeală în acest hol ciudat al unei instituţii de învăţământ superior din capitală, aruncată în această discuţie fără sens cu un tip care întâmplător arată bine, care ar fi putut să-mi fie profesor, mi-e greu să-mi dau seama mai exact profesor de ce anume, ce bine că nu mă întreabă ce materie am cu el.
- Şi ce teme am avut? întreb eu cu un tupeu inimaginabil pentru mintea mea, totuşi defensivă şi chiar uşor amuzată de ridicolul situaţiei. Am avut de făcut o reclamă?
- Nu, reclama aţi avut-o pentru cealaltă materie, îmi spune el senin cu acelaşi zâmbet pe faţă. Pot face pariu că e acelaşi zâmbet, că nu i-a trecut între timp de la începutul conversaţiei noastre, e acelaşi zâmbet continuu.
- Şi în ce constă testul? mă hazardez eu.
- Trebuie să faceţi trei (!) bannere şi un (!) afiş. Şi mai ai 30 de minute până la finalul testului.
Sunt descumpănită, trei bannere îmi sună destul de rău, de afiş nu mai zic nimic, ultimul afiş pe care l-am făcut în photoshop mi-a mâncat mulţi draci interiori, am căutat îndelung ideea, am tatonat o groază până am găsit cum se setează dimensiunea canvas-ului, m-am prins greu cum se lucrează cu layer-ele, am făcut o eroare maşinală şi mi-a dispărut imaginea de background, n-am mai ştiut cum s-o repar, după care am reluat totul de la capăt şi într-un final am scos o lucrare de nota 10. Dar în 30 de minute?! Îl găsesc pe domn profesor foarte amuzant cu cererea lui.
- Nu, nu mă simt stăpână pe cunoştinţele mele, nu cred că sunt în stare în 30 de minute să fac trei bannere şi un afiş.
- Asta înseamnă restanţă.
- Da, ştiu, restanţă… zic eu aproape pierdută. Sunt o căprioară speriată şi fragilă într-o junglă în care pândesc din fiecare boschet nişte ochi malefici gata să mă înghită.
Iar el, acest călugăr budist al mediilor academice, îmi zâmbeşte la fel de prietenos, pur şi simplu radiază de compasiune.
- S-a terminat prea repede semestrul! E început de aprilie şi deja s-a terminat? îmi joc în continuare cartea inocenţei, ar fi stupid să încep să-i explic motivele pentru care sunt atât de aeriană, job, casă, copii, alte preocupări artistice.
- Da, aţi avut un semestru scurt, tocmai pentru a avea timp de dizertaţie. Iar pentru cealaltă materie, aveţi de predat reclama joi, dacă crezi că poţi până atunci… ştii, aţi fost repartizaţi pe echipe de câte patru-cinci persoane.
- Nu ştiu cu cine sunt în echipă. Am întrebat colegii şi niciunul nu mi-a putut spune cu cine sunt.
- Cum te numeşti?
- Oxana…
Îmi întoarce spatele, se duce la laptopul lui din sala unde colegii mei dau test. O colegă mă salută, un altul îmi flutură cu mâina. Revine meditativ şi-mi spune că nu sunt în nicio echipă pentru că nimeni nu m-a vrut. Suntem trei persoane pe care nu le-a vrut nimeni. Loserii grupei cum ar veni. Eu continui să zâmbesc, vestea nu mă afectează nicicum, mă bucură de fapt, deci nimeni nu mă poate împiedica să fac ceea ce mi-am pus în plan. Am acel scenariu, îmi va lua timp mobilizarea de resurse, am discutat cu un producător amic care m-a asigurat de sprijinul lui, urmează să discutăm detaliile financiare, vorbisem cu un coleg care mă poate ajuta cu montajul, dar nu pot face toate aceste lucruri până JOI!
- Prin urmare sunt restanţieră pe linie.
- Da, face el şi nu te pot ajuta nicicum.
- Atunci ne vedem în sesiunea de restanţe.
- Nu sunt sigur că ne vom vedea atunci, dacă voi mai fi profesorul tău. Dacă mai negociem mult, pierzi ultima şansă. Deci, dai test?
- Nu, nu dau test. Vă mulţumesc. Asta e. Sunt restanţieră. La revedere.
Şi mă întorc şi plec. Zâmbind. Plutesc uşor prin acelaşi spaţiu ostil, îmi revin uşor uşor din transa hipnotică, rămân însă cu zâmbetul lui cald, uşor distant şi distrat, dar în acelaşi timp implicat. Îmi pipăi capul, îl am pe umeri în continuare, nu mi l-a tăiat nimeni, sunt întreagă şi al nabii zâmbesc de nu mă pot opri.
Domn profesor, m-aţi făcut să râd!
