Și se făcu pace pe Pământ

Ne place viteza mai mult decât orice altceva. 
Venim dintr-un Univers în care lucrurile se desfășoară cu o viteză halucinantă,

iar distanța dintre corpuri-ființe este amețitoare, tocmai pentru a evita ciocnirile mortale. 

Am fost trimiși pe Pământ pentru a învăța mișcarea grațioasă cu încetinitorul și acțiunea hotărâtă cu intenție. Doar aici putem aprecia obstacolele care ne încetinesc căderea. 

- Scuze că am întârziat, spuse el, și se aplecă peste masă pentru a o săruta pe obraz. 

Brusc trezită din reverie, tânăra femeia schiță un zâmbet ostentativ fals. Îl așteptase mai bine de o jumătate de oră, recordul ei personal absolut de răbdare cu un bărbat. Trebuia să plece acum 20 de minute, dar muzica relaxantă a barului o ținuse pe loc. Ca să dezamorseze oarecum atmosfera o întrebă ce e cu cartea de pe masă ”Manager la minut”, renunțând însă la glumița care tocmai îi venise pe limbă. Fața ei lipsită de expresivitate nu-i dădea niciun indiciu despre cât de potrivită a fost întrebarea. 

- Îmi propun să avansez... în viață! i-o tăie ea scurt și misterios la care el îi răspunse cu un ”Aha” și un zâmbet cu subînțelesuri. 

- Știi, când începi o discuție cu Mircea, te apucă dimineața încercând să scapi de el, își justifică el întârzierea după care se lăsă o tăcere stânjenitoare între ei. 

Aceasta trebuia să fie prima lor întâlnire fără ”gașca veselă”. Nu trebuia să fie nimic serios și nimic premeditat. Doar o întâlnire amicală între doi colegi de muncă, o tatonare de fapt pentru a-și da seama dacă zâmbetele lor cu adresă au substrat sentimental. Plasată în contextul experiențelor trecute, ea căuta de fapt să-și confirme că ”în cele din urmă, nu va suporta atingerile lui”, iar el nu răspundea decât unui imbold obscur ce-l vizitase tot mai des în ultima perioadă, cel de a se întâlni cu cât mai multe femei singure și disponibile. Și se pare că fiecare urma să-și atingă scopul. 

Își comandară fiecare băuturile alcoolice și glisară pe neprins de veste spre subiectul ”muncă”, singurul familiar și comun până una alta. Mai făcură tentative timide spre zonele ”timp liber”, ”weekend”, dar nu se aventurară prea departe pentru a se înscrie regulamentar în conceptul de ”întâlnire amicală”, cu care fuseseră de acord în prealabil. 

După două pahare de vorbă, totul părea mult mai acceptabil. Ea aproape că uită neglijența lui de a se lăsa așteptat, iar lui pentru o fracțiune de secundă i se păru că stă de vorbă cu cea mai frumoasă femeie din încăpere. Luminițele din ochii ei și zâmbetul suav îl făceau să uite cuvântul pe care tocmai voia să-l pronunțe. În secunda doi, realiză că se află sub influența unei magii perfect explicabile prin consumul de alcool și-și consultă bătrânul amic, ceasul. Ea încuviință gestul lui, spunându-i cu anticipație: E târziu, trebuie să plec și eu. 

- Aș putea să te conduc, se oferi el și o privi fix pentru a capta frecvența armoniei. Ea nu spuse ”Nu”, ceea ce se putea interpreta ca un acord tacit. 

- Putem lua un taxi, spuse ea, ajunși în stradă. 

- Nu vrei să te plimbi cu mocănița? râse el de tramvaiul hodorogit care tocmai se apropia în stație. 

Se îndreptară spre singurul taxi din intersecție, la o distanță de doi pași unul de celălalt. El deschise portiera din spate, iar ea dădu să intre după care renunță când se izbi violent cu nările de un nor dens de fum de țigară. Bătu în retragere: ”Nu cu acesta”. 

O luară înapoi spre stația de tramvai, după care ea se întoarse brusc spre el și-i spuse fără niciun avertisment: ”Sărută-mă, te rog!”. El râse: ”Aici și acum?”. După o inspirație profundă nu i se mai păru deloc amuzantă cererea ei neasteptată, tonul ei grav și hotărât îi spunea că urmează să susțină un examen serios în arta seducției, unul decisiv și eliminatoriu. Imboldul obscur de moment îi sugeră să nu accepte provocarea, deși tentantă în sine. 

- Am putea face asta în altă parte, se scuză el. Nu? 

Ea rămase în aceeași postură cu care-și formulase cererea. De neclintit. Aici și acum. Ori niciodată. ”Demonstrează că ești bărbat!” îi spunea privirea ei sfidătoare. Și vai, nicio glumă din lume nu-l mai putea salva!

Bine, se face! Nu e ca și cum n-ar mai fi făcut-o niciodată! Nu e ca și cum ar trebui s-o facă forțat de împrejurări sau pentru a demontra ceva. ”Ești pregătită? Te rog, să fii!”

Derulați vă rog în slow-motion următoarea scenă. Cei doi fac un pas unul în întâmpinarea altuia. Aerul rece de afară le vaporizează respirațiile. Se privesc câteva clipe alert, grav și fix. El îi apucă capul rigid în mâinile lui, se aplecă spre buzele ei, pe care le privi pentru prima dată cu atenție. Îi mușcă buza de jos, trase de ea și împinse limba spre bariera de corali dinții. În următoarea secundă se întâmplă să fie cineva la recepție și înregistră semnale vitale. Inițial slabe și pulsatorii, apoi spasmodice și total sărite din schema oscilatorie. Cohorta de gânduri sinistre tăcu brusc și se făcu pace. Într-un sfârșit se făcu pace pe pământ. O îmbrățisă strâns. Perfecțiunea și eternitatea într-o singură clipă. 

O luă de mâină și alergară spre ultimul tramvai. 

În urma lor, un taxi fu izbit în plin de o altă mașină șoferul căreia pierduse controlul asupra volanului. În taxi, se afla o tânără de 19 ani, care se grăbea spre casă de la primul ei antrenament de teatru. 

That second look

Mai știi regula cu privitul de două ori? Ah, ce greșeală monumentală! Acesta e motivul pentru care n-ai avut succes până acum la bărbați. Trebuie să-i privești subtil, o dată. După care îi mai privești maxim încă o dată, ca să le dai de înțeles că prima oară n-a fost un accident! Bine, și totuși nu e prea subtil? Așa credeam și eu, că bărbații nu se prind deloc nici dacă îi privești insistent fără să-i pierzi din ochi o jumătate de oră. 

În mod normal ar trebui să se întâmple ceva magic în acea interpenetrare de priviri. Mi s-a întâmplat ieri să surprind privirea unei tipe. Mi-au plăcut ochii ei, mă privea cumva de peste umăr. Ea era cea care se expunea dintr-o postură incomodă, i-am prins privirea și am privit-o la fel de insolent. Mi-a aruncat cea de-a doua privire. Eram tot acolo, pe aceeași undă, nu plecasem, nu mă furase peisajul, stăteam agățată de promisiunea revenirii.

Prietena mea mă contrazice: Nu se întâmplă nicio magie dintr-o privire! Nici din a doua. Îi privesc pe toți oamenii din jurul meu și 80 la sută mă privesc și ei pe mine, e banal și elementar! Fac asta din mașină, cu oameni de pe stradă, la semafor, ne uităm unii la alții, ne uităm unii la alții de mai multe ori sau după ce ne-am uitat de vreo două-trei ori unii la alții le zic ”Bună” sau la plecare ”La revedere, mi-a făcut plăcere”, pentru că DEJA am comunicat cu ei! Ne privim unii pe alții așa cum se privesc animalele între ele și se examinează cu atenție, curiozitate și interes.

Și totuși era altceva în acea privire. Și eu privesc foarte multă lume, femei, bărbați, diverși, dar niciodată privirile nu se intersectează, niciodată nu e acolo o chemare, o intrigă tacită, niciodată nu sunt cuvinte în acele priviri. Adică nu cu oameni absolut străini. Ne baricadăm, tragem paravane și linii de demarcație între noi și ceilalți și păstrăm distanța convențională.

Mai sunt momente de excepție, dar numai atunci când suntem forțați de vreo împrejurare, ca atunci când nu avem încotro și trebuie să comunicăm și să stabilim un contact vizual cu cei cărora ne adresăm.

Privirile în genul acelor priviri, cu subînțelesuri, subtile și magice, chiar au puterea de a schimba compoziția aerului din jurul tău și de a-ți schimba propria energie, te fac alert (mă rog, pe mine m-au făcut alertă). Și hei, dragostea între oameni nu se întâmplă la nivel fizic, nu se iubesc două corpuri, ci două spirite. Cu siguranță și-a spus: ”Ce păcat că nu ești un tip bine.” Cu ceva timp în urmă aș fi avut și eu același regret. Acum știu însă că nu există nici un fel de bariere, de nici un fel, nicăieri, nici în mine, nici în afara mea, nici în alte puncte cardinale. Totul e câmp deschis, nemărginit care abia așteaptă să fie explorat.

*Exercițiu de scris creativ și zdruncinat bariere, inhibiții, limitări, prejudecăți, abordări tradiționaliste, și așa mai departe.