Cum facem ca lucruri mici sau mari să se întâmple

Îți propui în fiecare zi un lucru pe care nu reușești să-l duci la bun sfârșit pentru că nu ți-ai amintit, te-ai luat cu altele sau și mai exact ... nici nu mai știi de ce? 

Lucrurile funcționează într-un singur mod, acționând. Cum ajungem să acționăm? Unii ar spune simplu. Te hotărăști și te apuci de treabă. Și totuși, tocmai pentru că e atât de simplu și banal lucrurile nu se întâmplă! Uiți să-ți iei pastilă. În cazul pastilei de memorie mai ai o scuză. În cazul anticoncepționalei nu mai ai niciuna! 

Cum faci că lucrurile să se întâmple? Într-un mod perfect sincron cu intenția divină, cu voința personală și cu aliniamentul benefic al stelelor? Sunt ironică în privință conspirației Universului, s-a remarcat această subtilitate?! 

Activitățile de rutină, adică cele repetitve au avantajul că se întâmplă parcă de la sine, fără eforturi prea mari. De ce? 

E simplu, repetandu-le de atâtea și atâtea ori ți-au intrat în obișnuință, ți-ai construit programul zilnic în jurul lor. Se întâmplă să ai totul la indemaina, la un "click distanță”: pe noptieră, pe măsuță, pe primul raft, pe birou. Îți este simplu să te apuci de acel lucru și să-l și duci la bun sfârșit pentru că ai învățat pe de rost toate mișcările, de fiecare dată aceleași. Mintea nu recrează de fiecare dată scenariul, nu are de făcut nicio muncă organizatorică în prealabil, nu are de mobilizat resurse nici interioare, nici exterioare. "Pesmeții sunt deja înmuiați, numai buni de băgat în gură!" Ați ghicit, funcționăm pe principiului minimei rezistente. 

Un alt atu al rutinei este claritatea. Știi ce ai de făcut, ai reconstituit traseul de multe ori. Când ai un drum clar în minte, îți este foarte ușor să-l reproduci fizic, pas cu pas. Ai învățat scurtături, ai testat cele mai eficiente moduri, ai învățat din greșeli și acum îți ies cele mai minunate clătite, tocmai pentru că îți este atât de clară rețetă și pașii de execuție. 

Când lucrurile îți sunt cunoscute și clare, totul pare să curgă ca într-un "torent", legat, coerent, în pas de vals, ritmic și elegant executat. Cursivitatea e o altă calitate de luat în calcul atunci când instalezi o rutină. Totul derivă din una în alta, se îmbină armonios și la momentul potrivit ca într-o sincronicitate perfectă. 

O rutină mai este completă, o duci la bun sfârșit de fiecare data, nu lași lucrurile baltă, neterminate pentru că ceva a intervenit într-un mod neprevăzut. Nu te speli doar pe o jumătate de față și nu-ți periezi doar dinții din dreaptă. Tocmai această senzație de "terminat", "bifat", "complet" te ajută să abordezi atât de încrezător lucruri pe care le-ai mai făcut cu succes în trecut. 

Având în vedere aceste calități importante ale unei rutine putem reconstitui traseul acțiunilor de succes. Prin urmare, o acțiune repetivă pentru a ne intra în "mușchi", cum spune Andy Szekely și a o executa zilnic avem nevoie de câțiva factori de succes: 

• Să avem totul la indemîina printr-un efort organizatoric consistent prealabil 
• Să avem în cap foarte clari pașii de execuție-aici ne pot ajuta manualele de instrucțiuni sau rețetarul sau tutorialele de pe net. Să-i avem foarte clari prima dată în cap, să-i putem reconstitui oricând din memorie sau să facem o lista cu acei pași de execuție. 
• Să asigurăm cursivitatea legăturilor și punctelor de trecere
• Să ducem la bun sfârșit acel lucru de fiecare data 

Exemplul meu 

Am implementat câteva cadre de inevitabilitate care funcționează minunat în cazul meu.

Analiza problemei. Nefiind cea mai ordonată persoană din lume, am ajuns să apreciez ordinea și claritatea organizării. Să-mi îmbrac copilul dimineața era întotdeauna o provocare, un act de mare creativitate și ingeniozitate, mai ales că-mi și refuza unele propuneri din varii motive. 

Mod de actiune. Cum am acționat? Am cumpărat de la un magazin cu prețuri accesibile un anumit număr de articole vestimentare cu care să compun rapid o ținută completă. Asta a presupus o investiție măricică. Nu a fost ca atunci când vezi ceva drăguț și nu te poți abține să mai completezi garderoba. Am cumpărat 6 perechi de pantaloni sport, 6 maiouri de un anumit format, 6 tricouri cu mâneca lungă, 6 perechi de chiloți și 6 perechi de șosete. Diferă doar culorile, desenul, nu și grosimea sau calitatea. Toate sunt din bumbac și ușor termic-izolante pentru sezonul toamnă-iarnă. Adică sunt alegeri vestimentare comparabile. Le-am aranjat frumos pe rafturi și în sertare astfel încât de fiecare data să le pot accesa și cu ochii închiși, memorându-le locul și completând stocul de fiecare data în același mod previzibil. Astfel, am în fiecare dimineață totul curat, totul pregătit. 

Un dezavantaj al acțiunilor repetitive este lipsa de originalitate. Poate. Am un număr limitat de combinații. Toate compatibile între ele. 

Sistemul implementat. Tot ce fac în plus este să întrețin acest sistem cu un alt sistem de spălare-uscare ritmică a rufelor, la 3 zile, astfel încât izvorul de haine curate să nu sece niciodată. Și eventual să înlocuiesc hainele uzate, să le repar pe cele rupte, să le arunc pe cele cu pete care nu ies la spălare și să le depozitez/donez pe cele care ajung sa-i fie mici. Copiii cresc atat de repede!

În concluzie. Am implementat acest sistem ușor de întreținut cu eforturi minime. Asta îmi rezolvă o altă problemă cum ar fi întârzierile la grădiniță. Întârzieri care îmi rezolvă o altă problemă spinoasă, cum ar fi relația cu educatoarea copilului. Nu insist prea mult, toate se leagă între ele. Succesul acestui sistem m-a motivat să îmbunătățesc și să pun la punct cât mai multe alte sisteme care fac ca lucruri mici, dar importante să se întâmple. 

Lasă-mi un comentariu, un feedback dacă lucrurile funcționează la fel în cazul tău. Avem multe de învățat unii de la alții. 

Nu-l alege pe cel perfect, ci pe cel perfectibil!

Cunosteam pe cineva care avea o lista foarte lunga de 100 de calitati pe care trebuia sa le intruneasca femeia visurilor lui. Pe atunci avea 37 de ani si era burlac. Probabil a gasit-o intre timp, din moment ce tot posteaza poze cu doamna lui insarcinata cu primul lor copil. O fi avand si cele 100 de calitati? Sincer ma indoiesc. Din exterior pare sa aiba doar doua: tanara si frumoasa! Arhisuficiente, nu?

E prea mult sa ceri destinului o fiinta perfecta care sa-ti satisfaca tie toate neimplinirile si sa vina sa-ti completeze toate acele goluri si imperfectiuni cu care traiesti in fiecare zi?

Nobody is perfect! Pe asta o stim cu totii, si totusi, avem asteptarea asta, a ceva - a cuiva mai bun decat noi in viata noastra.

Adevarul trist e ca nimeni nu s-a nascut cu marele plan de a fi partenerul nostru de cuplu ideal. Toti avem un istoric, suntem sau ajungem intr-un fel sau altul din diverse motive si in urma unor variate experiente formatoare sau deformatoare. Mai putin rabdatori,mai putin ordonati sau mai putin afectuosi. Cineva doar va constata defectiunea - “nu esti suficient de bun pentru mine”, nu corespunzi criteriilor mele pentru “femeia/barbatul dorit”. Altcineva te va pretui asa cum esti, vazand in primul rand calitatile tale, si va fi capabil sa produca in tine acele transformari in urma carora vei deveni mai rabdator, mai ordonat sau mai afectuos. Sau dimpotriva, mai putin rigid, mai putin incrancenat, sau mai putin nervos si stresat. Si pe cine merita sa pastrezi in viata ta si pe cine nu vei regreta? Pe cel care ti-a dat cu flit pe motiv de nepotrivire la prima vedere sau pe cel de-al doilea care a dat o sansa povestii voastre de iubire?

O tipa imi povestea cu naduf ca i-a dat papucii unui tip pentru ca se rusina cu el pe strada din cauza tinutelor lui neglijente. Ca dupa putin timp sa-l reintalneasca la bratul altei femei imbracat intr-un costum elegant si impecabil. Acum era barbatul dupa care intorceau capul femeile pe strada. Nu ti s-a intamplat? Sa te reintalnesti cu fostul/fosta si sa te surprinda toate acele schimbari la el/ea, si sa fie exact cele pe care ti le-ai fi dorit atunci cand erati impreuna? O veste trista pentru tine - nu s-a schimbat din cauza ta si nici pentru a te recuceri!

Cum ramane cu supozitia ca nu ne schimbam? Deloc, defel si niciodata? Trebuie sa admitem ca e cea mai mare prostie pe care o putem crede despre oameni. Zi de zi invatam lucruri noi, necesare adaptarii si adecvarii noastre la cerintelor mediului. Tot ce trebuie sa facem pentru ceilalti este sa cream un mediu favorabil schimbarii, unul prietenos, bland si incurajator. Schimbarile fortate sunt dificile sau chiar imposibile. Mai mult chiar, avem tendinta de a ne opune cerintelor de schimbare fortata. Schimbarile naturale si firesti sunt cele care presupun cresteri interioare, acumulari de informatii, constientizari, mai multe incercari de a rupe tiparele vechi, esecuri temporare, regresii si reveniri la vechiul comportament, incurajari si noi strategii de abordare a problemei.

Citesc o carte interesanta despre cum sa-ti ordonezi viata ordonandu-ti casa. Autoarea cartii ne recomanda sa ne despartim de lucruri cu recunostinta si reflectand la rolul fiecarui obiect - o alegere din trecut - in viata noastra. Unele lucruri desi nu ne-au folosit la nimic, au avut tocmai acest rol - de a ne invata ce nu ni se potriveste. Acelasi lucru il putem spune despre oamenii din viata noastra, nu-i asa?

Inainte de a renunta, incearca. Iar inainte de a incerca, da-i o sansa reala. Iar daca renunti, reflecta la rostul acelei relatii in viata ta, apoi desparta-te cu recunostinta.

Ajută-te pe tine, cel din viitor!

Îți propun un scenariu pe care probabil l-ai trăit deja, chiar dacă poate i-ai dat o altă interpretare. Hai să-l analizăm din nou. 

Te afli într-o primă călătorie cu autobusul după un concediu de trei săptămâni, timp în care ți-a expirat abonamentul lunar. Mai ai în portmoneu trei portofele electronice care la validare dau sold zero! Bine, întâmplarea face că în stația de unde ai urcat nu există un ghișeu ratb pentru reîncărcare de abonamente sau de porfofele electronice. Te cam grăbești, ai o programare la o anumită oră la care nu poți lipsi sau întârzia. Singura ta opțiune este să călătorești fraudulos. Dar cu ce riscuri? Amenda pentru călătorie frauduloasă este de 50 de lei pe loc sau 100 de lei mai târziu. 

Ți s-a întâmplat?

Niciodată? 

Bine, recunosc, admit. Mi s-a întâmplat chiar mie!

Dar mi-am promis că n-o să mi se mai întâmple! Și iată de ce!

Revelația care m-a străfulgerat în minutele de reflecție ulterioară a fost următoarea: ajută-te pe tine cel/cea din viitor! Adică tu cel din prezent gândește-te cum te poți ajuta tot pe tine cel din viitor. E ca atunci când umpli o găleată de apă la fântână pentru cel care va veni după tine, cu deosebirea că după tine nu vine potopul, ci tot tu! Astfel îți simplifici mult existența, pentru că cineva (tot tu) are grijă de tine! Evident nu putem anticipa totul cu maximă precizie. Dar putem acționa imediat ce am sesizat o problemă. Cum ar fi să umplem portfofelul electronic cu bani chiar dacă pe moment nu avem nevoie de asta, dar anticipăm că în viitor s-ar putea să avem. Să faci în fiecare zi ceva care să-ți netezească calea în viitor. Să faci ceva astăzi pentru mâine, săptămâna aceasta pentru săptămâna viitoare, luna aceasta pentru luna viitoare și anul acesta pentru anul viitor!

De ce ar trebui să procedăm astfel? 

Argumentul e simplu și logic. Pentru că având doar grija zilei de astăzi suntem nevoiți să o luăm în fiecare zi de la capăt, de la soldul zero. Nu putem să nu fim de acord cu reputatul Brian Tracy care ne confirmă faptul că oamenii de succes sunt cei care gândesc în perspectivă. 

Bine, pare să fi descoperit apa caldă. (În sfârșit!) Toată lumea cunoaște acest truism: fă-ți iarna car și vara sanie! Totuși, câți dintre noi respectă acest principiu, câți dintre noi îl aplică, căți dintre noi au acest obicei zilnic de a gândi în perspectivă? Cei mai mulți dintre noi trăim doar în prezent, în eternul prezent care ne îndeamnă să ne trăim clipa. E important să ne gândim și la clipa de mâine. Mai mult chiar, e important să și acționăm cu această preocupare în minte, cum să ne facem simplu și ușor viitorul. Pentru că da, viitorul începe astăzi! Să ne facem o obișnuință din a avea grija de noi, cei din viitor, simplificându-ne existența. 

Cunosc o doamnă respectabilă (și accidental bogată) care în fiecare seară pregătește tacâmurile pentru micul dejun de a doua zi pentru întreaga familie: ceșcuțe, lingurițe, șervețele, tăvițe. Copiii, soțul și nepoțeii se pot servi și singuri de aceste preparative, nefiind necesară prezența ei organizatorică a doua zi. 

Mai știu pe cineva care cumpără lucruri, ce pe moment par a-i fi inutile, dar care îi servesc în viitor. Bine, o mică parte din ele poate sunt precauții excesive sau planuri eșuate, dar această preocupare pentru viitor cu siguranță îi sporește șansele de reușită ale oricărui proiect casnic: să fii pregătit înseamnă să ai întotdeauna unealta potrivită!

Să fii pregătit e tot ce contează atunci când oportunitatea/șansa se ivește la orizont! Și în funcție de aceste pregătiri, răspunzi sau nu acestor oportunități. Astfel putem spune că într-o foarte mare măsură, fie chemăm acele oportunități, fie ele se întâmplă pur și simplu (într-un mod foarte științific!) dar, da, noi suntem cei care creăm acel viitor sau acest viitor după caz, în funcție de acțiunile pe care le întreprindem cu gândul la viitor. 

Acest simplu caz nu mai necesită argumentări. E limpede ca ziua bună. TREBUIE SĂ… Oare de ce nu o și facem? Ce scuze găsiți de obicei? 

Secretul fericirii

Mă simt obosită după o tură de parc. Statul la soare la tobogane m-a stors de vlagă, parcă am un început de insolație. Mergem înapoi spre mașină, chinuiți de nevoia unei ușurări subite. Coadă mare la singura budă ecologică. Ne hotărâm să mai rezistăm până acasă. Pune stăpânire pe mine un amestec de oboseală și sictir. De ce o fi atât de aglomerat parcul la o ora atât de înaintată din zi pe acest soare turbat canicular? Toată lumea cu mic și mare caută răcoarea unei buze de parc. 

Imaginea idilică -  cât de aproape de realitate? 

Și în această semitoropeală amețită am o revelație! Rețineți și urgența amânată de a face pipi. Dar să revenim la revelație. Brusc mi s-a arătat ca printr-o deschizătură indecentă a bolților cerești secretul fericirii! Da, a însăși fericirii! Mă grăbesc să-i comunic revelația bărbatului. Îi spun: Știi? așa hodoronc tronc, fără nici un preaviz, cred că fericirea stă în percepție, interpretare. Trăind aceleași evenimente și situații de viață avem două optiuni: fie alegem să ne bucurăm de micile noastre întâmplări, fie rumegăm mult timp după micile noastre neîmpliniri. A fost bine în parc, nu-i așa? Am stat pe iarbă, am construit mașinuța lego, am urmat pas cu pas instrucțiunile, a participat și Toma la ultimul pas - lipirea abțibildurilor, s-a dat cu părerea că e bine. Am mâncat cireșe, am ascultat păsărele, am încercat să facem liniște, deși Toma nu se putea abține de la chicoteli și înghionteli nici un minut! A fost cât pe ce să ne plimbăm cu trenulețul, dar s-a spart o roată și am renunțat la călătorie, în felul acesta nu te-am mai făcut să aștepți singur pe bancă nu se știe cât și am făcut în schimb o baie de soare la tobogane. Am găsit totuși o poală de umbră și alta de vânticel, iar copilul s-a bucurat de tobogane, s-a jucat în pietricele, deși n-a legat nicio prietenie cu nici un alt copil. E bine că știe să se bucure de propria lui companie și că nu are nevoie decât de un tobogan pentru a fi fericit! 

I-am surprins zâmbetul în colțul gurii. În sfârșit are o femeie mulțumită lângă el.

E greu să fii fericit cu atâta negreață în minte și o ceață atât de groasă pe retina ochiului prin care să vezi doar pete, probleme, defecte și imperfecțiuni. Tot timpul și peste tot! 

Mintea critică este bună, dar aplicată la aspecte practice ce necesită îmbunătățiri de proces, de fond, sau de tot, și doar în urma unei cereri explicite ”Te rugăm, dragă minte, fii critică, dă-ne câteva indicații prețioase despre ce putem îmbunătăți la acest aranjament floral, dar la această supă? Mai multă sare, OK, perfect, mulțumim, acum larevedere, te rugăm să ne părăsești ca să ne putem bucura de o seară liniștită alături de cei dragi!”

Și da, uneori, tot ce ai nevoie pentru fericire nu e decât o toaletă prin preajmă :D De atât de puțin!

Odă Orgoliului Meu

Şi totuşi ce este orgoliul şi cât de exactă este definiţia din DEX? 

În calitatea mea de persoana cu orgolii mici (uneori chiar cu deficit de orgoliu) aş putea relata următoarele: 

Orgoliul nu e decât platoşă pe care o aşezăm frumos pe rănile sufletului care încă dor pentru a atenua impactul loviturilor viitoare.

 Orgoliul este cel care ştie să ne protejeze cel mai bine vulnerabilităţile pe care ajungem să nu le mai conştientizăm. Nu vă dispreţuiţi orgoliul, nu-l miciţi şi nu va (mai) luptaţi cu el. E atât de semeţ şi mare cu un scop anume. E ca atunci când ai coloana flenduri şi te grăbeşti să înlături prin masaj toată acea contractură musculară. Îţi faci rău, tocmai pentru că acea rigiditate musculară (învelişul) te ajută să atenuezi durerile din articulaţii (miezul). Soluţia nu e să lupţi cu orgoliul ci să-ţi vindeci mai întâi rănile emoţionale, să-ţi repari miezul, postura verticală, evident antrenând şi muşchii, adică orgoliul, dar apreciind toată acea muncă ingrată care o face pentru noi. 

Oamenii lipsiţi de orgoliu pot fi de două feluri: prima categorie sunt cei puternici, cu miezul tare, “articulaţiile” sănătoase şi robuste.

Oamenii fără orgolii nu au nimic de aparat, sunt deschişi, armonioşi şi luminoşi. 

Sunt oamenii care şi-au reparat mai întâi propriile răni emoţionale. Aşa cum psihoterapeuţii care pentru a putea consilia în probleme de suflet pe alţii, frecventează la rândul lor un alt psiholog (deja vindecat) care să-i ajute să se vindece şi să se purifice cu prioritate pe ei înşişi, la fel şi aceşti oameni lipsiţi de orgolii s-au confruntat mai întâi cu propriile lor frustrări şi angoase. Unii afirmă că ai nevoie de un maestru sau mentor pentru asta. Alţii se rezumă doar la cărţi (scrise de maeştri spirituali) şi observă pur şi simplu viaţa fremătândă din jurul lor. Lipsa de orgoliu în cazul lor e semn de forţă şi armonie interioară. 

Cea de-a doua categorie sunt oamenii cărora le-a fost înfrânat orgoliul protector prin educaţie austeră spartana, spunandu-li-se: “Tu trebuie să cedezi pentru că eşti mai mare, mai deştept, mai frumos şi mai puternic, tu trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi în primul rând; Să te gândeşti la propria persoană înseamnă egoism. Trebuie să fii altruist şi generos.” Aceşti oameni se trezesc la maturitate lipsiţi de apărare, cu vulnerabiltati expuse, prea creduli pentru a se proteja ei înşişi de propria neglijenţă, cu crize de egosim (mecanismele de apărare nu sunt atrofiate de tot), cu conflicte interioare sfâşietoare şi cu alegeri în viaţa păguboase în defavoarea lor. Cu siguranţă, soluţia pentru ei este să se reimprieteneasca cu prietenul pierdut din copilărie, orgoliul şi să umble la cauzele subtile. 

Când Orgoliul e prea mare? Aproape niciodată. E direct proporţional cu plaga/rana pe care o pansează. Cum spuneam, orgoliul nu e decât un simptom al unor cauze profunde. 

Nu v-aţi decimat niciodată o relaţie frumoasă din cauza orgoliului? Era şi foarte multă neîncredere acolo? Cu siguranţă nu aţi ajuns la miezul fiinţelor voastre. Aţi zgândărit zidul tare şi rece şi aţi plâns la poarta uşilor închise în faţă sau în urmă.

Asta face orgoliul pentru noi: închide uşi, ridică ziduri protectoare, ne elevează fiinţă pe nişte prăjini de susţinere de unde să-i putem vedea de sus pe ceilalţi (de unde expresia: nici cu prăjina nu ajungi la nasul lui sau ei), ne dă senzaţia de ascensiune morală deasupra tuturor, ne face opaci la suferinţă şi emoţia celorlalţi. E normal, o avem pe-a noastră cu care abia ne descurcăm.

E un semnal că trebuie să ne întoarcem către noi. Şi să ne coborâm de pe acel soclu monument al suferinţei aruncându-ne în propriile braţe iubitoare. Şi să ne amintim ceea ce noi undeva în adâncul fiinţei ştim despre noi: că suntem minunaţi, extraordinari şi speciali. Şi că nu avem nevoie ca ceilalţi să ne confirme asta la fiecare pas. Să începem să credem în propria noastră excepţionalitate şi asta în lipsa oricăror dovezi faptice! Şi uneori chiar în ciuda opiniilor contrare ale celorlalţi. Atunci când nu ai nimic de demonstrat, începi să fii /să te comporţi în acord cu ceea ce ştii despre tine în interiorul tău, ajungi la autenticitate, la început cu paşi timizi, apoi din ce în ce mai încrezători, potentat de actul credinţei fără dovezi a propriei tale excepţionalităţi. 

Revenind la definiţia din DEX. V-am convins de faptul că nu avem nevoie de aprecierile celorlalţi pentru a ne construi propria imagine avantajoasă despre noi? Şi că nu vom construi această imagine benefică nici cu ajutorul faptelor bune din trecut? De regulă, de cele mai multe ori, cei cu adevărat merituoşi au tendinţa de a fi prea puţin conştienţi de propria valoare, din pură modestie. Şi apoi, cum pot fi recuperaţi cei care nu se mândresc cu un trecut prea glorios. De altfel, cine sunt cei cu trecut glorios pentru care faptele vorbesc de la sine? 

Eşti valoros şi asta dintotdeuna, e timpul s-o afli din prima sursă, adică de la tine şi să acţionezi în consecinţă

Să fim parasimpatici!

Simt plinătatea vieții și sensul lucrurilor care mă înconjoară. Sunt chiar într-o criză de conștientizare a frumuseții vieții care durează de ceva timp, ceea ce mă încânta. Și asta pentru că traversez o perioadă calmă și pașnică a vieții mele.

Am simțit asta acut zilele trecute: că am tot ce-mi trebuie. Desigur mai mult planuri și vise, dar vise care încep să prindă contur, forme și culoare, să prindă viață în două cuvinte.

Am simțit mai mult decât de obicei plinătatea casei, belșugul meselor și binefacerile somnului.

Și iată explicația!

Și leii mai dorm câte-odată!

Noi funcționăm cu ajutorul a două sisteme paralele și de sens opus, care sunt niște circuite nervoase: simpatic și parasimpatic.

Simpaticul e responsabil cu reacțiile de fugă și luptă, iar parasimpaticul cu relaxarea și digerarea mâncării. Eu aș adăuga: cu digerarea informațiilor și experiențelor de viață.

Cel din urmă se activează în momentele de acalmie, când nu te aleargă nimeni și nu simți niciun pericol amenințător cu moartea.

Dimpotrivă ai timp de creștere, dezvoltare, procreat/crescut copii, lecturi, băi relaxante cu multă spumă și uleiuri aromatice, o masă bună și o conversație plăcută cu prieteni dragi – ai timp pur și simplu, ai timp să savurezi viața.

Simt din plin diferența de stare dintre cea anterioară de stres-combativitate-demonstrație: luptă, fugă și iar luptă. De aici și numele de AMAZOANA! Și cea de acum din această perioadă de acalmie când la creier ajung informații cum că, surprinzător, viața e frumoasă: ”bucură-te de plăcerile ei, descoperă-le, înflorește, iubește un bărbat, fii răbdătoare și iubitoare cu copiii”.

Furia, suferinta, senzația de pericol - toate acele emotii negative care ne activeaza simpaticul sunt necesare tocmai pentru că ne capacitează pentru viața grea care urmează, ne dă forță, energie, intuiție, inteligență sclipitoare și alte dotări, din același arsenal greu.

Nu poți să te bați cu cineva când nu ești furios sau nervos, ești dimpotrivă moale și bleg, n-ai vână (englezii spun balls) în tine, nici cât să lovești o muscă. Și poate situația o impune!

Nu de puține ori simțeam cum scot flăcări pe nas după o ceartă cu mama, în care ea îmi spunea că viața este grea și că eu n-am habar de nimic. Mă capacita altfel spus pentru a lua viața în piept. Părinții știu să facă asta cu copiii lor aproape intuitiv. Admirabili, nu?

Intuiți deja posibilele erori de sistem? Ar putea fi: percepția de pericole inexistente, anxietatea care te face temător la orice, așteptarea nejustificată că ceva rău urmează, neîncrederea în oameni care îți dă o stare de vigilență și încordare prelungită, stresul permanent altfel spus. Astfel îmi explic acele stări în calitate de fostă pacientă tratată de anxietate.

Atât starea de stres, cât și cea de relaxare ne sunt necesare, fiecare cu valențele și binefacerile ei. Important e acel optim de stres/relaxare cât să simțim că trăim, unii relaxați, alții încordați, totul e să le alternăm fără acele erori de percepție.

Stresul e mobilizator, iar relaxarea e îmbucurătoare. E ca sarea și piperul. Ai nevoie de ambele.

Deconstrucția Sinelui

Astăzi am descoperit că mai bine decât să fii tânără și frumosă, este să fii matură și lucidă și conștientă de propria-ți existență. Îmi place această perioadă a maturității, când am impresia că m-am deșteptat dintr-un somn greoi și agitat. Sunt încă buimacă și amețită, dar din ce în ce mai conștientă de Sine. Un aspect care-mi dă speranțe de tot mai bine.

Iar una din conștientizările mele de maturitate este următoarea: 

Avem tendința de a ne comporta în funcție de imaginea de sine, pe care prin acțiunile noastre vom căuta să o întărim, confirmăm, demonstrăm, asumăm. 

Spre ex. un tip care se consideră deștept va citi cărți deștepte pentru a demonstra și altora că este într-adevăr un tip deștept. 

Dacă voi crede despre mine că mă pricep la organizare de evenimente, voi căuta inconștient oportunități care îmi vor valorifica aceasta ”calitate”, fiind și mai implicată în evenimentele ce presupun organizare, ceea ce-mi va confirma în cele din urmă că da, într-adevăr am un talent ”înnăscut” la organizarea de evenimente. 

Aceste credințe mă vor potența sau dimpotriva mă vor sabota după caz. De ex. dacă mă voi crede visătoare (mi-au confirmat-o și alții de mai multe ori, ceea ce nu a fost deloc întâmplător, ceilalți nu sunt decât o oglindă, o reflexie a ceea ce credem noi înșine despre noi) - atunci mă voi limita la a visa, fără să acționez, pentru că nu voi face efortul conștient de a acționa, că doar nu mă cred o persoana care acționează. E dificil dacă nu chiar imposibil să acționezi contrar propriilor convingeri. 

Lucrul cel mai tare care ni se întâmplă la maturitate e că putem să schimbăm aceste convingeri, putem alege în mod conștient cine suntem, evident ștergând cu buretele tot ce ni s-a spus că suntem. Mi s-a spus că sunt enervantă și nesuferită, din topor, plată, banală și ordinară. Ceea ce nu este adevărat! Este adevărat doar ceea ce cred eu că sunt pentru că: 1) convingerea interioară este cea care generează comportamentul de conformitate. 

Și ce speră să facă ceilalți când ne spun că suntem într-un fel sau altfel? Să ne comportăm conform etichetelor pe care ni le pun. 

Dacă ne vor binele, cred în reușita noastra ne vor încuraja și ne vor spune: cred că te vei descurca de minune pentru că ești capabil(ă). 

Dacă ne vor dimpotrivă răul, ne vor spune contrariul - ești atât de varză încât nu cred că… o afirmație care incapacitează și invalidează și numai cu acordul și permisiunea noastră, dacă și noi credem la rândul nostru asta.

Concluzia mea majoră e că nu trebuie să ne schimbăm NOI pe SINE. Suntem perfecți așa cum suntem. Trebuie să ne acceptăm așa cum SUNTEM. Ceea ce trebuie să schimbăm la fiecare dintre noi este doar IMAGINEA de SINE. Ce crezi despre tine te ajută sau te încurcă să devii ceea ce vrei să fii? Acolo trebuie să lucrezi! 

Eu atât am avut de spus astăzi.