Curajul de a fi

Ai nevoie de curaj pentru a fi tu insuți sau pentru a fi diferit sau pentru a fi excepțional sau dimpotrivă ordinar? Da, ai nevoie de curaj pentru a fi, indiferent cine vrei să fii, în acord cu sinele tău interior și nu conform cu rigorile celorlalți sau poate chiar în conflict cu acestea din urmă. 

Jumătate din viață m-am simțit neadecvată, deplasată chiar, neintegrată și chiar un outsider. Resimțeam tot timpul o presiune din partea mediului de a fi altfel decât simțeam eu să fiu. Prin urmare, mi-am dezvoltat diverse mecanisme defensive și O, da, pe alocuri eram privită drept enervantă, arogantă și distantă. Am devenit foarte sensibilă la critică și vulnerabilă la păreri despre mine. După care am dezvoltat alte calități - imunitate, cinism, sarcasm, superioritate și insensibilitate. Tot ce-mi doream însă era Acceptarea și Iubirea. 

Acum sunt conștientă de toate aceste lucruri, le-am realizat evident târziu. Culmea, credeam că mă reprezintă! Că sunt EU. Și nu eram de fapt. 

Încerc de o bună bucată de vreme să mă întorc la inocență. La acel copil prodigios care-și corecta profesorii atunci când aceștia greșeau soluțiile. La copilul care citea nopțile diverse cărți și nu mai găsea subiecte de conversație cu copii de vârsta lui care mergeau cu vaca sau la prășă în schimb. La copilul care făcea 12 km pe jos doar pentru bucuria de a se simți util, în vreun fel. La copilul care plângea cu revistele de istorie în brațe citind despre Marea Unire din 1918. 

Acum că știu toate aceste lucruri, nu mai trebuie să fiu extraordinară! Pot fi doar eu însămi. Nu-mi mai este frică de eșecuri, de respingeri, de calificative proaste sau de tăceri. Nu-mi mai este frică nici măcar că nu-mi voi găsi dragostea vieții mele! Și chiar îmi vine să râd când scriu asta! 

Nu atâta timp cât mă am pe mine.

Manifesto for love

Deja zâmbesc! Efectul iubirii. O frumoasă palpitație în mine, în plexul solar, în minte, ciudat, sunt senină și plutitoare și zâmbitoare!

Și nu prea am cuvinte și ceva mai devreme tocmai am stins un focar de cuvinte care-mi veneau în valuri. Să facem un mic efort de concentrare! Și să-mi iau un ceai, cel mai amar pe care-l găsesc la ceaiuri, care să-mi șteargă zâmbetul ăsta tâmp de pe față, că devin suspectă!

Deci, primul lucru pe care e bine să-l știi despre Iubire - este incompatibilă cu alte preocupări, cu concentrarea, agilitatea minții, vigilența, rațiunea practică și realistă, rațiunea rece și calculată. Atunci când ne îndrăgostim, nu suntem capabili să raționăm așa cum am fost obișnuiți să o facem! Gândim cu inima și alte organe și creierul începe să protesteze, brusc dat la o parte, redus la statutul de observator tăcut.

Parcă am avea creierul spălat. Emoția eclipsează totul. Și cam asta mă enervează cel mai tare atunci când sunt îndrăgostită. Când îmi trece puțin, suficient cât să încep să-mi utilizez creierul, ah, ce regăsire fericire a propriul eu, a propriului ego, OK și egal cu sine însăși. Remarcați setarea! E bine oricum! Îndrăgostită sau NU! Încep brusc să-mi amintesc ce anume vroiam să fac, mă minunez eu însămi de productivitatea muncii mele, de interesul viu pe care îl pot acorda și altor obiecte sau ființe, în afara celui iubit. În perioade din astea îmi plac piesele lui Eminem cu multe înjurături!

Se spune că Dumnezeu judecă sufletele după capacitatea lor de a primi cel mai prețios înger al său, Iubirea! Cum acceptăm Iubirea, cum o îmbrățișăm, cum o trăim, cum o înțelegem? Asta ne definește, nu?

Acceptare totală, îmbrățișare … puternică cu întreagă ființă. Ce variante avem pentru trăire? Iubirea poate îmbrăca multiple forme! 

Am ajuns să înțeleg iubirea ca manifestare față de … orice. Dragostea egotică, dragoste între homesexuali, dragoste față de căței și pisici, dar fără perversiuni sexuale, evident. Straniu. Am început să înțeleg nebunii care cer să se căsătoreasca cu statui, poduri și alte ființe neînsuflețite. Iubirea este admirație și proiectare a sinelui, a energiei sinelui pe ființa iubită. Fără a avea nevoie de feed-back. Fără accept, fără consimțământ, fără solicitare expresă. Da, ușor abuziv. Cu condiția nr. 1, să nu rănești, să nu faci rău, dimpotrivă. Oferi Iubire. Și atât. Actul dăruirii este suficient. Recompensa este acea emoție extatică care te copleșește atunci când te gândești la Cel Iubit. Dacă găsești această emoție mulțumitoare și satisfăcătoare, atunci ai închis Cercul. Îți poți alimenta iubirea prin tine insuți. Obosești la un moment dat? Înseamnă că actul dăruirii nu este complet. Înseamnă că ai mizat pe un răspuns și un schimb reciproc și echivalent. Și mai obosești atunci când uiți să te cuplezi la Sursa Divină și începi să consumi din energia altor oameni.

Iubirea este expresia Umilinței, oare? Ce este umilința atunci? E atunci când nu mai ai mândrie și se pare că ești Nimeni și Nimic. Cum e să fii Nimic? Liber, nu-i așa? Imun la orice, critici, blamări, neglijare și ignorare. Imun până și la propria-ți rațiune. 

Suntem acolo unde ne sunt gândurile. Prezent, trecut sau viitor. Aici sau acolo. Suntem liberi să ne alegem coordonata timp-spațiu care ne convine. Suntem călători liberi ai acestei dimensiuni. Putem fi oriunde și oricând. Putem fi alături de Cel Iubit chiar și atunci când nu este lângă noi? Undeva departe? Da, putem. Distanțele sunt foarte relative, timpul este relativ. Iar întâmplările din lumea imaginată, nemanifestată, lumea gândurilor noastre, ”potențate” de energia emoției, Iubire, pot deveni realitate fizică. Este oare asta o iluzie? Un truc prin care îți poți păcăli creierul ca să perceapă altfel realitatea? Furnizându-i informația de care are el nevoie pentru construirea hologramei? Ar putea fi. Ce e în neregulă cu această iluzie? Nimic. Te ajută doar să te raportezi altfel la realitate, îți dă ”Puterea Pergamentului”! Nu renunțați niciodată la Iluziile și Visele care vă animă, vă dau energie, vă fac să aveți acel zâmbet tâmp pe față. 

Și ziceam ceva de rațiune în preambul. Am făcut pace între timp. Am negociat și am convenit să nu-mi distrugă visele, să nu-mi omoare și să nu-mi otrăvească Iubirea. Și poate la un moment dat, îi voi oferi, dovada palpabilă a realității a ceea ce ea consideră o Evidență de necontestat. Până atunci, să mă lase naibii să visez frumos!